Se deplânge, pe ici, pe acolo, ba chiar mai peste tot (!), dacã mã gândesc bine, prin lumea nostalgicilor, dupã niste timpuri din care doar atâta mai vor sã-si aminteascã, scãderea apetitului pentru lectura de literaturã, cu osebire pentru lectura de poezie. Superba utopie a unei lumi în care viata spiritualã ocupã primul plan, ocupã scena, lãsând culiselor treburile zilnice, necazurile, chestiunile insolubile, urile, invidiile, conflictele domestice etc., încã mai dãinuie în mintile unor visãtori care nu au altã „vinã” decât aceea cã nimic nu-i poate urni din convingerea cã numai asa se poate salva fiinta umanã.
Adevãr zic vouã, partea asta din om îl face sã fie ceea ce este. Dar sunt rare clipele în care minereul aurifer ne oferã pepite - ceea ce nu-l face mai putin valoros, mai putin cãutat.
Adevãr zic vouã, aceia care fac din lecturã parte din existenta lor - fãrã ca aceasta sã le fie profesie! - sunt niste alesi, sunt niste privilegiati si niciodatã alesii n-au fost multi, ei au fost cei tãcuti, cei cu privirea întoarsã spre înlãuntru, unde-i gãsesc si pe Ceilalti, cu vietile lor bogate sau sãrace, cu durerile si bucuriile lor distilate precum esentele tari, care se pãstreazã în flacoane mici. Ei au pierdut sensul a ceea ce este provizoriu si derizoriu - dacã asa ceva are sens -, ei au urmat calea întrebãrilor care se nasc din rãspunsuri, calea bãtãtoritã a îndoielii, a relativului, a cãutãrii de sine, a rãtãcirii în labirint fãrã speranta întâlnirii cu Minotaurul.
Ce-ti pasã, visãtorule, de aceia care au certitudini? De aceia al cãror pas este nesovãielnic, care nu se mirã cã zidurile vietii au tencuiala cãzutã si cerul se întunecã numai la rãsãrit si se în-senineazã numai la apus? De aceia care, neavând douã chei pentru aceeasi usã, una pentru a intra si una pentru a iesi, folosesc aceeasi cheie? (Si în aceste cuvinte este un omagiu adus prietenului meu Nino Stratan!) Ce-ti pasã tie de chipurile de lut asupra cãrora nu a fost suflat duhul fictionarului? Ei au pânã si certitudinea cã existã! Ei s-au salvat de temnita Spiritului, ei sunt numai trup, ei au evadat în real, din ce în ce mai multi au evadat în real si se hrãnesc hulpavi cu hãlci din aceastã carne insatiabilã.
Uitã-i, visãtorule. Tie îti va apartine suveranitatea universalã, numai imperiul tãu este nesfârsit si etern, imperiul fictiunii, în care nimic nu se repetã (orice ar zice Gilles Deleuze…), în care lumile paralele se întrepãtrund.
Ori ai obosit? Si vrei sã evadezi si tu în real? Sã-ti abandonezi singurãtatea roditoare? Înainte de a hotãrî, îndoieste-te, visãtorule!

Florin DOCHIA