A devenit aproape un loc comun ideea cã lirismul este o amprentã cu deosebire accentuatã la poetese. Lasã cã nici domniile lor nu s-au ferit sã fie judecate astfel, rareori voind sã parã masculine, cu mic succes, altfel. A aborda de pe aceste premize discutia, nu duce, însã, prea departe. Cu toate cã tonurile lor par mai calde, chiar si atunci când culorile sunt deliberat violente, îmi pare cã apropierea de realitatea interioarã/exterioarã se face, în fond, din aceleasi numeroase, dar finite directii ca în orice fel creatie. Am în fatã douã volume de poezie, întâmplãtor fiecare al treilea publicat de cele douã autoare, la aceeasi editurã, Astra-Nova, în 2003.

Semnul de poezie se numeste cartea Georgetei Grosescu si titlul nu este lipsit de semnificatie, dacã citim curriculum vitae din ultimele pagini si am parcurs poemele anterioare din Cãmasa luminii (1994) si Satul atinge cu biserica de cer (1998). Poetesa a „trãit vremuri interesante” pe care le-a sublimat în compuneri lirice delicate, atinse de aripa unui rafinament cu totul particular. Spatiul (rural) în care vietuieste nu-i este indiferent, face parte din însãsi fiinta ei, asa cu si ea este cuprinsã cu totul în el. De aici o simbolisticã a cuvântului care vine dintr-un totdeauna fãrã sã dateze, ancorele creatoarei nefiind aruncate la suprafata schimbãtoare a prezentului, ci în adâncuri strãvechi aparent calme, statornice, dar nu mai putin tumultoase. „[…] Înainte sã fiu ispititã / de ierburile dulci-amare ale pãmântului, / Mã voi înfãsura în mantie de flori / Si voi înflori cuvintele în rugãciuni / […] / Asa voi ridica viata mea; / O cruce pe care voi scrie / Semnul de poezie.” Tonul elegiac ce traverseazã si acest volum nu este o noutate, face parte din felul de a trãi/scrie al Georgetei Grosescu într-o lume ale cãrei mistere le pãzeste de intruziunile banalului, trecãtorului: „E toamnã pânã-n pânzele albe - / Fluviul luminii se varsã în zare… / Propriile noastre dorinti / Se sting ca fumul de lumânare. (E toamnã) Se întâmplã, însã, si altfel: „A crescut pretul vietii; / Un cersetor bate la poarta milei, / Doi tineri merg pe luna de miere, / Niste pãrinti îsi scot copii la vânzare, / Un suflet este aruncat înainte de / nasterea sa, / Un imperiu cade altul se ridicã, / Pe o vale de cer se usucã fânul, / Un tei este tãiat pe jumãtatea / plinã de miresme, / Un bãtrân plânge / Cu cartea de rugãciuni / pe genunchi.” Nu întâmplãtor am citat în întregime acest poem, Pretul vietii. El mi se pare a fi o altã dimensiune, mai nouã, a atitudinii poetesei fatã de realitatea înconjurãtoare si fatã de rosturile poeziei si ale poetului. În rest, Georgeta Grosescu rãmâne ea însãsi, cea de totdeauna în sensibilitate, pentru care „La o rãspântie / Fulguie un vis.”
Poemele din Cântec de Constanta Coman Mezdrea (dupã Elegia Tainei – 2000 si Viatã si vis – 2001) au aceeasi delicatete si suavitate, sunt mai construite, însã, efortul edificãrii fiind vizibil si adesea nu tocmai perfect, ca un vis de noapte nedus pânã la sfârsit din cauza ceasului desteptãtor care te trezeste cu noaptea-n cap. Sensibilitatea poetei penduleazã între a fi capacitate de reactie afectivã si capacitate de a transmite, de a provoca emotii artistice. Aceastã cale ambiguã a discursului traverseazã aproape întregul volum. Autoarea priveste realitãtile materiale si spirituale cu deschidere sincerã si le redã în cuvinte, mai totdeauna, cu o directete seninã. Reprezentãrile sale sunt acelea ale sufletului-frumos, indiferente la primejdiile pe care afirmarea identitãtilor real / trãit / comunicat le aduc, pentru cã doleantele sufletului-frumos pot fi tot atâtea mistificãri împrumutate aparentei. Constructiile sale tin de categoria cunoasterii empirice, pentru care conceptele sunt însesi lucrurile, acelea aflate în stare liberã în orizontul temporal, identitatea subiectului suprapunându-se identitãtii substantei. Iatã un poem dedicat „fiicei mele, Simona”: «Ce înalti sunt crinii, mamã! / A zis fetita mea… // Era aproape varã / Eram doar eu cu ea / afarã, în grãdinã… // Alãturi de noi / Smochinul înverzise / Dupã cãldute ploi!» (Era aproape varã). Nimic nu încarcã relatarea momentului , lipsitã de înflorituri si retorisme, doar cu delicatetea mirãrii în fata unei întâmplãri ale cãrei semnificatii spirituale doar le intuieste – si chiar aceastã intuitie o vrea transmisã, nimic mai mult! Desigur, poate pãrea putin, mai cu seamã cã încercãrile de versificare cu rimã si ritm beneficiazã din plin de limpezimile eufonice, dincolo de pretentiile perfectiunii prozodice. În Cântec, mai mult decât în volumele anterioare, apare cu mai mare claritate nevoia autoarei de a se descãtusa prin mãrturisire de orice tensiune indusã de concretul cotidian. La o întrebare a lui Gilles Deleuze – „Cum sã faci ca sã nu scrii despre ceea ce nu stii sau despre ceea ce nu stii bine?” – Constanta Coman Mezdrea gãseste un rãspuns pe cât de simplu, pe atât de ocolit de altii - în felul rezolvãrii problemei nodului gordian de cãtre Alexandru Macedon – acela al adãstãrii în lumea cunoscutelor, trãitelor, înteleselor, acolo de unde misterul a fugit cu totul, lãsând loc pentru mirãri senine si benigne. Ceea ce este reconfortant pentru autoare, pentru linistea sufletului sãu ale cãrui chinuri sunt desprinse de intempestiv, tine de categoria efectului „optic” al eternului miscãtor.
Douã feluri de lirism putem detecta la autoarele de fatã, asa cum douã feluri de ape sunt în mãrile de sare. Rãmâne cititorului, avizat ori nu, sã stabileascã, dupã gustul sãu, care dintre ele este mai potrivitã propriei plutiri în sferele idealului.

Geo CONDA