Încercãm, adesea, prin ceea ce facem, sã atragem atentia asupra noastrã si, implicit, asupra problemelor ce ne privesc direct ocupându-ne cu eficientã timpul. Acestor probleme, care dintre toate câte pot fi imaginate au poate cea mai redusã importantã, le cãdem pradã în mod facil din cauza unui caracter organic, concret si imediat pe care îl prezintã si care ne magnetizeazã simturile dând incertitudinilor noastre proportiile unei false universalitãti. Necesitatea unor introduceri emfatice si patetice, îsi gãseste astfel explicatia în dorinta de a fi cumva întelesi, dacã nu chiar ajutati. Stãpânind si practicând atent aceastã artã a disimulãrii, specificã unui spirit duplicitar, sperãm sã atragem, sã cucerim si sã posedãm cât mai eficient ceea ce credem cã ne-ar putea ajuta si - de ce nu? – salva. De altfel, viata, asa cum o cunoastem noi, este asemenea unui act dramatic reflectat de propriile gesturi si trãiri într-un lirism profund ce pare a strãbate timpul si spatiul spre a ne umbri orice initiativã. Monopolizând astfel suferinta, în care aflãm o voluptate grozavã, ne aflãm, de fiecare datã, în fata dorintei de a fi salvati. Dar ce chip mai poate lua, dintre atâtea, propria mântuire?
Iubirea, în acceptiunea ei vulgarã, zdruncinã idei si judecãti, reducând totul la nivelul sensibilitãtii noastre spre a ne individualiza ori anexa pe deplin Istoriei si practicilor profane, caracteristice vietii si traiului comun. Se poate spune cã ”vrem cu orice pret sã ne fie bine”, iar, spre a ne împlini aceastã dorintã, tragem cu dintii de imaginea celuilalt pentru a o mula si potrivi cât mai exact pe propriul chip. Iubind astfel, ne supunem unui proces diacronic, unei deveniri rãsturnate, ce sfârseste în Faptã, ci nu în Fiintã. Ceea ce ni se întâmplã odatã ajunsi aici nu finiseazã asperitãtile propriei fiinte, ci rideazã la nesfârsit mulajul metodic întocmit într-un moment de rãtãcire. Razele propriului cerc nu se dilatã, însã, spre a cuprinde si dizolva într-un tot armonios primele principii si cauze, singurele în mãsurã sã ne reveleze adevãrata fire a lucrurilor, ci o fac cu scopul asimilãrii caracterelor conferite de noua mascã. Celãlalt este, astfel, deformat si mascat de propria noastrã constiintã, devenind o plãsmuire a mintii, o fantasmã ce nu îsi poate înfrunta adevãrata imagine, un simplu accesoriu între atâtea, obisnuit sã rãspundã neconditionat nevoilor si exigentelor noastre ordinare. Astfel, iubirea, bunul nostru cel mai de pret, constituie totodatã, în mod ironic, o povara, o durere dureros de dulce; motivul se aflã încrustat în istoria oricãrei idile – iubind ne preschimbãm cu necesitate în obiectul afectiunii noastre, pãstrându-ne în acelasi timp propria identitate.
Existã, însã, legende si povestiri ce ascund adevãruri si lumini izvorâte dintr-un tãrâm atemporal, tãinuit, pãzit de mistere si fãpturi dintre cele mai fabuloase; un tãrâm pãrãsit cândva, demult, si uitat, dar pe care îl purtãm în noi precum o amintire, un vis ori o prelungire a eternitãtii. Într-o lume în care sentimentele si trãirile veritabile sunt lãsate la urmã, inocenta lor cãzând pradã minciunilor si egoismului, iubirea este în mãsurã sã ne aminteascã de acea cãutare a timpului pierdut si sã ne salveze de noi însine, amintindu-ne astfel cã ne putem oricând întoarce în vis. Iubirea adevãratã nu este inclusã în partitura nici unui proiect civilizator, ci se naste atunci când, datoritã celuilalt, devii constient de ceea ce esti capabil sã simti ori sã fii; o astfel de întâlnire îti polarizeazã simturile si te poate propulsa în straturile superioare ale Fiintei. Personalitatea ta afectivã capãtã astfel contur, iar forma pe care o vor desena gesturile si sentimentele tale în continuare îti va mijloci accesul în acel ciclu al iubirii ce nu cunoaste alta deschidere decât cea întru eternitate. Aceastã rupturã de nivel ce ia forma unei limitãri constituie o reiterare, o regãsire si o repunere a sinelui în planul legilor nescrise, imuabile, eterne.
Fiecare cuplu îsi are propriul profil, reliefat si accentuat de suita de gesturi si directii ce îi conferã un anumit sens si o anumitã formã, iar aceste dimensiuni par fãrã precedent, adoptând o geometrie unicã ce nu poate fi repetatã de nimeni. Cuvintele pe care si le adreseazã, cadenta legãnatã a propriilor pasi, umbra umerilor si linia mâinilor ce se ating în clipã, povara unei lacrimi ori cãldura unui surâs usor, udat de ploaie, ochii pe care îi închid de câte ori se iubesc spre a mijloci transcenderea în vis, reprezintã simboluri si semne pe care cei doi le presarã pe nisipul acestui timp prozaic, sperând cã, într-o zi, dansul lor diafan va fi recunoscut de suflul demiurgic al eternitãtii. Aceste simboluri conferã unitate cuplului, cei doi devenind complicii unei taine neobisnuite ce va rãmâne inscriptionatã în sufletul lor pentru totdeauna. Înconjuratã de comedii si drame sinistre, iubirea lor creste în umbra indiferentei celorlalti spre a strãbate limite si conventii, epoci si spatii, cãutându-si propriul petic de cer în apele cãruia, dintr-o singura îmbrãtisare, cei doi vor recrea structura materiei potrivit trãirilor si ne-trãirilor ce îi animã. Nicicând noaptea nu a fost mai blândã, niciunde astrii nu au strãpuns atât de lesne mantia purpurie a întunericului.
În acest cadru afectat si uzat de regula scepticismului, spiritele naive si inocente, ce se dedicã firesc ori natural unei legãturi veritabile, se vor simti necontenit, contrar propriilor asteptãri, vinovate si de aceea lipsite de vlagã în lupta cu sinele interior. Au existat, însã, dintotdeauna, oameni care si-au dedicat viata iubirii, fie cã aceasta lua forma unei pasiuni teribile pentru o anumitã îndeletnicire, fie cã dãdea viatã unui sentiment de afectiune si admiratie pentru celãlalt. Cum au reusit sã joace aceste roluri fãrã a se lãsa striviti între propria imagine si imaginea pe care si-o fãuriserã ceilalti despre ei, cum si-au putut pãstra acelasi aer inocent si naiv într-un mediu ostil, cum de au putut trãi atât de bine esenta lucrurilor, când o teamã organicã îi îndemna sã se rezume la a-si supravietui? Ce i-a salvat? Iatã câteva întrebãri al cãror rãspuns, dacã existã, se aflã aici sau aiurea, tãinuit cumva de verbul atâtor povestiri si mituri al cãror eroi sunt Ei, actorii unei piese jucate la nesfârsit pe scena si în lumina fiecãrei epoci.

Adrian SPÎRCHEZ