REVISTA NOUÃ ANCHETÃ

Din depãrtare, talia pãduroasã a locului si asezarea nelinistitã a cetii pãreau cã rãstoarnã ordinea privirii, care lasã sã-i scape imagine dupã imagine.
Peisajul este un pretext, ca atare, un început al sensibilitãtii. Aceastã vagã expresie a frumusetii, care este peisajul Câmpinei strecurat în ochii privitorului din depãrtare, este ca o rãsuflare scãpatã, fãrã voie în ton; o rãsuflare rãstignitã si camuflatã asemenea esecului în ochii uimiti ai celui ce abia începe viata.
Când poti spune cã ai intrat într-un oras? Dupã o minimã exigentã, atunci când te prinde oboseala în spatiul lui "fizic" si esti nevoit sã te odihnesti mãcar câteva clipe. Dar când poti crede cã-i apartii?
Atunci când esti ca el: ca silueta lui, vãzutã din depãrtare, ca rãsuflarea lui rãstignitã contemplatã minute în sir pentru a savura misterul identitãtii tale cu lumea acestei sfortãri.
Suntem prea grãbiti: trecãtori alertati de iluzia desfãtãrii "finale". Împãcati cu nestatornicia, pierdem dimensiunea "ecologicã" a bunei stãri; toate legãturile noastre sunt pervertite de competitie. Aceasta sã fie, acum "regula" omenescului? Dacã da, atunci viata orasului acestea este dupã "legea" celor care l-au fãcut. Coruptã si intelectualã, cu o moralitate îndoielnicã, dar cu o gratie debordantã a practicãrii conventiei si divertismentului; el îsi mãsoarã, totusi, statura cu bucuria de a primi, iar si iar, oameni.
Nu i-am înteles niciodatã "pasiunea" aceasta nestãpânitã de a reglementa si statua, de a ierarhiza si norma. L-am privit cu ochii de la început, din depãrtarea tonicã a trecãtorului care rãmâne o clipã suspendat, cu amintirea, de o evidentã. Dar i-am atins limitele calme ale geografiei sale pãduroase, i-am înteles depãrtarea de sine însusi, rãtãcirea, si l-am fãcut, pentru o clipã, rãspunzãtor de propria-mi nedelicatete.
Poti sã judeci un oras asa cum judeci un om; îi spui cã si-a rãvãsit amintirile, cã si-a pierdut speranta; îl îndemni sã se linisteascã si sã-si asculte adevãrul. De aceea se cade a vorbi despre el cu linistea nedisimulatã a cuvântului potrivit si poate chiar cu tãcerea expresivã care-i sporeste misterul. Pentru cã ce-i un oras, dacã nu un mister a cãrui fatã nevãzutã este chiar omul care-l locuieste.
Câmpina este ca mine si ca fiecare "judecãtor" - locuitor al ei.

(Apãrut în "Evenimentul social si arrtistic" nr.22/octombrie 1993)

Întânire cu orasul
	Din depãrtare, talia pãduroasã a locului si asezarea nelinistitã a cetii pãreau cã rãstoarnã ordinea privirii, care lasã sã-i scape imagine dupã imagine. Peisajul este un pretext, ca atare, un început al sensibilitãtii. Aceastã vagã expresie a frumusetii, care este peisajul Câmpinei strecurat în ochii privitorului din depãrtare, este ca o rãsuflare scãpatã, fãrã voie în ton; o rãsuflare rãstignitã si camuflatã asemenea esecului în ochii uimiti ai celui ce abia începe viata. Când poti spune cã ai intrat într-un oras? Dupã o minimã exigentã, atunci când te prinde oboseala în spatiul lui "fizic" si esti nevoit sã te odihnesti mãcar câteva clipe. Dar când poti crede cã-i apartii? Atunci când esti ca el: ca silueta lui, vãzutã din depãrtare, ca rãsuflarea lui rãstignitã contemplatã minute în sir pentru a savura misterul identitãtii tale cu lumea acestei sfortãri. Suntem prea grãbiti: trecãtori alertati de iluzia desfãtãrii "finale". Împãcati cu nestatornicia, pierdem dimensiunea "ecologicã" a bunei stãri; toate legãturile noastre sunt pervertite de competitie. Aceasta sã fie, acum "regula" omenescului? Dacã da, atunci viata orasului acestea este dupã "legea" celor care l-au fãcut. Coruptã si intelectualã, cu o moralitate îndoielnicã, dar cu o gratie debordantã a practicãrii conventiei si divertismentului; el îsi mãsoarã, totusi, statura cu bucuria de a primi, iar si iar, oameni. Nu i-am înteles niciodatã "pasiunea" aceasta nestãpânitã de a reglementa si statua, de a ierarhiza si norma. L-am privit cu ochii de la început, din depãrtarea tonicã a trecãtorului care rãmâne o clipã suspendat, cu amintirea, de o evidentã. Dar i-am atins limitele calme ale geografiei sale pãduroase, i-am înteles depãrtarea de sine însusi, rãtãcirea, si l-am fãcut, pentru o clipã, rãspunzãtor de propria-mi nedelicatete. Poti sã judeci un oras asa cum judeci un om; îi spui cã si-a rãvãsit amintirile, cã si-a pierdut speranta; îl îndemni sã se linisteascã si sã-si asculte adevãrul. De aceea se cade a vorbi despre el cu linistea nedisimulatã a cuvântului potrivit si poate chiar cu tãcerea expresivã care-i sporeste misterul. Pentru cã ce-i un oras, dacã nu un mister a cãrui fatã nevãzutã este chiar omul care-l locuieste. Câmpina este ca mine si ca fiecare "judecãtor" - locuitor al ei. (Apãrut în "Evenimentul social si arrtistic" nr.22/octombrie 1993)