Demult,
pe la începutul erei crestine, un Sfânt Pãrinte nãscut
în Nordul Africii, dar trãitor, o vreme, în Cetatea
Romei, îi mângâia, de la distantã, pe romanii
jefuiti si necinstiti de gotii lui Alaric (în anul 410, acestia
au cucerit Roma si au jefuit-o timp de trei zile), spunându-le
cã nenorocirile istoriei sunt supradimensionate de oameni, de
cei care le trãiesc. În fond, ce înseamnã
suferinta romanilor de-atunci sau din alte împrejurãri
ale istoriei, sustinea Augustin, pe lângã Calvar? Istoria
nu este decât un interludiu al vietii vesnice, pentru cei alesi
de Dumnezeu, iar pentru ceilalti, cu mult mai multi decât cei
alesi, doar un loc ce le confirmã, într-un fel, lipsa salvãrii.
Unii dintre oameni sunt cetãteni în Cetatea lui Dumnezeu,
dar nu se pot aseza acolo decât dupã viata pãmânteascã;
ceilalti sunt cetãteni în cetatea terestrã, adicã
viata lor nu se consumã într-un alt loc decât Pãmântul.
Asadar, orice întâmplare istoricã este neînsemnatã;
Cãderea si Calvarul sunt momentele de crizã ale umanitãtii
si ele sustin Istoria.
Putem noi întelege, din astfel de vorbe, cã existã
Istoria, adicã istoria adevãratã, dar existã
si istorie? Prima are de-a face cu divinul si cu relatia omului cu acesta
si nu-si gãseste ratiunea de a fi în sine, ci în
vesnicie; cea de-a douã se crede suficientã siesi, gãsindu-si
rostul în prezentul vietii oamenilor unui timp. Prima este Istoria
vie si treazã; cea de-a doua este istoria cãlâie.
Perceptia comunã despre istorie si viatã este cu totul
deosebitã fatã de cea de origine augustinianã.
Toti suntem tentati sã socotim timpul istoric al vietii proprii
- destul de scurt, la scara Istoriei - ca fiind cel mai însemnat
dintre toate timpurile; toti avem sentimentul cã, într-un
fel, trãim Timpul ca atare, nu doar un timp local, care va trece,
asemenea celorlalte, într-o umbrã din care îl mai
scoate, dar nu întreg, ci pe fragmente, câte un istoric
curios. Noi însine punem un mai mare pret pe istorie decât
pe Istorie. Si, poate, pe bunã dreptate, cãci credem cã
nu suntem chiar atât de puternici încât sã
uitãm de viata noastrã, asa cum ea curge dupã canoane
politico-militare.
Vremea noastrã este agitatã de câteva sãptãmâni
încoace. M-am gândit la vorbele lui Augustin si a trebuit
sã le iau în seamã cu mult mai atent decât
as fi putut crede atunci când le-am aflat. Sã fie aceastã
agitatie una “istoricã”? Sã fi intrat istoria
în perioada sa de împlinire (finalitate) apocalipticã?
Ceea ce se întâmplã îngãduie sentimentul
cã istoria si-a iesit din somnolentã; pe de altã
parte, având în fatã vorbele inspirate ale unui convertit
veritabil - Augustin - nu se poate sã nu te gândesti la
nimicnicia vremurilor - oricãror vremi - si la desertãciunea
desertãciunilor: timpul ce se hrãneste cu vietile noastre
atât de însemnate pentru noi, dar atât de banale pentru
Istoria însãsi. Nu sunt singurele vremi agitate si fãrã
vreun rost semnificativ în “scenariul universal al devenirii
omului”. Însusi evenimentul “roman” care a îngãduit
aprecierea lui Augustin s-a dovedit a fi prea mic; la scarã universalã,
desigur. Si nu de putine ori, ceea ce pãrea a fi mic si nesemnificativ
pentru durata în care se integra, a izbutit sã-si dovedeascã
forta de a însemna omenescul si de a-l potenta. Exigentele prezentului
nu sunt totdeauna aceleasi cu exigentele viitorului sau ale vesniciei.
Este clar astãzi, de exemplu, cã rãzboiul din Vietnam
si cel din Coreea, din perioada postbelicã, sunt palide, în
semnificatia lor istoricã, fatã de fenomenul literaturii
sud-americane, miscarea hippy sau muzica rock de avangardã a
anilor ‘60-’70. Cine putea credita în deceniul opt pãtrunderea
consistentã în constiinta istoricã a umanitãtii
a unui fenomen – hippy – care pãrea foarte asemãnãtor
cinismului antic si atât de slab în reordonarea spatiului
public, încât a fost socotit mai degrabã un fenomen
de psihologie socialã sau economic, sau, în cel mai onorabil
mod, un fenomen moral circumstantial si determinat de anumite inegalitãti
sociale? Si cine, pe fondul unei literaturi universale semnificativã
numai în functie de criterii europene, putea accepta, la jumãtatea
secolului al XX-lea, cã o literaturã “localã”
– cea sud-americanã – va deveni normã (canon)
pentru cultura contemporanã?
Desigur, cele douã rãzboaie amintite au lãsat urme
adânci în vietile unor oameni, chiar în constiinta
contemporanilor si a celor apropiati de acestia în timp. Astfel
de evenimente nu pot fi trecute usor cu vederea, din acest unghi al
vietii persoanelor implicate direct. Numai cã ele nu au atins
fibra istoricã propriu-zisã a fiintei umane, asemenea
celor trei miscãri culturale amintite. Au fost, în istorie,
multe rãzboaie, despre care nu mai stiu decât câtiva
istorici sau elevii care sunt obligati la scoalã sã afle
câte ceva despre ele, dar pe care toti, chiar si istoricii, le
privesc asa cum se cuvine unor fapte istorice trecute: cu întelegere
si cu uitares. Au fost însã si altfel de fapte, care nu
numai cã nu s-au uitat, ci au provocat o rãsturnare a
constiintei oamenilor, o reordonare a prejudecãtilor lor, care
au intrat în Istoria noastrã veritabilã, pe care
nu le mai stim ca atare, asa cum nu mai stim despre rãzboaie,
dar pe care le stim într-un chip esential: suntem potrivit normelor
pe care ele le-au impus lumii. Faptele culturale mari sunt de acest
fel. Unul dintre marii împãrati romani, totodatã
si important filosof apartinând Scolii stoice, anume Marcus Aurelius
(a trãit în secolul al II-lea dupã Hristos, asadar
ceva mai devreme decât Augustin), sustinea cã memoria colectivã
– chiar Istoria însãsi, am putea spune noi –
îi retine, cu mai mare respect, interes si utilitate, pe Socrate,
Platon, Aristotel, decât pe Cezar, Octavianus sau Traian. De ce?
Pentru cã acestia din urmã au fost oameni ai vremii lor
si ai unei ipostaze a istoriei – e vorba despre istoria politico-militarã
– oameni la mare pret pentru contemporani, dar putin semnificativi
pentru Istorie. Dimpotrivã, cei mari în Istorie pot trece
aproape necunoscuti printre contemporani; oricum, fapta lor nu este
re-cunoscutã, în dimensiunea sa ecumenicã, nici
mãcar de cei apropiati: e si cazul celor trei filosofi greci.
De ce se întâmplã astfel? Pentru cã firea
noastrã se modeleazã dupã tipare culturale, în
vreme ce viata noastrã, a fiecãruia dintre noi, este dominatã
de evenimente precum rãzboaiele. Se cuvine însã
a tine seama, atât cât este cu putintã, de ambele
fapte: si de cele culturale, care au de-a face cu firea noastrã
cea adâncã, dar si cu cele politico-militare, de care viata
noastrã se simte atât de afectatã. Sã nu
uitãm însã cã viata este dupã ordinele
firii.
Istoria doarme atunci când oamenii pretuiesc cu mult peste mãsurã
faptele politico-militare, uitând de cele culturale. Iar aplecarea
încovoiatã asupra “importantei istorice” a unor
evenimente din prima categorie consumã energie umanã pretioasã;
de aceea devenim, pentru un timp, somnambuli ai Istoriei (veritabile),
dar mult-prea-cunoscãtori (“experti”) ai celei mici.
E neîndoielnic faptul cã acum Istoria doarme. Dovada cea
mai clarã o avem în concentrarea noastrã abuzivã
asupra evenimentelor politico-militare actuale.
Doarme istoria; dar puteti cãlca apãsat cu cizme soldãtesti
peste trupul ei, cãci nu e nici un pericol sã se trezeascã;
deocamdatã. Iar istoria aceasta, în care conteazã
doar “contemporaneitatea”, este cãlâie si plãpândã:
de aceea e atât de agitatã si nerãbdãtoare
sã se consume în acte pe care ea le crede ca fiind singurele
“istorice”: rãzboaiele.
Mã veti întreba, poate, ce cred eu despre acest somn al
istoriei si despre mijloacele pe care le-am putea folosi pentru a o
trezi; cãci, se întelege, ne e mai de folos istoria vie
si treazã decât cea dormitândã si somnambulicã.
E o singurã cale: aceea a revenirii omului la firea sa culturalã
si la interesul pentru fapta ziditoare de sine.
Mai mult nu vã pot spune, cãci si eu, asemenea dumneavoastrã,
cititorule, dorm odatã cu istoria. Iar mai sus, doar v-am povestit
un vis. Ne-am îndepãrtat, însã, mult de vremea
în care visul mai însemna ceva pentru oameni; doar trãim
în istoria cãlâie. Asa încât, somn usor
si victorie (în rãzboi)!
Viorel
Cernica