Faimosul discurs al lui George Bush din ianuarie 2002, în care definea „axa rãului” si anunta cruciada împotriva ei, a distrus inocenta instalatã dupã cãderea comunismului si a Cortinei de Fier. O inocentã seninã, care externalizase rãul, pretinzând cã-l eradicase. Astfel, pãrea cã binele se „purificase” si entuziasmul ajunsese sã aibã, în fond, caracteristicile unui reflex exterminator, atât la nivelul indivizilor, cât si la acela al natiunilor. Discursul a reintrodus rãul în ecuatie, dar de o manierã maniheistã, asa cum este, în general, orientarea ideologiei politice americane. Precum fãcuse preotul persan, acum optsprezece secole, principiul binelui a fost surprins în imaginea de “prizonier” al principiului rãului. A reînviat o frazeologie care nici mãcar nu apucase sã se învecheascã: terorismul, nihilismul, monstrul! Chiar si o serie de filosofi (re)începe sã-si exprime îngrijorarea cu privire la slãbiciunile moralei actuale. Adesea, aceeasi tentatie maniheistã, care ne posteazã cu fata la rãu pentru a ne desemna pe noi drept bine(le).
     Prea repede fusese uitatã starea lumii din a doua jumãtate a secolului al XX-lea: douã grupuri de forte, una în fata celeilalte, fiecare desemnându-se drept purtãtoare a principiului binelui. Fãrã nuante, fãrã comunicare, fãrã schimburi de idei – dacã excludem ceea ce s-a numit teoria „celei de-a treia cãi”, încã supusã unor vii dezbateri (v. ex. Anthony Giddens – „A treia cale” apãrutã în 2001 la editura Polirom). Lantul se pare cã se leagã din acelasi loc, pe aceeasi strictã dihotomie, doar cã spectacolul are o altã distributie. Desemnând terorismul drept rãul, discursul amintit mai sus desemneazã pe americani drept binele. O inocentã pe care acestia din urmã si-o reafirmã periodic, mai cu seamã dupã experienta din Vietman. „Discursul lui Bush este, din nou, confiscarea inocentei în beneficiul Americii si tentatia – care decurge de aici – a unui demers exterminator” (Jean-Claude Guillebaud, Lire, dec. 2003). Ceea ce este o simplificare, o reducere a complexitãtii lumii actuale la douã dimensiuni simetrice si antagonice. „Binele devine astfel un fel de dublu invers al rãului, dar cu aceleasi caracteristici” (J.-C. G.)
     Interesant este cã mai multã claritate au demersurile unor teologi tineri, cum ar fi Lytta Basset, care afirmã cã „nu binele este contrariul rãului, ci sensul”. Desigur, asertiunea nu trebuie luatã ca o afirmatie peremptorie, ci ca o interogatie, o cãutare a adevãrului.
     Întoarcerea rãului în dezbaterile actuale ar trebui sã se întemeieze pe alte premise, dupã vidul din ultimul deceniu. Conservatorismul maniheist este caduc în mileniul al treilea. Un semn este îndoiala care transpare (si adesea se manifestã) în aprecierea semnificatiilor unor evenimente. „Suntem deja într-o nouã lume, în vreme ce cea mai mare parte a dezbaterilor se raporteazã la lumea veche” (J.-C. G.). Întâlnim aceeasi puritani contra acelorasi libertini, o situatie desuetã, acum, când limitele frontului s-au mutat, suntem, foarte probabil, la ceea ce Ilia Prigogine (cercetãtor al haosului) numea „marea bifurcatie”. Avem nevoie de noi simboluri si acestea nu pot fi copiile celor vechi. Nu mai putem opune autonomia legãturii, transparenta interioritãtii, inocenta culpabilitãtii, corpul spiritului. Avem nevoie de (co)existenta amândurora din fiecare pereche. La intrarea într-o nouã Renastere, suntem pe cale de a trãi (cf. Michel Serre) ceva ce este la fel de important ca revolutia neoliticã de acum douãzeci de milenii, cu trecerea de la nomadism la sedentarism, de la vânãtoare la agriculturã, de la oralitate la scriere. Intrarea (timidã?) în Era informatiei presupune atenuarea importantei materialului în favoarea virtualului. În acest spatiu (în mare mãsurã interior) autonomia salveazã legãtura (etc.) si fiecare nu este reluarea, reactivarea celei vechi, ci una nouã, într-o nouã specie de comunitarism, ne-dependent de reactiile de panicã, precipitare, constrângere, chiar dacã pericolul unui fel de tribalism nu trebuie eludat, fiind oarecum firesc, ca o reactie la mondializare. O reactie tot de tip maniheist, desigur, obiceiurile se sterg cu greu, iar spatiul public nu are încã suficientã coerentã. Apar (sunt induse?) tinte false, permise de surdina aplicatã moralei oricum slãbite. Transparenta nu mai este inversul interioritãtii, ea o distruge ocupând locul legãturii. Ce e al meu si ce e al tuturora? Rãspunsul e prea adesea o des(in)hibare, o expunere care pare cã devoaleazã misterul fiintei individuale, diluând-o pânã la pierderea identitãtii. Sunt elemente venind din totalitarism si se grefeazã, parazitând, pe democratie. Orwell e deja istorie, exponat de muzeu, ocupã, cum vedem, zona divertismentului. Dreptul la intimitate este anulat, deliberat, chiar de cãtre beneficiar!
     Dar nu aceasta este expresia unei noi schimbãri de paradigmã în conceptia noastrã despre lume? Sub imperiul unei super-comunicãri, unei cvasi-totale destãinuiri, individul îsi stabileste alte limite ale sinelui. Poate nu pânã la ceea ce Michel Foucault numea „omul fãrã interioritate”, supus vânturilor (influentelor) din toate directiile, deschis unei risipiri de sine permanente, dar pe undeva pe-aproape, oricum o profanare a linistei interioare, a misterului intimitãtii. Tentatia este de a reconsidera umanitatea omului, de a-l redefini ca intersectie a fluxurilor comunicationale. Pare o împingere în science-fiction? Nu te amãgi! Nu te închide în cochilia indiferentei socotind cã astfel îti aperi intimitatea! Nu ai cum sã eviti redescoperirea trupului - legitimitatea carnalului, plãcerea sexualã - dincolo de interpretãrile freudiene si reevaluarea spiritului într-o sintezã fãrã precedent. Chiar dacã ai senzatia cã ai fost aruncat în apã ca sã înveti sã înoti!
     Pericolul real este refugierea în prezent, acceptarea unei tranzitii continue. Ai de recâstigat gustul pentru viitor. Iar acesta va include reperul rãului cel reîntors (si recunoscut ca atare) nu ca invers al binelui, ci drept aducãtorul de sens, de posibilã armonie. (Pentru ideea cã viata s-a dezvoltat în conditii de non-echilibru Ilia Prigogine s-a ales cu premiul Nobel.) Ai de pierdut gustul catastrofei. Ai de pierdut temnita dulce a prezentului. Ai de reevaluat o memorie trãdãtoare.
     „Prefer sperantei nãdejdea, pentru cã e mai dinamicã”, mãrturiseste Guillebaud si întoarcerea rãului tocmai aceastã dimensiune a lumii o augmenteazã.

Florin DOCHIA