La 3 martie 1996, se stingea din viatã, la Paris, una dintre cele mai fascinante personalitãti literare feminine, Marguerite Duras, pe numele adevãrat Donnadieu , nãscutã la Gia-Dinhn, lângã Saigon. Crescutã în atmosfera înãbusitoare si mizerabilã a Cochinchinei - astãzi Vietnam si Cambodgea - viitoarea scriitoare are o experientã de viatã absolut insolitã, experientã pe care o va exploata în scrierile sale: „Un barrage contre le Pacifique” „Moderato cantabile”, „Le Ravissement de lol V. Stein”, „Le vice consul”, „Detruire, dit-elle”, La douleur” etc.
Marguerite Duras scria cum vorbea: fãrã note false. Despre mahalele, despre bani, comunism, închisori, dragoste, sexualitate, despre de Gaulle, religie si sintaxa vietnamezã.
În mai 1990, cu doi ani înainte de disparitia sa fizicã, dupã trei luni de comã, acordã revistei Le Nouvel Observateur un interviu din care am extras câteva fragmente.

Ati plãtit pretul pentru alcool si tigãri. Si iatã-vã acum la lucru, luminatã la fatã… cu un pahar de sirop si grenadine pe masã. Va schimba gustul vietii?
Nu mai beau, doar câte o cupã de sampanie din când în când. Sunt eroicã. Toti alcoolicii care sunt împiedicati sã mai bea, rãmân alcoolici care nu mai beau. Ceea ce se schimã mai înainte de toate este lipsa betiei. Credeam cã acest lucru mã va împiedica sã scriu. Dar nu-i asa. La un moment dat am fãcut o inventariere a cãrtilor „cu” si a cãrtilor „fãrã”. Nu este nici o diferentã. Este bizar, dar dupã ce beam, nimeni, cu exceptia intimilor, nu-si dãdeau seama. Îmi pãstram capul pe umeri.

Sã fii imobilizatã, prizoniera propriului corp care nu mai rãspunde, nu este cea mai teribilã izolare?
Nu, lucrul cel mai teribil este sã nu poti vorbi si sã crezi cã vorbesti. Este si foarte comic.

V-ati pãstrat acea nevoie de a comenta evenimentele, faptele zilnice?
Eu „vorbesc despre”, nu comentez.

Dupã ce ati fost prizoniera mortii, ati revenit la viatã cu un text de o dimensiune spiritualã total nouã în opera dvs. Aceastã carte „Ploaia de varã” este „sindromul Stockolm” pentru dvs. sau, în mod constient, „evanghelia” dvs.?
Cartea a venit în mod spontan, îmi era fricã sã o termin, sã o pãrãsesc… Am refãcut finalul de mai multe ori.

Nu este definitiv, finalul. Întoarcerea la viatã l-a impus astfel?
Da, si disparitia spaimei de „ce se va spune despre”.

Mi se pare cã aceastã carte este, în acelasi timp, pasiunea si fericirea dupã pãrerea lui Marguerite Donnadieu. Vorbiti undeva despre aceastã „incurabilã mentalitate de sãrac”.
Da, o am, am rãmas o sãracã. Una dintre cele mai mari victorii ale mele este faptul cã am reusit sã-mi cumpãr o masinã foarte scumpã dar asta-i politica, stiti.

Este o rusine sã ai bani?
Absolut, este o dezonoare. Este abominabil sã gândesti cã în curând, peste tot va domni economia de piatã.

Vã atasati de lucrurile materiale?
Mai ales de case. Si îmi plac mult diamantele si masinile.

Stiti cã veti lãsa în urmã o operã importantã si recunoscutã, printre primele din acest secol, cunoasteti sentimentul nemuririi?
Gândesc acest sentiment pentru douã persoane: fiul meu si Yann (prietenul scriitoarei). Si pentru bani. Vreau sã le las bani. Restul nu mã intereseazã.

Nu ratati niciodatã ocazia de a râde. Ce vi se pare cu adevãrat irezistibil?
Coaja de bananã. Lapsusurile sau accidentele de limbaj. Oamenii care cad si cei care mã privesc aiuriti întrebându-se dacã într-adevãr sunt Marguerite Duras.

Iana CRISTEA