Atelierul pictoritei Lidia Nicolae e în podul mansardat al casei înconjurate de o mica livada, unde locuieste împreuna cu mama sa si Iarina, încântatoarea si clipa de clipa surprinzatoarea ei fiica de patru ani si noua luni. Foarte repede, s-a închegat dialogul nostru plin de verva, în timp ce admiram tablourile - unele imense - care acopera aproape orice loc liber. "Mi-e teama de spatiile goale, pustii" - zice la un moment dat. În fata cafelei fierbinti ("ar trebui sa fumez mai putin" - îsi recunoaste dependenta), cuvintele pleaca înainte de apuca sa pornesc reportofonul. Recuperez la iuteala, oricum, cu Lidia Nicolae, orice convorbire pare continuarea alteia anterioare si poate fi reluata, oricând, din locul în care a ramas.

…Nu toti artistii au sclipirea aceea de geniu, sa faca trei lucrari, asa cum facea Piliuta: trei luni le bea crunt de n-avea nici o treaba, trei luni statea sa se trezeasca si, apoi, lucra într-o luna cât ar lucra altii în… cinci ani. Unii sunt altfel, ca familia Coman, muncitori, au intrat în istoria artei pentru ca au muncit din greu, fara sclipirea de geniu de care vorbeam. Eu nu pot sa lucrez daca nu ma montez, daca nu am o anumita stare de gratie, o motivatie. Profesorul meu, Vladimir Zamfirescu, spunea: "mai, rasfoiesti un album de arta sau îti bagi degetul la 220 de volti si te apuci de treaba". E cumplit de greu sa te montezi, sa te transpui într-o starea anume. Toata vara am stat sa învat, sa-mi dau definitivatul ca profesor…

L-ai luat cu 10!
N-am plecat nicaieri, ma mutam de pe un fotoliu pe altul. Mi-am iesit din ritm. Stii ce cumplit e? Daca nu mai scrii o vreme, nu mai stii sa faci nici alfabetul!
Ca la scriitori, în fiecare zi sa scrii un rând, o fraza. Nulle dies sine linea...
Si la copii, daca nu fortezi memoria, nu mai functioneaza la parametri. E stupid, eu, dupa vara asta, nu mai stiam sa desenez o mâna! M-am montat greu ca sa fac un schelet pentru la scoala. E ca un colaps, dupa o pauza de-asta, trebuie sa-l depasesti neaparat si e greu s-o faci când ai familie, copil, griji cotidiene destule, esti si mama, si tata…

Câti artisti plastici sunt la Câmpina?
De care? Consacrati, profesionisti?

Îmi spuneai, mai devreme, de niste categorii.
Iata o întâmplare reala. Atunci am râs. Acuma nu-mi mai vine sa râd. Am un coleg, Nicu Lupu, sculptor, am facut noi un schimb, ca între artisti, tu îmi dai o pânza, eu îti dau o sculpturica. Într-o zi, mi-a dat o carte de vizita pe care scria: Nicu Lupu, artist plastic licentiat. "Ce, sta lumea sa te întrebe?" Zic, asta se da mare, ce scrie acolo, licentiat? Acuma, stau sa ma gândesc ca are dreptate. Suntem, la un moment dat, bagati, asa, în aceeasi oala, la comun. Pe vremuri, era Uniunea Artistilor Plastici Amatori; între timp, s-a desfiintat. Acuma nu se mai ocupa nimeni de chestia asta. Dar nimeni nu stie ca, pentru a deveni profesionist, pe lânga licenta, masterat, examene peste examene, cum era înainte, (nu ca acuma, daca ai bani, iei o diploma) trebuie sa înveti, sa tot înveti fara sa te opresti, sa te cauti pe tine însuti, sa fii adevarat, sincer, personal.

Câti artisti plastici licentiati sunt la Câmpina?
Carmen Balan, eu, Alfred Dumitriu si un baiat de la Brebu, Viorel, sculptor, din câte stiu...

Deci, la Câmpina, sunt trei. Dar ceilalti pictori, sculptori, ce statut au ei? Sunt talentati, dar fara studii, autodidacti?
Aveati o emisiune despre oameni care au hobby. Banuiesc ca intra la categoria pasiunii. Nu le contest talentul si, eu stiu, puterea lor de munca, afinitatile pentru frumos, dar… Uite, despre Corneliu Baba, profesorul meu Vladimir Zamfirescu ne povestea ca nu le spunea mai nimic, sau foarte putin, dar i-a învatat sa fie oameni. În rest, au furat de la maestru. Era suficient ca îti pune un atelier la dispozitie, îti da de gândit, îti pune o natura statica, pur si simplu anturajul respectiv, cu studentii, cu artistii vremii, te formeaza, altfel, ai acces la niste informatii, înveti istoria artei, înveti anatomie artistica, probleme de compozitie, de perspectiva, pe care nu le poti face ca autodidact.

Poti sa le furi.

Nici atât! Dar nici ei, ca profesori, ca maestri, nu te învata, nu-ti dau foarte mult, îti creeaza, însa, un climat si o atmosfera care te pregatesc, nu doar ca om, dar si ca viitor artist plastic profesionist, zic. Încerc sa cred ca daca am o hârtie, nu o arunc deoparte, ci ea are o valoare, într-adevar, sunt un om care are o licenta si un masterat în domeniu, în pictura. Am facut si moda, imprimerie, tapiserie… Dar, acum, toata lumea face de toate, esti stomatolog, dar faci si pictura.

Violon d'Ingres!
Da, hobby, pasiune, mai mult de atât se întâmpla rar; Tuculescu, de exemplu, a fost medic, dar asemenea lucruri din istoria artei nu se repeta, nu e acelasi lucru acum, depinde de o conjunctura, de un mediu…

Un anumit tip de scoala…
Da, un mediu social, niste influente… Brâncusi, iata, n-a facut facultate, dar s-a dus în Montparnasse, la scoala de la Barbizon, a fost coleg cu Rodin, a lucrat în alte ateliere, a avut lectia unor maestrii în spate, asa s-a pregatit. Nu se poate, în arta, sa nu fii un elev al unui maestru, s-a încetatenit acest lucru, sa fii discipolul cuiva. Ori gresesti si-l copiezi…

Devii epigon…
Or, ca sa fii un bun artist, ajungi sa nu-l poti copia pe maestru.

Sa-l "tradezi", metaforic vorbind.
Sa faci altceva, sa-l depasesti, ceea ce este foarte greu. Atunci abia devii independent, te desfaci de maestrul tau si-ti iei calea ta. Ceea ce, în conjunctura actuala, în postmodernism, e cam greu, s-a spus cam tot, de la Leonardo si de la Michelangelo… Postmodernismul a aparut tocmai pentru a da libertate fiecaruia sa se exprime oricum; suprarealism, dada, pop-art, tot felul de curente, fiecare face ce vrea.

Lidia, n-am cum sa ocolesc subiectul, pentru ca e o vânzoleala în anumite medii cu privire la un monument pe care o fundatie - deci, este o initiativa particulara - vrea sa-l ofere orasului la aniversarea a 500 de ani de atestare documentara si sa-l amplaseze în Centrul Civic.
Sa stii ca trebuie sa fie ceva. În orice oras, am vazut tot felul de lucrari, mai mari, mai mici, mai interesante sau mai putin interesante, dar daca ai si artisti plastici consacrati care locuiesc acolo, care lucreaza acolo, e pacat sa nu-i exploatezi, daca esti un oras care se respecta.

Înteleg ca, dintre consacrati, în oras sunt doua pictorite - Carmen Balan si Lidia Nicolae- si un sculptor, Alfred Dumitriu.
Da. Noi participam lunar la expozitii de grup, cu personale nu mai spun, si la tabere, si la expozitii internationale. Avem un statut, platim o cotizatie, ne reprezinta cineva, Uniunea Artistilor Plastici. Pentru monumentul respectiv, se putea face o comisie de la Muzeul de Arta din Ploiesti, d-ra Ionescu, de la Filiala Prahova a Uniunii Artistilor Plastici, d-ra Gheorghita, oamenii cei mai abilitati în domeniu.

La o initiativa particulara?
Si în acest caz, daca exista îndoieli, cum se pare ca vor sa acrediteze rumorile care au aparut la adresa acestui obelisc. Dar, cu siguranta, pretul ar creste de zece ori, daca nu mai mult! Dar sa ceri parerea opiniei publice e cam cumplit, din pacate nu exista o cultura artistica de masa la noi. Lumea asculta manele… Vorbeam deunazi despre salonul refuzatilor de pe vremuri, unde lumea se prapadea de râs în fata unui Cézanne, asa ca ar fi cel mai bine sa lasam posteritatii aceasta sansa de a-si spune parerea.

As da un exemplu mult mai celebru pentru publicul larg, Tour Eiffel.
A, bine, lucrarea lui Gustave Eiffel a ajuns simbolul Parisului, dupa de fusese aprig contestata. Nu mai vorbesc de valoarea solutiilor tehnice gasite atunci pentru armaturile metalice. Se fac acum structuri tip fagure de albina pentru cupole. Nu mai departe, centrul Beaubourg, piramida din fata Muzeului Louvre.

Sau Centrul Pompidou. Nu s-a facut referendum printre parizieni.
Asta ar fi fost culmea! Cu toate ca ei au un anumit tip de culturalizare, la noi nu e asa, oamenii nu sunt pregatiti estetic, nu stiu prea multe despre arta moderna. Si eu duc munca de lamurire cu elevii mei, la scoala. Am întâlnit un paradox: copiii mei încearca sa faca realitatea cât mai bine, cât mai precis. Mai, copii, Picasso si Braque au încercat, s-au chinuit sa picteze precum un copil, pe când voi vreti sa faceti invers, ca marii maestri. De ce nu faceti asa cum sunteti voi, spontani si nonsalanti, pentru ca realitatea, deja, intervenind fotografia si filmul, este redata de imagini asa de fidele, încât nu mai are sens sa te mai chinui s-o reproduci. Deci, nu ne întoarcem la clasicism, pentru ca riscam sa picam în kitsch. Si-atunci, arta moderna nu mai trebuie sa fie explicita, demonstrativa, ci pur si simplu sa-ti creeze o stare, sa-ti propuna o imagine, sa-ti dea de gândit. Ce reprezinta, ce, Doamne, iarta-ma, a vrut sa spuna? Desi, într-un timp, arta se facea între artisti, sa dea de gândit fiecaruia, era o concurenta. Acuma, arta moderna nu mai este fotografie. Nu intram în detalii de happening sau alte manifestari care, deja, frizeaza granita kitschiului. Se depasesc niste limite ale artei, se ajunge la non-arta. Noi ne pastram, asa, într-un expresionism, în abstract, în metafizic.

Crezi ca principiile pe care tocmai le-ai expus sunt valabile si pentru monumentul pe care Câmpina ar trebui sa-l aiba?
Mi se pare normal. Asta voiam sa spun. Eu nu cred ca Alfred nu a vizualizat în mintea lui cum ar da respectivul monument în spatiul cerut. Nu cred ca s-ar prabusi peste oameni sau nu cred ca ar sparge niste curbe arhitecturale. Greseala lui Alfred a fost alta. Si e si greseala noastra, a artistilor. Noi nu stim sa ne prezentam arta, noi nu stim sa vorbim foarte frumos, scolastic (un profesor m-a întrebat: "Cine mai era si ala la televizor? N-a stiut sa spuna ce voia!") Noi ne exprimam prin ceea ce facem, nu prin cuvinte, nu putem povesti o sculptura, o pictura. Noi stim sa facem, nu sa ne explicam. Eu am vazut machetele la el, în curtea atelierului, care aratau foarte bine, mie mi-au placut. Nu mai vorbesc de expozitia în aer liber, în Centrul Civic, de acum trei ani! Era superba! Era prea mult verde, iarba, vegetatia, dar asta nu era o problema… (râde) eu, fiind colorist, as fi vrut mai mult negru. Nu cred ca Alfred vine cu o aberatie doar de dragul de a face o lucrare monumentala, de a-si "vinde" semnatura. Nu e destul de cunoscut la Câmpina, mai mult în alte parti…

S-au vehiculat opinii despre încadrarea în peisajul arhitectonic, curbe, linii, raportul gol/plin.
Sunt interpretari copilaresti, n-au legatura cu obeliscul acesta, aici s-ar putea discuta de lumini si umbre, dar ar fi superfluu. Ce are Ying si Yang cu lucrarea aceasta? Fii sigur ca Alfred nu s-a trezit peste noapte cu ideea, e rodul unor ani de munca, de gândire, de schite. Se vede si din ce-ati publicat voi, în Zarva, acum câteva saptamâni. Nu se face nimic la întâmplare. Exista o responsabilitate pe care doar un profesionist o are. Lui îi pasa. Ne luptam si noi sa intram în Istoria Artei. O va mai scrie cineva?

Poate. Hai sa discutam acum despre tine; cu tine, despre tine si despre ceea ce crezi tu. Marturisesc faptul ca am venit cu o anumita întrebare, am gândit-o, dupa vreo 15 ani de când îti cunosc lucrarile.
Nu mi-ai spus mai devreme, sa fiu pregatita sa-ti raspund. (râde)

Ador surprizele! Am observat un element comun al picturii tale. Sunt personajele din Comedia del'arte, arlechinul si colombina…
Si bacanale…

De ce aceasta orientare a ta?
Daca as spune ca eu am fost principalul motiv, ca asa m-am simtit eu, as fi putin parsiva si n-as spune chiar adevarul. Maestrul meu, Vladimir Zamfirescu, avea în "subordinea" lui 13 elevi. Noi suntem discipolii maestrului Zamfirescu, cel care e, la rândul lui, discipolul lui Corneliu Baba. Asadar, ne-a "filmat" pe fiecare, s-a uitat, si pentru fiecare a fixat câte o tema. Unuia i-a spus "femei în Bois de Boulogne". Pentru altul, "femeia si catelul". Pentru nu stiu mai care, "sex pur si simplu". Adica, pe fiecare l-a "citit" si i-a dat o tema de gândire si o lista întreaga de subiecte. Iar pentru mine a gasit raspunsul pe care, altfel, eu nu-l aveam; arlechini, colombine, bacanale, femeia si copilul, melancolie. Erau niste teme care chiar mi se potriveau, pe care le-am si aprofundat si le-am dezbatut în facultate si dupa care m-am simtit bine. Pentru ca m-au ajutat foarte mult. Într-o facultate, când pornesti la un drum, esti asa de debusolat si asa vrei sa fii de personal, ca nu poti, n-ai cum sa poti. Si atunci, te agati de un Van Gogh, de un Lautrec, care mie mi-a placut la nebunie, dormeam cu albumele lui sub perna. Si te simti chiar subjugat de chestia asta si este foarte bine, pe parcurs, sa te eliberezi. Asadar, el s-a uitat la mine si a zis: "tu esti o fiinta vesela si frumoasa pe dinafara, dar îmi pari totusi trista". Si atunci, m-a asociat cu aceasta butaforie, ca sa-i spunem asa, bacanale - chiar am avut o serie de bacanale, cu orgii, cu nebunii. De fapt, artistii plastici, ca si actorii, suntem niste persoane sociabile, frumoase, dar suntem, totusi, singure si triste. Si neîntelese.

Personajele tale, am observat, nu zâmbesc.
Exact.

Sunt mai degraba îngrijorate.
Americanii au epuizat tema zâmbetului: "Say cheese!" (râde)

Mi se pare ca aceasta "terapie", sa-i zicem, pe care profesorul vostru va învata sa o folositi ca sa va eliberati…
Da, îmi spunea: "daca tu te eliberezi de Egon Schiele, vei face ce stii tu mai bine.

Deci, expresionismul german.
Eu am facut un neoexpresionism, fara sa vreau. Adica m-am simtit bine acolo. Am încercat si impresionismul, am încercat si un pic de realism, dar, nu, n-a mers. Chiar am fost si criticata, "ce le faci mâinile alea ciolanoase, si grosolane, si expresive?" Asa-mi plac mie. Nu stiu… Asa le vad eu. Cum sa spun… Arta nu se explica…

Poate ca asa au mai multa personalitate.
Asta este expresia mea. Eu îmi fac expresia. Nu este impresia mea. Fac personajele mele sa se exprime singure. Sa exprime suferinte, durere, saracie - fiindca n-ai sa le vezi nici bogate, nici râzând, nici cu pâinea si ceapa pe masa, ca la maestrul Ilforeanu. Nici n-am avut de ce sa râd în ultimii douazeci de ani. Nu stiu. Ai avut tu vreun motiv…?

Am sa ma gândesc, la un moment dat… Poate ca vreodata am sa caut clipa aceea…
Eu îmi gasesc un subterfugiu în chestia asta si sa stii ca ma simt foarte rau si foarte greu dupa o luna de zile în care n-am desenat sau n-am pictat nimic. Am o nemultumire si o agitatie intensa. Nu-mi fac un bilant, dar, dupa o lucrare, stii cât te eliberezi si cât te descarci? Chiar daca o fac în patru ore sau în patru zile sau în patru luni.

Mi se pare ca ai si revenit. Schitele pe care le vad raspândite pe jos, în jurul nostru sunt o dovada.
Poate ma inspira…

Sunt un motiv ca noi, cei care-ti admiram pictura, sa fim optimisti ca te vei întoarce curând cu o noua expozitie.
Vreau, trebuie neaparat! În primul rând, ca am ramas în urma, am obligatiile fata de Uniune, dar în primul rând pentru câmpineni vreau sa fac o expozitie, un fel de retrospectiva, am sute de schite si de lucruri pe care am fost tentata la un moment dat sa le arunc, dar n-am facut-o si acum mi se par frumoase, interesante. Mai am o invitatie de la dl. inspector Caminschi, vrea sa faca o expozitie alaturi de mine. Si dânsul face nuduri, suntem cam singurii în Prahova care ne ocupam de acest subiect. E destul de greu sa faci un corp uman si, mai ales la dimensiuni mai mari, nu oricine se apuca.

E un examen foarte greu…
Trebuie sa stapânesti foarte bine desenul, sa cunosti anatomia, sa stii compozitie, ma rog, sunt multe, cromatica, lumina, umbra… De asta nu sunt foarte multi care abordeaza acest subiect, desi este foarte cautat. Nu intram la pornografie, vorbesc de arta!

Suntem în atelierul unui artist si, deci, nu discutam despre asta. Chiar daca dialogul nostru ar putea deveni neconventional în aceasta directie.
Nici eu nu fac lucruri care sa deranjeze bunul-simt. Obscenitatea si vulgaritatea nu-mi plac. Si nici cu kitsch-ul, Doamne, fereste!

Obscenitatea nu este arta. Mi-amintesc de tauromahiile lui Picasso. Dar el era Picasso!
Spuneam, mai devreme, ca profesorul nostru ne-a dat ca tema "sex pur si simplu". Stii ca nimeni nu s-a apucat de tema asta? N-a îndraznit nimeni. Asta nu e arta.

Oricum ai face, e o diferenta între dragoste si sex. N-ai cum, te refugiezi în dragoste.
Tema nu poate fi reprezentata. Exact cum te-ai apuca acuma sa faci un rasarit de soare. Poti sa pici usor în kitsch, în amatorism, în gang! Pentru ca nu mai este nici impresionism. Van Gogh l-ar fi vazut într-un fel, Turner ar fi vazut altfel un rasarit sau un apus. Si acuma, ca sa faci asa ceva, ori faci o copie, ori nu faci; ca sa faci ce este în natura nu este decât gang. Atunci intervine aparatul de filmat si de fotografiat care reda foarte bine, chiar mai fidel, realitatea.

Cred ca ne vom opri aici. Sper ca subiectul în sine sa-i atraga pe cei care citesc.
Poate îl mai dezbatem.

Da, poate vom mai discuta, mai îndelung, chiar la galeria AS CAR din Câmpina, unde ai câteva tablouri.
O galerie care ar trebui mai mult facuta cunoscuta si în care ar trebui sa expuna mai multa lume. Ma rog…

Îti urez o toamna frumoasa si mult timp pentru lucru.
Ureaza-mi sa am starea de har.

Sã ai starea de har si sa ne aduci alte si alte bucurii ale sufletului.

Florin Dochia

Câmpina, 22 octombrie 2002