de christian crãciun

Scriu, adicã stau la coadã la dezastre. Fãrã ele, pagina ar rãmâne albã. Si în toate povestile, de la cãderea Troiei la spulberarea orasului Macondo, de la Cartagina la Hirosima, de la Ghilgames la Hamlet, de la Oedip la Mâskin, nu cãutãm altceva. Iar scriitura este cu atât mai sugestivã, cu atât dezastrul este mai spectaculos. Sã ne bucurãm, deci, ca Zorba. Dar câte dintre scriiturile lumii ne învatã sã dansãm la poalele vulcanului? O, pasã, secol XX, cât de darnic ai fost cu noi într-aceste apologii trãite si scrise, scrise si trãite (ce a fost mai întâi?) ale distrugerii universale! Aproape nu mai putem supravietui fãrã ele. Presa, televiziunea, le vâneazã cotidian si ni le furnizeazã calde la micul dejun, unde le consumãm cât sunt încã proaspete. Si repede, pentru cã nu se stie ce va mai interveni, nu avem prea mult timp de comentarii. Literatura hipermimeticã a transformat realitatea într-un text secund (ca ordine) si secundar (ca importantã) pe care-l descifrãm doar prin raportare la textul prim care este, de fapt, cel imaginar al literaturii. Cu adevãrat "s-a întors masina lumii"! Experientele cele mai personale capãtã si ele aceeasi configuratie. Îsi construiesc propriul univers concentrationar, atunci când istoria ne-a ferit de unul dintre cele reale. Suntem realmente bântuiti. Le numim fantasme, dar sunt realitãti psihice si existentiale dincolo de care aproape nu mai este de imaginat literatura. Nu mai are cãutare? Mã închid în închisoarea mea particularã de litere, mai întâi aproape în joacã, o timidã încercare, sã vãd cum e, apoi… e prea târziu, nu mai am scãpare, lacãtele au pocnit deja, peretii sintaxei s-au înãltat brusc inaccesibili, sunt condamnat pe viatã.
Scriitorii nu trãiesc dezastrele, ei le inventeazã. Avea dreptate acela care a spus cã rãzboiul Troiei n-a avut loc decât în mintea lui Homer. Este o nepermisã relativizare? Sunt culpabil? Întrebãrile acestea în cascadã sunt ele însele semnele dezastrului. Dar parcã nici o certitudine nu este mai departe de pacea începuturilor decât vãicãreala în care s-a transformat literatura ultimelor douã secole. "Scriiturã a dezastrului", ea nu îsi mai propune nici o functie soteriologicã. În cel mai bun caz, una purgativã, defulatorie si atât. Mi se pare enorm de putin. Pe cât de greu de tradus în scriiturã. La ce bun, atunci, scriitorii într-o epocã istoricã în care imaginatia dezastrelor a fost cu mult depãsitã de realitate? Sau a fost anticipatã? Este greu de hotãrât. "L'écriture du désastre" si-a schimbat sensul în a doua jumãtate a secolului XX. Se reinventeazã o nouã responsabilitate fatã de cuvânt. Ideologiile nu sunt altceva decât cimitire ale limbajului. Cosciuge uriase, piramide ale limbajului care se întepeneste, mortificat, dând iluzia perenitãtii. Sfârsitul clamat al ideologiilor înseamnã eliberarea limbajului, redefinirea artei, finalizarea fãrã scop a esteticului într-un scepticism absolut; arta nu poate schimba nimic dar poate distruge totul. Paradox asupra cãruia cuvintele întârzie pânã la completa scuturare de sine. Neputând exista limbaj neaservit, ne întrebãm mereu: cui? Si tot scormonim în interiorul lui, încãrcãm cu sens si lungile intervale de tãcere, pentru a construi o ipotezã de Sens din totalul acestor plinuri si goluri mereu partiale. O mânã de nostalgici mai stiu despre o literaturã care credea în sens, îl reproducea cu fidelã constiinciozitate, nu îl provoca, îl respecta. Era o literaturã fãrã goluri, chiar dacã nici ei nu-i lipsea viziunea catastrofelor. Mai mult chiar, aceastã literaturã a inventat tragicul si este chiar singura care este cu adevãrat tragicã, fãrã contaminãri.
Sar din nou în timpul prezent. Mã opresc în fata inventiei, a fictiunii, a jocului suveran de cuvinte. La atât ne-am redus. Imagini. Imagineazã-ti! Nietzsche scriind despre putere si despre nihilism. O întemeiere a scriiturii pe o contestare a tuturor valorilor. Ignorând suveran o contradictie în termeni, în mãsura în care scriitura este prima valoare ontologicã. Desfãsurarea unui gând pânã la capãtul lui se shimbã în fondul iluminãrii. Contemporani cu toate dezastrele, ne consolãm cã ele pot fi citite. De ce salvãm dezastrele de uitare? Ca pe o comoarã. Fãrã rest. Scriu fãrã sã realizez întemeierea peste timp a unui destructiv reminiscent. M-a fascinat întotdeauna forta de seism a cuvintelor (cel putin tot atât ca si forta lor ziditoare), dar mai ales fascinatia pe care aceastã fortã o exercitã asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-si arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! Mã gândesc la explicatia ultimã a Turnului Babel: poate cã blestemul care l-a dãrâmat consta tocmai în a face cuvintele sã-si acumuleze prin timp toate nenorocirile pe care le-au comis. Sã devinã din ce în ce mai periculoase, pe mãsurã ce rãspunderea noastrã fatã de ele scãdea exponential. Ne întâlnim aici cu un interesant paradox: în vremurile "mentalitãtii mitice", pe când oamenii chiar credeau în forta energeticã a cuvintelor, acestea erau mult mai "blânde", acumulaserã în semantica lor doar o infimã cantitate de rãutate. Pe când în vremile noastre pozitiviste si non-metafizice, usurinta cu care logosul dãrâmã este atât de mare, încât ea trece ca si neobservatã. Pânã si ruinele noastre au ajuns metafizice, inefabile, inobservabile, chiar si cele cutremurãtoare, de la cutare oras distrus de un rãzboi inter-tribal pânã la turnurile Gemenii, toate au un aer supra-realist, ele ne sunt transmise în direct si tocmai de aceea nu au pic de realitate. Cuvintele au devenit suficient de puternice încât sã fagociteze complet realitatea. Si cine este mai pretios general prizonier în lagãrul cuvintelor, dacã nu scriitorul? Singurul responsabil de uzura si de puterea uzurpatoare a cuvintelor fatã de realitate.
Stau la coadã la dezastre. Nici un fel de literaturã, nici mãcar critica literarã nu pare a se mai putea naste în afara unui continut cioranian de disperare. Ceea ce o face de la început prea legatã de un anume continut psihologic si mai putin de inspectia severã a luciditãtii. Chiar dacã, dupã Camil Petrescu, luciditatea era cea care provoca dezastrele. Impresie absolut falsã, ea doar le face vizibile în nesfârsite discursuri. Nu existã apocalipse dincolo sau dincoace de cuvinte. Ci numai în interiorul lor. Trebuie sã învãtãm cum se transportã aceste corpuri radioactive. Nu trece în cuvânt decât ceea ce îmi marcheazã defavorabil destinul. Numai de acolo apare Povestea. Scriu, ca si când as urla, cum zice cineva. Indiferent de cine mã aude, indiferent dacã mã aude cineva. Fiindcã, pe cât este de mare aglomeratia la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât este de coplesitoare tãcerea celor care ar trebui sã citeascã aceste cuvinte. Nimeni nu este dispus sã le ia în serios. Sunt numai cuvinte. Atât si nimic mai mult. Paradoxul de a încerca sã dai strãlucire sfârsitului prin cuvinte lustruite, pentru a-i face pe ceilalti sã-l vadã. Nu stiu, pânã la urmã, dacã eu sunt cauza, provocatorul, dacã numai îl difuzez spre cei ce nu stiu sã vadã, dacã îl pot combate sau preveni prin bietele mele cuvinte. Pot fi toate acestea, si încã multe pe deasupra. De aceea rãspunderea scriitorilor a devenit atât de disproportionatã, ei par mai vinovati decât fãptuitorii directi. Scriu si mi-am lãsat deja rând. Undeva, precis, "se dã" un dezastru. Pâine caldã pentru pagina de mâine. Din care eu si cititorul ne vom împãrtãsi frãteste, muscând din pãrti diferite. Iar în timpul cinei noastre de tainã ruinele din jur se vor ridica spre soare, râzând…