Ascultati într-o zi conversatiile care se desfãsoarã în jurul vostru. Si fiti foarte atenti nu la subiectele foarte variate pe care omul modern le abordeazã, nu la modul diferit de a comunica al indivizilor din jur, nu la dificultãtile de comunicare ale erei moderne, ci la un aspect mult mai putin important, cel putin în aparentã, si de aceea mult mai putin mentionat atunci când vine vorba e studiul comunicãrii dintre oameni. Este vorba de referintele la un alt timp decât timpul prezent si la modul în care ele intrã în relatie cu asteptãrile si dorintele indivizilor pentru a crea, în interiorul acestora, un mit. Ascultati cu atentie si poate veti avea norocul de a descoperi unul dintre cele mai puternice si mai putin cunoscute mituri ale omului modern, de care acesta este urmãrit întreaga sa viatã.
În conversatiile celor mai vârstnici apare de foarte multe ori ideea conform cãreia trecutul era o perioadã mult mai bunã decât prezentul. Aici „mai bun” are un înteles materialist si nu numai. Pe de o parte, trecutul este întotdeauna vãzut ca fiind superior pe plan material, utilitar. Erau mai multe locuri de muncã, fiecare avea siguranta zilei de mâine si oamenii îsi permiteau mult mai multe decât îsi permit în planul prezentului care nu le mai oferã decât nesiguranta necesitãtii de a lupta pentru a-si pãstra locul de muncã si lupta continuã pentru succesul de care depinde supravietuirea. Pe de altã parte, în trecutul evocat uneori în culori foarte vii, siguranta materialã aducea cu sine o dezvoltare personalã, psihicã si intelectualã, mult superioarã celei accesibile omului modern. În trecut oamenii erau mai cititi, veti afla, iar discutiile aveau un nivel intelectual superior, iar spectacolele erau totdeauna mult mai bine interpretate si mai bine puse în scenã. Totalitatea trecutului este privitã ca fiind clar superioarã totalitãtii timpului prezent, timp decãzut.
Bãtrânii care evocã aceste momente pline de satisfactii si glorie înteleg imposibilitatea reînvierii trecutului. Sunt cu totii constienti ca lumea merge înainte si cã istoria nu poate sã-si schimbe cursul spre trecut pentru ca ceea ce ei au trãit sã capete din nou viatã. Dar fiecare dintre ei sperã cã timpul trecut, acel moment când viata avea o calitate superioarã pe care acum a pierdut-o, se va reîntoarce si fiecare dintre ei va putea sã trãiascã din nou clipe la fel de bune, în fond, la fel de fericite, dintr-un punct oarecare de vedere. Trecutul este mort si îngropat în adâncul amintirilor. Dar existã credinta cã viitorul, timp al sperantei, va readuce în realitate ceea ce acum mai sãlãsuieste numai în sufletul unor oameni. Se proiecteazã astfel o serie de asteptãri asupra viitorului. Asteptãri bazate pe o experientã trecutã.
Tinerilor, evocarea unui moment trecut care sã fie superior prezentului le este inaccesibilã, pentru cã, istoric, ei nu au parte de experienta anterioarã necesarã unei astfel de evocãri. Dar, de foarte multe ori, putem sã observãm si la tineri o nemultumire legatã de prezent. Acesta nu poate sã le ofere tot ceea ce ei doresc. Si e de cele mai multe ori vorba de valori pur spirituale, desi în ultima perioadã chiar si tinerii par a fi contaminati de materialism feroce. E suficient sã amintim cã cele mai multe revolutii si proteste ale ultimilor ani au fost conduse si alimentate de tineri. Care cautã un ideal pe care prezentul corupt de generatiile anterioare nu este capabil sã li-l ofere. Un ideal pentru care sunt de foarte multe ori capabili sã lupte si chiar sã se sacrifice. Revolutia noastrã din Decembrie 1989 e un bun exemplu. Tinerii stiu cã lupta lor poate sã fie zadarnicã. Dar preferã sã îsi punã toate sperantele în asteptarea si lupta pentru un viitor mai bun din toate punctele de vedere decât sã se multumeascã sã trãiascã într-un prezent care li se pare degradat. În conversatiile tinerilor apar foarte des notiunile legate de schimbare, dorinta de a face lumea sã fie mai bunã, de a transforma, prin forte proprii, realitatea pe care o trãiesc. Iar asteptãrile tinerilor se proiecteazã si ele asupra viitorului. Dar asteptãrile lor nu se bazeazã pe o experientã, ci pe un ideal.
Cam acestea sunt cele douã moduri generale de manifestare a ceea ce se poate numi mitul Epocii de Aur. Un mit de care suntem foarte putin constienti, dar care are puterea de a ne motiva în multe dintre actiunile noastre. Unde poate sã fie el descoperit? Cam peste tot în esafodajul complicat al societãtii moderne. Cititi cãrtile de istorie. Mai ales manualele de istorie. Veti vedea cum chiar si perioadele cele mai întunecate din istoria unui neam sunt descrise în culori vii, de glorie si sperantã, ca si cum ele nu ar fi decât scurte interludii care conduc spre perioadele de prosperitate, de dezvoltare culturalã si împlinire a idealurilor neamului. Existã întotdeauna un element pozitiv, care sã ridice istoria deasupra prezentului. Vitejia strãmosilor depãseste patriotismul prezentului. Bogãtia spiritualã a secolului XIX este superioarã dorintelor materiale ale prezentului. Si exemplele ar putea continua. Ascultati pe cei mai în vârstã. A existat, pentru ei, o Epocã de Aur când totul era mai luminos, mai corect, mai bun. Ascultati si pe tineri. Existã pentru ei o viitoare Epocã de Aur, când li se va oferi si lor sansa de care au nevoie pentru a reusi si când lumea se va supune dorintelor lor. Asteptãrile sunt proiectate spre o altã epocã, spre un timp care nu este prezentul. Un prezent care nu corespunde asteptãrilor. Un prezent care nu are decât rolul unei perioade de tranzitie. Un intermezzo fãrã vreo valoare deosebitã care doar ne conduce spre un moment magic, când toate dorintele noastre vor deveni realitate. Epoca de Aur „a fost” sau „va fi”. Niciodatã Epoca de Aur nu „este” acum si aici.
Si mitul acesta al reîntoarcerii Epocii de Aur ascunde o capcanã. Discutãm despre cea fost sau despre ceea ce vrem sã fie, visãm la amintiri din trecut sau la amintiri pe care viitorul sperãm sã le aducã la viatã pentru noi. Si, pierduti înãuntrul nostru, în complicatele procese psihice ale aducerii aminte si ale sperantei în ziua de mâine, uitãm în totalitate de prezent. Uitãm cã e de datoria noastrã sã actionãm astfel încât sã transformãm în realitate visele si sã împlinim dorintele. Proiectarea în viitor a asteptãrilor noastre si încrederea cã trecerea timpului nu face decât sã ne aducã în fiecare zi cu o zi mai aproape de momentul când Epoca de Aur se va reîntoarce fac ca prezentul sã devinã un timp golit de orice semnificatie si care este valoros doar în mãsura în care se pierde în trecut si lasã loc viitorului.
Ne pierdem puterea de a schimba prezentul pentru cã nu îi mai acordãm importanta cuvenitã. Nu mai actionãm pentru cã asteptãm ca totul sã vinã de la sine, prin trecerea de neoprit a timpului. Pierdem puterea transformãrii prezentului care este în fata noastrã pentru a ne pierde în întunecimea insondabilã a viitorului. Adevãrul este cã nu putem sã stim ce va fi. Epoca de Aur nu este decât o imagine a psihicului nostru, o constructie voluntarã si socialã care însumeazã acele atribute si caracteristici ale noastre, ca persoane, si ale societãtii, ca ansamblu, pe care le apreciem si dorim sã le vedem perpetuate sau create. Epoca de Aur reprezintã aspiratiile noastre, fie ele constiente sau inconstiente. Epoca de Aur nu a existat. Dacã privim în trecut, Epoca de Aur existã doar pentru cã noi trãim prezentul. Iar cei ce ne vor urma vor privi poate prezentul ca pe Epoca lor de Aur. Iar dacã ne îndreptãm privirile spre viitor si spre Epoca de Aur pe care el o poate aduce atunci trebuie sã întelegem cã ea nu exista niciodatã dacã noi nu actionãm în prezent.
Nu spun cã trebuie sã negãm Epoca de Aur. Spun doar cã trebuie sã întelegem cã ea reprezintã doar un mit, dacã nu acceptãm cã doar noi, oamenii, avem puterea de a o face sã se transforme în realitate numai la timpul prezent.

Andrei Dumitrescu