Ce este filosoful? Sau, mai bine : cine este filosof ? Care este acea caracteristicã specificã unui om care poartã numele de “filosof”? De multe ori, ni se întâmplã sã auzim cã unul sau altul filozofeazã, adicã se îndepãrteazã de considerente direct practice pentru a se dedica unor idei înalte, dar inaplicabile. Auzim si despre unul sau altul care are o adevãratã filosofie, un mod aparte de a vedea lumea, care nu se încadreazã în modul normal, practic, direct, al celorlalti, de a privi ceea ce îi înconjoarã. Si prima reactie e, în general, una de dezaprobare, de îndepãrtare de cel care renuntã la materie si la concret pentru a se dedica unor idei si unor simtiri care pot sau nu pot sã fie reale. Dar, în fond, ce este real ? Nu stim cu adevãrat. Si nici nu putem sti în mod absolut. Dar putem sã cãutãm.

Viata noastrã este marcatã de o neîncetatã sete de cunoastere. Încã de când strãmosii nostri cei mai îndepãrtati au început sã se întrebe ce cauzeazã focul care le ardea fetele si le conserva carnea sau cine stã la originea fulgerului care lumineazã noaptea si despicã tãriile cerului, omul a fost caracterizat de o nevoie continuã si imposibil de satisfãcut vreodatã pe de-a întregul, de a diseca natura pentru a-i cunoaste secretele, pentru a vedea cum functioneazã si în vederea cãrui scop. Cãutãm, observãm, analizãm, imaginãm, sperãm si verificãm totul în numele zeului cunoastere. Cunoasterea pãmântului, cunoasterea stelelor, cunoasterea oamenilor, cunoasterea zeilor si a miturilor. Cunoasterea e scopul subînteles al fiecãreia dintre actiunile noastre.

Iar cei care stiau mai mult decât marea masã a oamenilor, cei care prevedeau eclipsele înainte de a se întâmpla si stiau ce sunt zeii si cum trebuie sã ne trãim viata, aceia au fost numiti întelepti. Ei aveau cunoasterea ultimã, cunoasterea adevãrului, a binelui si a frumosului, cunoasterea regulilor dupã care un om trebuia sã îsi orânduiascã viata, o cunoastere ce nu putea sã fie pusã la îndoialã. Si înteleptii erau cei care îi învãtau pe oameni. Transmiteau întelepciunea lor si celorlalti, cei care se grãbeau sã asculte si sã primeascã toate vorbele pe care un întelept le oferea. Si, chiar dacã astãzi am înteles de la un Kant sau de la un Heisenberg cã orice formã de cunoastere umanã îsi are limitele ei bine definite, cã niciodatã nu o sã detinem întreaga întelepciune a lumii, mai credem încã în întelepti. Îi pretuim pentru cã sunt capabili sã ne ofere adevãruri stabile într-o lume instabilã. Pentru cã sunt cei care nu se îndoiesc de cunoasterea lor. Ce-ar putea sã fie mai demn de a fi pretuit si dorit decât întelepciunea?

Si care e diferenta dintre un filosof si un întelept? E vreo diferentã între cei doi? Între cel care crede cã are întelepciunea si o transmite si semenilor sãi si cel care priveste lumea altfel, punându-si mereu alte si alte întrebãri? Existã un mit care se referã la nasterea lui Eros si care reuseste sã diferentieze foarte bine pe întelept de filosof, arãtând desertãciunea primei ipostaze si demnitatea celei de-a doua. Mitul se gãseste în dialogul „Banchetul”, apartinând filosofului antic Platon. Personajul Socrate nu se lanseazã într-un elogiu al lui Eros, asemenea celorlalti participanti la banchet, ci se multumeste sã povesteascã ceea ce i-a spus, cu ceva timp în urmã, preoteasa Diotima din Mantinea. Aceastã povestire se constituie în mitul lui Eros.

Contrar credintei obisnuite, Eros nu este un zeu. Zeii sunt cei care detin întelepciunea, singurii depozitari ai adevãrurilor absolute si insondabile pentru altii. Originea lui Eros este mai umilã. La o petrecere datã în onoarea Afroditei, zeita frumusetii, de ziua ei, Penia, al cãrei nume semnificã sãrãcia si lipsa de întelepciune, cea mai valoroasã dintre posesiuni, a venit sã cerseascã în fata zeilor. Îmbãtat de nectarul dulce al zeilor, în grãdina lui Zeus, dormea Poros, cel care se identificã cu plenitudinea si întelepciune de a-si conduce viata spre îndestulare. Sperând ca astfel sã scape de sãrãcia ei materialã si spiritualã, Penia se întinde alãturi de Poros si îl concepe pe Eros. El este un daimon, un spirit intermediar între muritori si zei. Nãscut de ziua Afroditei, el este condamnat sã iubeascã si sã caute frumusetea întotdeauna. Fiu al Peniei, cea care este lipsitã de cele materiale si de întelepciune, el nu va reusi niciodatã sã posede adevãrata frumusete. Fiu al lui Poros, cel bogat în cele trebuincioase unei vieti bune, deci inclusiv în întelepciune, Eros este capabil si descurcãret, versat în arta de a dobândi ceea ce îi lipseste. Daimonul Eros este condamnat de originea si destinul sãu sã caute neîncetat frumusetea pe care nu o posedã si de care nu se poate lipsi. Si arta sa de vânãtor de frumusete este desãvârsitã.

Dar ce legãturã existã între frumusetea pe care o cautã daimonul si diferentierea între filosof si întelept? Rãspunsul stã în definitia întelepciunii si a frumusetii. Pentru greci, perfectiunea era reprezentatã de întelepciunea aflatã în concordantã cu virtutea. Iar frumusetea, ca valoare absolutã, neîntinatã, era perfectã. Cunoasterea frumusetii era, deci, parte a întelepciunii. Si întelepciunea apartinea cu adevãrat numai zeilor, cei care aveau cunoasterea absolutã. Frumusetea era, de asemenea, apanajul zeilor. Atât frumusetea cât si întelepciunea transcend lumea noastrã materialã si ne sunt inaccesibile. Oamenii, fiinte imperfecte, erau dãruite numai cu iluzia frumusetii sau a întelepciunii. Iluzia înteleptului care crede cã poate sã explice lucrurile lumii când, de fapt, cunoasterea sa este imperfectã. Iluzia cã frumusetea stã în corpurile oamenilor. Înteleptul este, asemenea tuturor celorlalti oameni, incapabil sã vadã iluzia care îi este oferitã drept adevãr si, de aceea, se grãbeste sã propovãduiascã si altora iluzia sa, servind astfel zeii care râd în Olimp.

Eros nu este un zeu. El nu posedã frumusetea. Dar nu este nici un simplu om usor de amãgit de zei. El cautã frumusetea, desi este constient cã nu o va putea nicicând poseda. El este un intermediar. Lipsit de frumusete, el iubeste frumusetea. Si nu înceteazã sã o caute. Nu se amãgeste, asemenea omului, care crede cã poate sã posede frumusetea. Diotima, preoteasa care îi povesteste lui Socrate despre Eros, lasã sã se înteleagã cã filosoful este asemenea daimonului Eros. Si filosoful este tot un intermediar. El nu poate sã posede întelepciunea care apartine de drept zeilor si la care nu are acces. Dar el nu este nici un simplu întelept care se amãgeste cã posedã cunoasterea absolutã. Filosoful este lipsit de întelepciune, dar iubeste întelepciunea si o cautã prin actiunile si prin întrebãrile sale. Pentru greci, întelepciunea se numea „sophia”. Filosoful nu este „sophos”, întelept care nu stie cã nu posedã în fapt nimic, ci este iubitor si cãutãtor de întelepciune, adicã „philosophos”. Si principala diferentã dintre întelept si filosof este una legatã de atitudine. Înteleptul se mândreste cu cunoasterea sa, o predicã celor interesati si nu îi recunoaste nici o limitã. Se considerã zeu fãrã a putea sã fie vreodatã. Filosoful este modest si nu încearcã sã transmitã nici o cunoastere celorlalti. El este constient cã întreaga sa viatã va cãuta ceva ce nu poate sã aibã.

Mitul lui Eros ne aratã lipsa de valoare a unei întelepciuni aparente si lipsite de substantã si ne demonstreazã valoarea pe care o poate avea constientizarea necunoasterii. Filosof este cel care stie cã nu stie nimic.

Andrei Dumitrescu