Cartea lui Radu Voinescu, Modernitãti (Editura Libra, 2001), cuprinde, specificã subtitlul, „eseuri de antropologie culturalã”, nu, cum ne asteptam, eseuri despre literaturã sau de criticã literarã. Poti sã juri, citindu-le, cã autorul e la vârsta înteleaptã a senectutii, când, în realitate, la vremea scrierii lor, avea maximum 40 de ani. ªi încã, eseistul nostru s-a nãscut într-un sat din judetul Buzãu si, dupã câte se aude, studiile liceale le-a fãcut la o scoalã militarã din provincia cea micã. ªi, cu toate acestea, Radu Voinescu, hotãrât lucru, unul dintre cei mai subtili tineri eseisti de la noi, care dovedeste încã o datã cã eseul nu-i gen specios, ci aproape cum credea Wirginia Wolf: un „gen al genurilor”. El practicã, în egalã mãsurã, eseul în sens strict, critica literarã si beletristica (poezia, vol. Hierofantul, proza, Erezii pioase, „în curs de aparitie” anevoioasã). S-ar putea spune, mai în glumã, mai în serios, cã avem de-a face cu un scriitor „total”, înzestrat cu multã stiintã de carte si suplete, cu exactitudine si comprehensiune, cu inteligentã vie si vigoare stilisticã. Repet, nu e nici o exagerare dacã vedem în el una dintre putinele exceptii ale generatiei sale, generatie care cu deosebire îsi confirmã energiile pentru ocuparea, cu forta, a unui loc în fatã pe lista vedetelor. De acest fapt se îngrijoreazã însusi vestitul postmodernist Ihab Hasan, care este convins cã ne aflãm într-o epocã a “modelor intelectuale extravagante”, când „valorile pot fi în mod nechibzuit golite de continut, iar, în ziua de mâine, poate prea lesne, detrona credintele de azi sau de ieri”.

Subiectul principal al acestor Modernitãti este, se întelege, omul si contextele sale, iar teza fundamentalã prevede cã „trãim într-o lume unitarã si foarte putin schimbatã în ultimele milenii”. Adicã, nimic nou sub soare. Existã, desigur, progres tehnologic, dar omul ca fiintã determinatã a rãmas acelasi din vremuri de mult apuse. ªi iarãsi, parcã în neclintire provocatoare, desi gândirea eseistului este perfect dialecticã: „despre om si despre cunoasterea lui nu cred sã se fi spus ceva fundamental în zilele noastre, ceva care sã nu fie discutat deja de cei vechi – probabil în afarã de psihanalizã…”. Eseurile acestea catã „sã punã în ecuatie câteva aspecte ale fenomenului uman atât din perspectiva esentei sale, cât si din aceea a deosebirilor”. Se întâmplã, negresit, cã multe dintre punctele de vedere exprimate sunt discutabile, insolite, lucruri generale sau de amãnunt, dar niciodatã nu li se pot reprosa lentoarea si fadoarea. Adevãrul e cã, de cele mai multe ori, modernul eseist are dreptate, e convingãtoare chiar dacã sau tocmai fiindcã se aseazã „pe tãrmul dimpotrivã”. Sprijinul decisiv constã în perspicacitate si puterea argumentelor furnizate adeseori de învãtãtura cea veche. Iatã, teoria idolilor a lui Bacon rãmâne în picioare si astãzi: idola tribus (idolii tribului), idola specus (idolii pesterii), idola fori (idolii cetãtii), idola theatri (idolii teatrului), ultimele douã categorii fiind luate în atentie, într-un amestec de nemultumire si amuzament. În tot cazul, idolatria merge mânã în mânã cu expresiile prefabricate (flaubertienele idees recues), un adevãrat pericol pentru umanitate.

Inteligentã tentatã de paradoxuri, eseistul desluseste, afectând un usor defetism, douã feluri contradictorii de a pune problema progresului stiintei, contrazice ideea „de-a gata” a lui Malraux cu privire la religiozitatea secolului al XXI-lea, contestã democratismul stângii (la dreapta, plutocratã, nici atât, se întelege!), discerne politica „în pantaloni scurti” a americanilor, nu primeste teoria lui G. Cãlinescu despre cele patru mituri românesti fundamentale etc. Rãsturnãrile efectuate nu-s de dragul de a fi pur si simplu á contraire. Pentru cã, de exemplu, prostia e un mare betesug omenesc (triumful acesteia înseamnã marginalizarea valorilor), dar meritã si un „elogiu” atunci când e cuminte (sancta simplicitas!) si-i hrãneste pe destepti. (Aici se confundã, oarecum, lipsa învãtãturii de carte cu incultura si, deci, cu prostia, ceea ce nu-i deloc asa.) Agerul observator gãseste de cuviintã sã se pronunte „contra meliorismului”, suspectând morala perfectiunii de coercitie, canonizare, violentã. Omul nu se naste bun, cum credea Rousseau, îl împiedicã acea parte de creier mostenitã de la reptile; e mai degrabã funciarmente plin de pãcate, însã nici despre un om irevocabil rãu nu se poate vorbi, dacã ambitia lui este de a deveni mai desãvârsit în nedesãvârsirea lui. ªi, în definitiv, surâde „scepticul”, e mai bine asa: supraomul, prin uniformitatea lui, are toate sansele sã fie plictisitor. „Epocile de aur” (formulã si idee de la Hesiod citire) sunt pline de anormalitãti si nãpãstuiri. S-ar zice cã Radu Voinescu e un moralist sceptic, neguros ca Pascal, care simte enorm si vede monstruos. Nici vorbã: e numai un observator penetrant disponibil spre hipertrofie ironicã, în stare sã ia distantã pentru a percepe lumea în toatã „nuditatea” ei. Ochiul agil al eseistului bagã de seamã cliseele filmului american, subteranele homosexualitãtii, conditia alogenului, tribulatiile „sentimentului interzis” al iubirii, sfârsitul falocratiei si începutul „erei clitoricratiei”, marea diversitate a lumii si strâmbarea acelora care vãd numai diferentele, când, de fapt, conteazã, în primul rând, ceea ce ne aseamãnã/uneste. De-a dreptul incitante sunt cele vreo douãsprezece „epifanii” (cam în rãspãr) ale spiritualitãtii românesti.

Cu toatã informatia bogatã, nu-i în aceste eseuri nici urmã de pedanterie, ci o „eruditie” colocvialã, un rafinament percutant, deopotrivã vioi si bine temperat, scrutãtor si cu o scriiturã nuantatã.

Constantin Trandafir