Existã o veche tensiune între activitatea artistului si activitatea interpretului. În ochii artistului, interpretarea dobândeste aparenta unui exercitiu complet arbitrar, dacã nu superfluu. Si, dacã se încearcã în numele stiintei si în spiritul ei, aceste tensiuni nu fac decât sã se agraveze. Gândirea care ar fi posibil sã surmonteze dificultãtile proprii ale interpretãrii recurgând la metode stiintifice se bucurã încã de putinã credibilitate din partea artistului creator. Tema tratatã aici, "creatie poeticã si interpretare", constituie un caz în întregime de partea acestor raporturi generale pe care le mentin creatorul si interpretul. Cãci, din moment ce e vorba de poezie si creatie poeticã, nu rareori chestiunea interpretãrii si productia artisticã personalã se gãsesc reunite într-o singurã persoanã. Este un semn al legãturii dintre creatia poeticã si interpretare printr-un raport mai strâns care nu se manifestã în alte arte. Chiar acolo unde interpretarea se pretinde a fi stiintificã, ea nu trezeste, poate, tot atâtea suspiciuni în raportul sãu cu creatia poeticã câte i se imputã în general. Procedura stiintificã nu pare câtusi de putin sã treacã aici dincolo de ceea ce este în operã, conform întregii experiente în care judecã despre creatia poeticã. Îndeosebi, suntem tentati sã presupunem, acest lucru când ne punem problema pânã la ce punct reflectia filosoficã a pãtruns creatia poeticã modernã din secolul nostru. Relatia între creatia poeticã si interpretare nu reprezintã doar o problemã pentru stiintã sau filozofie, ea constituie, în aceeasi mãsurã, o problemã internã a creatiei poetice însãsi, atât pentru poet, cât si pentru cititor.
Dacã supun discutiei tema în acest sens, nu înteleg sã iau pozitie în disputa care poate opune pe cel care vorbeste plecând de la stiintã si pe artistul cuvântului în pretentia lor de a propune o interpretare. Nu voi încerca sã rivalizez în strãlucirea spunerii cu maestrii artizani ai cuvântului. Nu doresc decât sã-mi fac propria meserie, stiinta de a arãta, prin gândire, ceea ce este. A arãta ceea ce este, înseamnã în domeniul gândirii ceva ce putem cu totii vedea si întelege.
Întrebarea mea e, asadar, urmãtoarea: în ce constã apropierea dintre creatia poeticã si interpretare?
Este evident cã cele douã au ceva în comun. Amândouã recurg la medierea limbajului pentru a se realiza. Si totusi, existã o diferentã, rãmâne de stiut pânã la ce profunzime va ajunge. Paul Valery a subliniat în modul cel mai impresionant diferenta care domneste aici: cuvântul obisnuit, la fel ca acela al discursului stiintific ori filosofic, expune ceva care se pierde în chiar momentul urmãtor. Cuvântul poetic, din contrã, apare el însusi în actul expunerii si, ca sã zic asa, tocmai el o sustine. Primul e ca o monedã care trece de la unul la altul în locul a altceva, si al doilea, cuvântul poetic, este ca însusi aurul. Reflectia noastrã trebuie, asadar, sã înceapã prin a observa cã existã, în ciuda evidentei constatãrii pe care tocmai am fãcut-o, tranzitii care fac legãtura între discursul creatiei poetice si un discurs care vizeazã sã spunã altceva decât el însusi. Revine, cu sigurantã, secolului nostru faptul cã ne-am familiarizat în mod particular cu penetrarea internã a acestor douã maniere de a vorbi.
Sã plecãm de la extreme. Pe de o parte, avem poemul liric, la care Paul Valéry însusi se si gândea probabil în primul rând. Vedem aici unul dintre fenomenele cele mai uimitoare ale epocii noastre: cuvântul stiintific irumpe în poezie ca element al stiintei, de exemplu la Rilke sau la Gottfried Benn, într-un fel care ar fi fost încã imposibil cu câteva decenii în urmã în poezie.
Ce se întâmplã de un cuvânt care se referã în mod manifest la altceva decât la el însusi (o definitie sau chiar un concept stiintific) se gãseste retopit în melosul cuvântului poetic?
La altã extremã, forma aparent cea mai liberã dintre toate formele de artã, este romanul. Reflectia, cuvântul care referã asupra lucrurilor si evenimentelor, a avut aici dintotdeauna drept de cetate, nu doar pe buzele personajelor reprezentate, dar si în gura naratorului însusi, orice ar fi. Cu toate acestea, nu trebuie sã constatãm aici si prezenta unei reale noutãti care se distinge chiar de toate rafinamentele scriiturii românesti romantice, datoritã unei disolutii nu doar a formei de naratiune, ci, de asemenea, a conceptului de actiune însusi, care face caducã toatã diferenta între cuvântul naratorului si cuvântul reflectiei?
Chiar poetul cel mai reticent cu privire la interpretare, nu va sti, se pare, sã disimuleze pe de-a-ntregul ceea ce au în comun creatia poeticã si interpretarea chiar si când ar fi sensibil la caracterul problematic al oricãrei interpretãri si, în particular, al aceleia pe care o dã el însusi enunturilor poetice si va fi în acord cu Ernst Jünger în a spune cã: "Acela care se interpreteazã el însusi coboarã sub propriul nivel". Sã ne întrebãm, asadar: ce înseamnã a interpreta? Nu înseamnã, cu sigurantã, a explica sau a pricepe, ci, mai degrabã, a întelege si explicita. Si totusi, existã încã un alt lucru în interpretare. A interpreta semnificã la origine: a indica o directie. E important sã retinem cã orice interpretare nu indicã un scop, ci doar o directie, adicã ceva deschis care poate împlini diferite forme.
Dar sã distingem acum un dublu sens al termenului: a indica ceva si a da un sens la ceva. Evident, aceste douã sensuri sunt în raport unul cu celãlalt. "A indica ceva" înseamnã "a arãta", ceea ce îl înrudeste cu semnul. "A da sens la ceva" e totdeauna deja a reflecta si a trimite la acest gen de semn care indicã deja ceva despre el însusi. În consecintã. "a da un sens" semnificã întotdeauna: a da un sens la ceva care indicã. Astfel, pentru determina misiunea si limita activitãtii noastre de interpretare, suntem trimisi la problema de a sti: ce e, deci, înainte de orice, un semn? Totul e, poate, semn? E ceea ce Goethe voia sã spunã atunci când înãlta conceptul de "simbolic" la concept fundamental al întregii noastre estetici: "Totul e semn". "Totul e simbol." Unde avem nevoie aici sã stabilim limitele? Existã aici un lucru care indicã, deci care este un semn si care, chiar pentru acest motiv, se revendicã a fi considerat si interpretat ca semn? E sigur cã pentru a putea considera ceva ca semn, trebuie adesea sã dobândim posibilitatea de a o face. Astfel cã vrem sã dãm sens la ceea ce se ascunde, de exemplu, expresiei gesturilor. Dar chiar atunci, însã, ceea ce vrem este sã facem sã reiasã ceva ca un semn plecând de la totalitatea întoarsã spre ea însãsi, sã indicãm, asadar, cu claritate ceea ce aratã, ca sã zic asa, sensul orientãrii semnului fãcând sã reiasã din tot, din confuz, din vag, din lipsa de directie, ceea ce, în fond, acel lucru indicã. O interpretare de acest gen nu vrea, deci, sã proiecteze sens asupra interiorului a ceva, ea vrea, din contrã, sã facã sã reiasã cu claritate ceea ce existentul indicã deja el însusi.
Aceastã opozitie ne face sã vedem ceea ce are importantã aici. Acolo unde nu e nimic de interpretat si unde nu este de extras un sens, avem de-a face, de exemplu, cu o univocitate de un ordin care cere supunere sau chiar contine o afirmatie al cãrei sens e bine stabilit. Nu este de interpretat decât ceea ce nu are un sens stabilit, care este, în consecintã, plurivoc. Sã luãm exemplele clasice ale oricãrei interpretãri: zborul pãsãrii, oracolul, visul, ceea ce e reprezentat în imagine, scriitura enigmaticã. În toate aceste cazuri, avem de-a face cu douã lucruri: ceva aratã, ceea ce semnificã faptul cã indicatia unei directii este datã si cã ea cere sã i se dea un sens si, cu toate acestea, sã i se disimuleze si ceea ce este arãtat în aceastã directie. Ceea ce e plurivoc este ceea ce se interpreteazã. Se poate, atunci, sfârsi prin întrebarea dacã este posibil, în fond, de a interpreta ceea ce este plurivoc altfel decât fãcând manifestã întreaga sa plurivocitate. Acestea ne apropie de tema noastrã, de legãtura particularã care, în interiorul relatiei interpretare - productie artisticã, existã între interpretare si poezie. Arta cere sã fie interpretatã pentru cã este de o inepuizabilã plurivocitate. Nu se poate traduce într-un mod adecvat într-un constiintã conceptualã. Asa se întâmplã si cu opera poeticã. Si totusi, se naste întrebarea: cum se prezintã în inima acestei tensiuni, între imagine si concept, relatia particularã între poezie si interpretare? Plurivocitatea care caracterizeazã poezia se gãseste indisolubil legatã de univocitatea proprie cuvântului care vizeazã altceva decât el însusi. Ceea ce sustine aceastã interferentã plinã de tensiune e pozitia particularã pe care o ocupã limbajul în raport cu toate celelalte materiale de la care pleacã artistul ca sã dea formã creatiilor sale: piatra, culoarea, sunetul, miscãrile corpului în dans. Or, elementele cu care se construieste limbajul si care dobândesc formã în creatia poeticã sunt semne pure. Numai plecând de la semnificatiile lor, ele pot deveni elemente constitutive ale productiei poetice. Dar aceasta vrea sã arate cã adevãratul lor fel de a fi este de a semnifica altceva decât ele însele. Important în mod particular este cã amintesc de o operã sau felul în care se detaseazã de orice experientã concretã si obiectivã a lumii are aerul de a fi legea formãrii artei contemporane. Aici, poetul nu poate ajunge. Cuvântul cu care îsi initiazã exprimarea si de la care plecând dã formã poemului nu acceptã nicicând sã se lase detasat complet de semnificatia sa. O poezie fãrã obiect n-ar mai fi decât flecãrealã.
Bineînteles, asta nu vrea deloc sã însemne cã opera de artã verbalã trebuie sã rãmânã la o purã si simplã vizare a obiectului. Ea închide, din contrã, totdeauna, în ea, un fel de identitate a semnificatiei si a sensului, de un fel analog aceleia care face ca în taina fiintei si semnificatia sã fie un singur si aceleasi lucru.
"A cãuta înseamnã a exista". Dar, ce înseamnã, în definitiv, a exista? Orice discurs cu scop referential transmite altceva decât el însusi. Cuvintele nu sunt complexe de sunete, ci gesturi de sens care trimit la altceva decât ele însele, ca semnale care produc altele. Stim cu totii, despre contururile formei fonetice a unul poem, cã nu se deseneazã decât dacã le este înteleasã semnificatia. O stim cu totii din durere si o resimtim cu toatã tensiunea unei misiuni: poezia este supusã limbajului si a traduce poezia reprezintã tot atât o magnificã imposibilitate, cât un supliciu înspãimântãtor.
Dar, acest lucru vrea sã spunã cã unitatea formei fonetice si a semnificatiei proprii fiecãrui cuvânt se vede într-adevãr desãvârsit în discursul poetic. Specificul operei de artã poeticã în calitate de operã a cuvântului consistã în a mentine, prin opozitie cu toate celelalte forme de artã, o îndeletnicire deschisã, specificã. Unitatea de formã pe care o posedã opera de artã poeticã, tot atât cât în oricare altã operã de artã, elibereazã cu sigurantã o prezentã schimbatã de sens si, în aceastã mãsurã, nu înceteazã sã trimitã la ceea ce se referã. Dar aceastã prezentã contine, totusi, un element cu scop referential, un fel de a arãta cã se umple de posibilitãti indeterminate. Prioritatea pe care o are creatia poeticã asupra altor forme de artã rezidã cu sigurantã în aceasta. Si, din totdeauna, a fãcut sã aibã de atribuit misiunea lor artelor plastice, chiar dacã ceea ce evocã prin intermediul limbajului are sã fie mai ales o contemplare, o prezentã, o existentã, ea se împlineste cu toate acestea, de o manierã individualã si contemplativã, în fiecare dintre aceia care acceptã discursul poetic, fãrã ca aceasta sã se poatã comunica. Astfel e chemat artistul plastic sã-si împlineascã misiunea. Substituindu-se fiecãruia, acesta din urmã imagineazã tabloul a cãrui valoare e sigurã si durabilã.
El constituie ceea ce se numeste tipul iconic, ce devine predominant si îl înlocuieste pânã în momentul în care este înlocuit de un nou tip, de un nou act creator. Misiunea care-i incumbã în mod propriu poetului este de a exprima o zicere comunã tuturor si aceastã zicere îsi gãseste realitatea absolutã în faptul de a fi enuntatã. Expresia greacã despre asta este mitul. Istoria zeilor si a oamenilor care povestesc, se caracterizeazã prin aceea cã ea nu are existentã decât din pricina simplului fapt cã este spusã si nu posedã, nici nu suportã altã sursã de credibilitate decât aceea de a fi spusã si respusã de altii. În acest sens foarte precis, orice poezie este miticã, pentru cã ea împarte cu mitul aceastã proprietate de a nu-si statua propria credibilitate decât pe faptul de a fi spusã. Astfel ea se gãseste plasatã într-un element care apartine totusi, creatiei poetice decât interpretãrii. Mai mult, e ceea ce face ca orice poezie sã includã întotdeauna, deja, o interpretare.
Pentru a confirma acest lucru, e suficient sã ne întoarcem la un procedeu artistic utilizat de poeti si care a câstigat o legitimitate incontestabilã din timpurile cele mai vechi: aceastã legitimitate nu si-a pierdut creditul decât în epoca modernã a unei poezii inspirate de experienta trãitã. Mã gândesc aici la alegorie, care spune ceva prin mijlocirea a altceva. Un asemenea procedeu artistic nu este posibil si nu este poetic decât acolo unde este asiguratã comunitatea de orizont de interpretare cãreia îi apartine alegoria. Acolo unde conditia aceasta este îndeplinitã, alegoria nu are cum sã nu fie "închegatã". Chiar acolo unde o corelatie rigidã leagã alegoria de semnificatia ei, ansamblul discursului poetic în care aceasta apare poate pãstra, cu toate acestea, începutul indeterminãrii care o face poeticã, altfel spus, conceptual inepuizabilã. Sã clarificãm acest concept cu ajutorul unui exemplu. Discutia în jurul romanelor lui Kafka ajung, în ultimã analizã, la faptul cã, în operele sale, Kafka stie sã edifice, cu o seninãtate incredibilã, o claritate cristalinã si o manierã foarte calmã, o lume obisnuitã în care familiaritatea aparentã se conjugã cu o stranietate enigmaticã pentru a crea impresia cã lucrurile nu sunt ele însele ceea ce sunt, ci cã ele vor sã spunã altceva. Nu existã orice s-ar spune, alegorii explicate, fiindcã evenimentul ce se deruleazã în fata noastrã în arta grandioasã a naratiunii pe care o desfãsoarã, cu sigurantã aruncã în aer acest orizont comun de semnificatii. Acesta (alegoria. n.trad.) ni se prezintã ca si cum totul vizeazã o semnificatie, un concept si o descifrare, dar aceastã prezentare constituie o aparentã si aceastã aparentã este ea însãsi distrusã din nou. Nu este evocatã poetic decât o purã si simplã aparentã a alegoriei sau ceea ce se vrea returnat într-o plurivocitate deschisã.
Este o interpretare deja prezentã în creatia poeticã si care cere, dinspre partea sa, sã fie interpretabilã. Adevãrata problemã care se pune este, deci, aceasta: cine interpreteazã aici, poetul sau interpretul?
Sau chiar amândoi, fiecare fãcând ceea ce are de fãcut? Sã fie vorba astfel dacã în ceea ce vor sã spunã si în ceea ce spun, uneori se petrece si este semnificat ceva care, ca sã zicem asa, ei nu "ar vrea sã spunã"? Interpretarea nu pare a fi aici nici o activitate, nici o vointã de a spune intentionalã, ci o determinare afectând efectiv însãsi fiinta.
Totul este ca si în ceea ce semnificã echivocul oracolului. Ea nu numai cã nu apartine sferei interpretãrii noastre, ci sferei a ceea ce ne este semnificat. Nu este eroarea unei neîntelegeri provocate de o putere infamã sau ignobilã care îl grãbeste pe Oedip spre destinul fatal. Nu existã nimic nelegiuit nici în vointa sa de a se opune sentintei divine care sfârseste prin a-l împinge în nefericirea sa. Sensul acestei tragedii a oracolului e chiar mai degrabã cã aceastã figurã a eroului ei reprezintã felul exemplar al echivocului care este destinul fatal suspendat astfel deasupra oamenilor. A se antrena într-o astfel de interpretare a plurivocului, iatã ce este existenta umanã.
Cuvântul poetului participã, si el, la aceastã plurivocitate. Despre el, e, de asemenea, legitim sã se spunã cã este mitic, adicã incapabil sã facã sã se creadã în ea invocând orice din exteriorul ei. Veritabila demnitate a plurivocitãtii poetice este cã ea corespunde la ceea ce afecteazã existenta umanã în integralitatea ei. Orice interpretare a cuvântului poetic nu interpreteazã decât ceea ce poezia interpreteazã deja ea însãsi. Lucrul cãruia poezia îi dã sens si lucrul pe care îl indicã nu e, bineînteles, lucrul pe care poetul vrea sã-l spunã, Lucrul pe care poetul crea sã-l spunã nu e cu nimic superior fatã de ceea a alti oameni vor sã spunã. Poezia nu consistã în a vrea sã spunã altceva decât vrea sã fie spus, ci ea tine de faptul cã ceea ce se vizeazã ca realitate semnificativã si ceea ce se spune sunt deja însãsi ceea ce este pre-simtit. Discursul interpretativ care a urmat-o face parte din aceastã existentã într-un mod constitutiv la fel cu indiciile plurivoce din care se compune poemul însusi. Ea însãsi se depãseste, cum o face chiar existenta discursului poetic. La fel cum poemul interpreteazã, adicã indicã o directie, cel care interpreteazã un poem indicã si el o directie. Cel ce urmeazã discursul interpretativ priveste în aceastã directie, dar nu are în cap aceastã interpretare determinatã astfel. În mod manifest, discursul interpretativ nu trebuie sã se punã în locul a ceea ce indicã. Interpretarea care ar pretinde aceasta, s-ar asemãna cu un câine cãruia se încearcã sã i se indice ceva, dar care, în loc de a privi în directia indicatã, ar cãuta, fãrã doar si poate, sã înhate mâna care face gestul de a indica.
La fel de întâmplã, îmi pare, cu interpretarea operatã asupra creatiei poetice, însã si esenta enuntului poetic rezidã în acel ceva, ca sã-i zicem asa, exprimat prin altceva decât prin el însusi. Arta si mãiestria de a spune, care conferã unui enunt nivelul rãu de calitate esteticã sau remarcabila putere de a fi luate în consideratie de reflectia esteticã, aceastã artã n-are sã fie, totusi, veritabilã, decât dacã trimite la altceva decât la ea însãsi, fãcând sã se vadã despre ce vorbeste poetul. Nici interpretul, nici poetul, nu posedã legitimarea proprie, dar amândoi se gãsesc mereu deja depãsiti de ceea ce existã cu adevãrat din moment ce poemul este. Amândoi urmeazã un indiciu de sens care orienteazã spre deschidere.
Poetul, ca si interpretul, trebuie, asadar, si el sã se retinã de a acorda vreodatã legitimare la ceea ce s-a mãrginit sã vrea sã spunã. Ceea ce orienteazã conceptia pe care o are despre el însusi sau care-i orienteazã intentia constientã, nu constituie, cel mai adesea, decât una dintre numeroasele posibilitãti de a conduce reflexia în ceea ce-l priveste pe el însusi si ea diferã totalmente de activitatea veritabilã pe care o desfãsoarã ducându-si la final poemul.
O expresie a lui Hesiod, a poetului care, în celebra sa Încoronarea Muzelor, a formulat primul constiinta despre ceea ce constituie misiunea poetului, ar putea ilustra ceea ce tocmai am spus. În introducerea sa la teogonie, Muzele îi apar poetului si îi spun: "Noi ne asteptãm sã spunem multe falsuri care au aparenta adevãrului, dar ne asteptãm tot atât, din moment ce vrem asta, sã dãm o rezonantã adevãrului". Cel mai adesea, aceste cuvinte sunt compromise ca modalitate de a critica reprezentarea homericã a lumii zeilor, ca si cum poetul ar fi autorizat de o nouã legitimare venindu-i din ceea ce Muzele îi spun nu mai departe: "Îti vrem binele. Nu-ti vom da, ca lui Homer, falsuri a spune, chiar dacã am putea-o face; nu-ti vom da a spune decât adevãrul". Numeroase ratiuni mã conduc la a crede, înainte de cu totul extraordinara simetrie a celor douã versuri, cã poetul vrea sã spunã: acolo unde ele dau ceva, Muzele au totdeauna de dat si adevãrul si falsul, simultan. A spune în acelasi timp adevãrul si falsul si a orienta acest fapt spre o deschidere, iatã ce face, dintr-un cuvânt, cuvântul poetic. Adevãrul nu este dominat de diferentierea între adevãrat si fals în felul în care gândesc filosofii mediocri, când spun legat de poeti: "Însã poetii mint mult."
Un rãspuns pare astfel sã se ofere întrebãrii pe care am pus-o la plecare. Un element de vointã de a spune si un element de interpretare sã gãsesc prezente de totdeauna în plurivocitatea poeziei. Dar, acolo unde orizontul semnificatiei comune se dezagregã în el însusi, acolo unde zicerea comunã nu mai existã, acolo unde, mai mult, unitatea singularã fãuritã între traditia mitologicã a Grecilor si aceea a Romanilor, pe de o parte, si religia crestinã, pe de alta, nu va mai merge ea însãsi, desi ea a existat, de fapt, aproape douã secole, trebuie sã se reflecteze în poezie aceastã rupturã chiar a comunitãtii mitice. Astfel, vedem precis cã elementul reflectiei interpretative ocupã un loc mereu mai mare în romanul modern decât se crede, pentru a nu cita decât pe cei defuncti, la Kafka, la Thoman Mann, la Musil si la Broch. Comuniunea între poet si interpret e, asadar, în zilele noastre, plinã de crestere. Ea e datã, în fine, de comunitatea de existentã umanã proprie unei epoci care, în ciuda tentativelor întreprinse cu perseverentã pentru a gãsi cuvântul care îi dã sens, e marcatã de aceastã certitudine negativã pe care o exprima Hölderlin în "Mnemosine": "Un semn suntem, un semn lipsit de interpretare!"

În limba românã de Florin Dochia. Sursa: Gadamer, Hans-Georg, Creation poetique et interpretation, în L'actualite du beau, Aix-en-Provence, 1992