Efectul «Trandafir»

În ultimii ani, observ, criticul literar Constantin Trandafir se apropie cu o modestie bine temperatã de repere importante din literatura românã. Poate cã asa a fãcut-o dintotdeauna si noi, miopii, abia acum ne-am dat seama! Ne-am lãsat „pãcãliti” de imaginea pe care as defini-o (cu riscul de a gresi pe ici, pe colo…) folosind citatul din Caragiale cu care deschide primul capitol al ultimei aparitii editoriale: „Sunt o fiintã foarte complexã! Capritioasã si statornicã, impresionabilã ca un copil incult, blazatã ca un filosof, mahalagioaicã si aristocraticã, (…) iau în glumã împrejurãrile cele mai grave si sunt gravã cu cine stie ce nimicuri”. În textul-mamã, sunt cuvintele unei Doamne, dar Caragiale însusi ar fi putut spune: „Madame c’est moi!” (scrie criticul).
Hai sã zicem cã acesta a fost un joc, dar cum te poti apropia de lumea lui Caragiale fãrã simtul jocului, fãrã a încerca descifrarea mecanismelor acestuia din proximitate? Asa a procedat, în numeroase cazuri, asa s-a apropiat de subiectele sale apropiindu-si-le pânã la (aparenta) identificare. Asa s-a întâmplat în cazul lui Stefan Petricã, al lui Mateiu I. Caragiale, al lui Ion Creangã, al autorilor comentati în volumele „Dinamica valorilor literare”, „Permanente literare românesti” ori „Recunoasterea valorii”, în cazul lui Bacovia, mai seamã, unde afirmarea maturitãtii criticului este deplinã. Pentru Constantin Trandafir, de la Bacovia la Caragiale nu a fost decât un pas: de la o „operã polisemicã”, la un „autor proteic”. Structura ambelor cãrti (Poezia lui Bacovia, ed. Saeculum, 2001 si Efectul Caragiale, ed. Vestala, 2002) dezvãluie aceeasi strategie de analizã si discurs: debutul prin prezentarea directiilor anterioare de atitudine criticã prezentate si judecate laconic si comparativ, deconstruindu-le cu acribie si extrãgându-le valorile care s-au dovedit rezistente în timp. Amândouã volumele au o importantã componentã în care se (re)analizeazã valoarea contemporanã a operelor, revendicarea autorilor respectivi de cãtre generatiile de la finalul secolului XX. Aproape firesc, pare, a acordat o credibilitate superioarã, în „Efectul Caragiale”, lui Paul Zarifopol („tânãrul, agerul si eruditul prieten al lui Caragiale”, a cãrui operã i-a prilejuit si o tezã de doctorat) si lui Serban Cioculescu, dar si multor exegeti mai noi, dacã nu foarte noi.Substanta cãrtii stã, însã, în analiza axiologicã a numeroaselor „mãsti” ale lui Caragiale, o operã privitã precum un poliedru de oglinzi ale cãrui strãluciri nu se pot vedea, admira, dintr-o singurã privire, dintr-un singur unghi. În cele mai bogate capitole, Delicate lucruri vechi si noi si Lumea ca spectacol (cu subcapitolele lor), demonstratia criticului parcurge cu succes argumentarea diversitãtii si profunzimii acestui autor din categoria „asa-numitilor scriitori-sintezã, care depãsesc limitele unui teritoriu închis: Caragiale si clasicismul laic, La început de vreme literarã nouã, Politica realului, Între real si fantastic, Vis comica, În registru grav, sunt titluri sub care se adunã analize pertinente si precise (pe cât se poate!), prezentãri critice ale surselor, domeniului, prerogativelor comicului caragialian si nu numai (”Caragiale are puterea inegalabilã de a vedea lumea sub puterea unui continuum risus”). Excursul criticului „bate calea” de la vremea lui Caragiale, prin Eugene Ionesco, pânã la optzecisti, în acelasi timp si separat analizând proza si / sau teatrul din perspective stiintifice moderne diverse. Deosebit de incitant este capitolul Modelul si strategiile, dedicat optzecistilor si celorlalti care si l-au luat drept model pe prozatorul Caragiale, adesea afirmat în mod direct, nu pastisând, ci reconsiderându-l „în context postmodernist”. „E o iesire din sistem prin exemple decanonizante, oferite de un înaintas ilustru”. O abordare mai totdeauna venind dinspre eruditie, care a condus la constituirea unor personalitãti particulare. Asadar, ne putem interoga (asa cum am fãcut-o cu privire la Bacovia) despre modernitatea sau postmo-dernitatea marelui scriitor: este unul din îndemnurile cãrtii lui Constantin Trandafir, poate cel mai important, pentru cã aici ar fi, poate, de descifrat sensurile sintagmei (fericit alese!) care stã pe coperta cãrtii, Efectul Caragiale: „veacul a trecut, mofturile au rãmas”; „mai ales în scris, Caragiale e cel mai iubit dintre pãmântenii scriitori”.
Ca sã ajungem la aceastã concluzie, împreunã cu criticul, ar trebui sã ne lãsãm subjugati de „efectul Trandafir”, de stilul vioi si cuceritor al discursului, de subtextul ironic, de solida argumentare, de jocul oglinzilor cu multiple fete, de dansul la care ne invitã pe muzica doar aparent comicã, în fond gravã si cu efecte profunde si perene.
„Efectul Trandafir” lasã urme de duratã, asa cum s-a întâmplat si în cazul „Poeziei lui Bacovia” sau al altor texte critice, de mai mare sau mai micã întindere.

Florin Dochia