Adrian Dumitrescu

Filmul vietii noastre pare de multe ori absurd. Privim în trecutul nostru fondat pe amintiri si vedem atât de multe ocazii în care am actionat în zadar si am fãcut lucruri paradoxale. Privim în viitorul incert al sperantelor noastre si ne putem imagina momente când vom fi fortati sã facem compromisuri dureroase si sã ne trãdam idealurile pe care le consideram sacre. Nu avem constiinta unui tel direct, unic, pe care sã îl urmãm de-a lungul întregii noastre existente. De cele mai multe ori, în lumea din jurul nostru, rãul, nedreptatea si urâtul par sã fie mult mai puternice decât binele, frumosul si dreptatea. Lupta vietii noastre este în zadar. Nu întelegem de ce trebuie sã mergem mai departe în acest fel. Sunt momente când se naste o întrebare cutremurãtoare. O întrebare al cãrei rãspuns determinã directia unei vieti sau sfârsitul ei. Întrebarea este : "Meritã viata sã fie trãitã?". Întrebarea se defineste ca fundamentalã. Un rãspuns alternativ ne va arunca din nou În vâltoarea vietii, garantându-ne însã si o viitoare reîntoarcere la aceastã întrebare. Un rãspuns negativ complicã lucrurile. Pentru cã singura alternativã la viata care nu meritã trãitã pentru cã nu oferã omului nimic pe mãsura efortului sãu, este moartea. Si totusi moartea nu pare a fi o alternativã. Paradoxal, nici viata si nici moartea nu sunt solutii pentru cel care a hotãrât cã viata nu meritã sã fie trãitã.
Recunoscând lipsa de solutii a celui care hotãrãste cã viata nu are valoare pe mãsura efortului care este investit în ea, filosoful francez Albert Camus trateazã extensiv tema vietii, introducând ideea de absurd, ca recunoastere superioarã a zãdãrniciei vietii. Pentru a sintetiza conditia ingratã a omului care este confruntat direct cu absurdul vietii Camus apeleazã la mitul lui Sisif. si, propunând acest mit de esentã biblicã, filosoful francez ne propune si o cale de urmat pentru omul care vede absurdul. Iatã mitul:
"Zeii îl osândirã pe Sisif sã rostogoleascã întruna o stâncã pânã în vârful unui munte, de unde piatra cãdea dusã de propria ei greutate. Socotiserã cu oarecare dreptate cã nu existã pedeapsã mai mare decât munca zadarnicã si fãrã sperantã. (...) Dacã îl credem pe Homer, Sisif era cel mai întelept si cel mai prudent dintre muritori… În legãturã cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului (…) este învinuit cã si-ar fi îngãduit unele libertãti fatã de zei, cãrora le-a trãdat secretele… Homer ne povesteste de asemenea, cã Sisif pusese moartea în lanturi. (...)
Se întelege, fãrã îndoialã, cã Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile cât si prin chinul sãu. Dispretul fatã de zei, ura fatã de moarte si dragostea lui pentru viatã i-au adus acel supliciu teribil al fiintei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodatã terminat. E pretul care trebuie plãtit pentru pasiunile de pe acest pãmânt…
Acest mit este tragic pentru cã eroul sãu este constient. Într-adevãr care ar fi chinul lui, dacã la fiecare pas ar fi îmbãrbãtat de sperantã în izbândã?...
Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pãrinte. Ei sunt nedespãrtiti.
(…) "Socot cã totul e bine", spune Oedip, si aceste cuvinte sunt sacre. Ele rãsunã în universul sãlbatic si limitat al omului. Ele învatã cã totul nu este, n-a fost epuizat…Ele izgonesc din aceastã lume un Dumnezeu care pãtrunsese în ea odatã cu insatisfactia si cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemã a omului care trebuie rezolvatã între oameni.
Toatã bucuria tãcutã a lui Sisif e aici. Destinul sãu îi apartine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îsi contemplã chinul, face sã amuteascã toti idolii. În universul dintr-o datã întors la tãcerea sa, se înaltã miile de voci uimite ale pãmântului.
Chemãri inconstiente si tainice, invitatii ale tuturor chipurilor, iatã reversul necesar si pretul victoriei. Omul absurd spune da si efortul sãu nu va înceta niciodatã. Dacã existã un destin personal, în schimb nu existã destin superior, sau cel putin existã doar unul singur pe care el îl socoteste total si vrednic de dispret.
(…) El se stie stãpânul zilelor sale. În acea clipã subtilã când omul se apleacã asupra vietii sale, Sisif, întorcându-se la stâncã, contemplã acel sir de fapte fãrã legãturã care devine propriul sãu destin creat de el, unit sub privirea memoriilor sale si în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredintat de originea pe deplin omeneascã a tot ce-i omenesc orb care vrea sã vadã si care stie cã moartea nu are sfârsit, el nu se opreste niciodatã. Stânca se rostogoleste si acum.
(…) Sisif ne învatã fidelitatea superioarã care îi neagã pe zei si înaltã stâncile. Si el socoteste cã totul e bine… Fiecare grãunte al acestui munte plin de întuneric alcãtuieste o lume. Lupta însãsi cãtre înãltimi este de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sã ni-l închipuim pe Sisif fericit."
Sisif este omul care, în absolut, nu mai poate sã astepte nimic de la existenta sa. Este condamnat ca, pentru totdeauna, sã rostogoleascã o stâncã în susul unui munte, pe o pantã abruptã, având continuu constiinta faptului cã va vedea stânca rostogolindu-se din nou la vale. Efortul lui Sisif este teribil. Nu existã nici o rãsplatã pentru acest efort si, mai mult, efortul în sine nu are vreo finalitate. Iar Sisif stie acest lucru. Sisif este strãmosul spiritual al fiecãrui om care s-a întrebat vreodatã dacã viata meritã trãitã. Zãdãrnicia lui este, pãstrând proportiile, si zãdãrnicia noastrã. Dar atunci dorinta noastrã de renuntare ar trebui sã fie si dorinta lui de renuntare, amplificatã la infinit. Mintea ne spune cã Sisif ar trebui sã renunte la viata sa. Dar Sisif continuã sã rostogoleascã stânca care îi este destinul.
Neîncetat si neobosit Sisif nu renuntã si merge mereu mai departe. De ce? Trebuie sã existe ceva care sã compenseze chinul luptei cu stânca. Trebuie sã existe o ratiune care sã aibã puterea de a îl mentine pe Sisif în planul existentei sale aparent sordide. Si aceastã ratiune este, aparent paradoxal, tocmai absurdul. Sisif constientizeazã absurdul vietii sale. El vede cum clipele si actiunile vietii sale se însirã fãrã legãturã pe axa timpului. Sisif neagã zeii care l-au condamnat la o eternitate de chin. El este fiinta care se luptã perpetuu pentru ceva ce nu va putea termina nicicând. Stie cã mântuirea sa nu existã, pentru cã nu existã zeu care sã îl mântuiascã. Rostogolirea neîncetatã a stâncii îi permite lui Sisif sã priveascã. Privind în jurul sãu el vede absurdul si îl acceptã. Si privind în sine Sisif gãseste rãspunsul privind viata. Absurdul îi aratã cã el, Sisif, este totul. Nimic nu se gãseste deasupra sa. El este cel mai înalt punct al universului sãu. Sisif descoperã astfel, în absurdul pe care noi adesea alegem sã îl ignorãm, fericirea. Cele douã sunt nedespãrtite. Iar cel care, asemenea lui Sisif, acceptã absurdul descoperã fericirea unei fidelitãti superioare, fidelitatea fatã de sine. Viata meritã trãitã, pentru cã oferã omului posibilitatea de a descoperii absurdul. Iar absurdul genereazã fidelitatea superioarã fatã de sine care conduce la fericire.
Dacã Sisif este strãmosul celor care se întreabã dacã viata meritã sã fie trãitã si absurdul vietii sale nu este decât absolutizarea absurdului care ne înconjoarã si pe noi în fiecare moment al vietii noastre, atunci suntem datori sã preluãm de la Sisif nu numai revolta continuã, distrugerea oricãrui idol si munca neîntreruptã dedicatã unei cauze ce nu poate fi atinsã, ci si sentimentul de fidelitate fatã de noi însine. Aceastã fidelitate face ca viata sã merite trãitã. Pentru cã ne apartine. Pentru cã este absurdã. Si viata absurdã trebuie sã ne conducã nu spre renuntare si spre pierdere de sine ci spre fericirea care izvorãste din redescoperirea de sine în mijlocul absurdului. Dacã Sisif, incomparabil mai împovãrat decât noi, poate fi considerat fericit, noi suntem datori sã descoperim fericirea.
Absurdul este peste tot în jurul nostru. Trebuie sã îl privim si sã acceptãm ceea ce suntem. Si astfel vom descoperi fericirea care vine din absurd. Cum spunea Camus: "lupta însãsi cãtre înãltimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc".