Acum
mai bine de sapte decenii, fizicianul si filosoful Albert Einstein a
spus ca în timp ce populatia Pamântului creste, cantitatea
de inteligenta ramâne constanta, justificând astfel decaderea
intelectuala a individului uman mediu al începutului de secol
XX. Tot astfel putem spune, parafrazând, ca, pe masura ce actiunile
de divertisment devin mai variate si mai prezente, valoarea divertismentului
în sine scade tot mai mult. Vom vedea mai târziu despre
ce valoare este vorba.
Domnul Viorel Cernica vede în divertisment în întruchipare
a suferintei (a se vedea eseul "Divertismentul ca întruchipare
a suferintei", din numarul anterior al R. N.). Omul neîmplinit,
omul care nu este împacat cu sine si care nu se poate pune de
acord cu lumea în cadrul careia este, cauta în divertisment
o împlinire care nu exista în el, vrea sa gaseasca în
divertisment ceea ce îi lipseste în sine. Locul sau în
lume nu îi este clar, materia îi sugruma spiritul si realitatea
îi zdruncina echilibrul interior, de aceea suferinta sa interioara
se manifesta în divertismentul care ascunde, sub masca unei bucurii
molipsitoare, recunoasterea amara a neputintei de a accede la împlinirea
de sine. Si, deoarece divertismentul este o întruchipare a suferintei
care este generata de neîmplinire, de necunoasterea locului din
lume, atunci putem sa afirmam ca nevoia de divertisment va disparea
pentru un om împlinit, un om care a recunoscut locul sau si care
gaseste bucuria în tot ceea ce i se întâmpla.
Într-o persoana care este completa, divertismentul nu va avea
de suplinit nici o neîmplinire si nu va putea sa gaseasca nici
o suferinta pe care sa o exprime. O astfel de persoana împlinita,
în fapt completa, care a atins ultima treapta pe o scara a puterii
lui "a fi", nu va fi bucuroasa sau trista, fericita sau nefericita,
pentru ca va fi trecut dincolo de aceste culmi, va fi transcens aceste
stari limitate care implica existenta unui divertisment si sunt caracteristice
omului neîmplinit. Dar, oricât am cauta, nu putem sa gasim
un astfel de om complet împlinit, asa cum nu putem sa gasim nicaieri
supraomul lui Nietzsche. Iov nu este împlinit în suferinta
sa si nici împacat. Revolta sa împotriva lui Dumnezeu este
o forma de divertisment. Un divertisment metafizic poate, dar la fel
de lipsit de finalitate în privinta adevaratei probleme destinale
a vietii lui Iov. Sisif este cel care lupta cu zeii. Sisif recunoaste
absurdul care în înconjoara în lumea sa si stie sa
zeii sunt fantome, sunt vulnerabili si ca poate sa îi doboare
cu un cuvânt si cu un gând nerostit. Si totusi, Sisif rostogoleste
în continuare stânca sorocita de pe care absurdul îl
reneaga. De ce? Pentru ca stânca este divertismentul lui Sisif.
Un divertisment fara de sfârsit care îl îndeparteaza
fara a-l separa de absurd si de lupta cu zeii. Noe, cel care asteapta
sosirea porumbelului alb, are si el nevoie de divertismentul pe care
aceasta asteptare îl ofera pentru a se elibera de povara grea
de a fi singurul gasit demn sa traiasca de catre Dumnezeu.
Nici un om, nici chiar Iisus, în masura în care a fost om,
nu a putut sa se delimiteze de divertisment. Si-a învatat apostolii
si le-a spus pilde chiar daca ar fi putut sa se dedice confruntarii
din sine, confruntare al carei rezultat final a fost mântuirea
lumii. Mântuirea a fost destinul acceptat al lui Iisus si s-ar
fi putut împlini si fara ca el sa plece, sa învete, sa sfatuiasca
si sa formeze apostolii. Clipele dedicate apostolilor au fost divertismentul
lui Iisus, au marcat clipele când el s-a îndepartat de sine,
fara a uita de mântuire, dar fara a i se dedica. Am putea sa absolutizam
si sa spunem ca nimeni nu a fost împlinit si împacat cu
adevarat si de aceea toti oamenii au avut nevoie de divertisment pentru
a exprima suferinta acestei insuficiente. Fiecare dintre cei mai de
sus s-au apropiat de absolut pe cât a fost posibil unei existente
si fiecare dintre ei a avut alaturi un divertisment. Suferintele lor
ar fi trebuit sa fie o sursa de bucurie si de putere. Suferintele lor
erau parte a destinului lor. Si totusi, a existat nevoia de divertisment.
De ce?
Divertismentul este o necesitate a uitarii. Prin divertisment uitam
de "a fi", de lupta principala a vietii noastre, de scopul
nostru destinal, de esenta noastra. Chiar daca aceasta esenta este una
evidenta, careia ne dedicam în mod absolut, sau cât mai
apropiat de absolut. Chiar daca acceptam ce suntem si ce facem, chiar
daca extragem din lupta de plina de suferinta cu viata bucuria absurda
si chiar daca suntem siguri de împacarea cu noi si de faptul ca
tindem spre împlinire, avem nevoie sa uitam. Si de aceea am creat
divertismentul. Nu uitam cu adevarat. Dar ne separam de acel "a
fi" al concentrarii si al luptei caruia ne dedicam în fiecare
clipa. Ne separam fara a pierde. Uitam pentru o clipa sau ne prefacem,
ca în urmatoarea clipa sa putem sa ne aruncam din nou asupra vietii
si asupra destinului. Uitam pentru ca daca am ramâne mereu cufundati
în "a fi" ne-am pierde umanitatea. Uitam pentru a ne
putem reaminti si uitam pentru a ne putea regasi energia pentru urmatoarea
actiune.
Divertismentul e clipa în care refuzi sa mai stii care îti
este destinul pentru ca într-o clipa urmatoare sa redescoperi
acel destin mai nou si mai viu ca niciodata si sa poti din nou sa i
te dedici pe de-a întregul. Fara stânca, Sisif nu ar fi
putut sa se mentina în absurd. Fara revolta, Iov nu l-ar fi cunoscut
pe Dumnezeu. Fara porumbel, Noe nu ar fi reusit sa suporte greutatea
salvarii sale. Fara apostoli, Iisus nu ar fi putu mântui lumea
noastra. Divertismentul este uitare pentru reamintire si pierdere pentru
regasire. Divertismentul este energia care a propulsat înainte
destinele celor care au cautat împlinirea, chiar si fara a o gasi.
De unde vine valoarea divertismentului despre care pomeneam la început?
Deoarece divertismentul este uitare, este normal ca valoarea divertismentului
sa vina din uitare. Conceptia mundana despre uitare, este ca reprezinta
un act ce trebuie condamnat, care se asemana cu o stergere irevocabila
a unei parti din ceea ce un om stie sau simte. Uitarea pare un proces
ireversibil care distruge si care, în contextul vietii obisnuite,
nu poate avea decât o valoare negativa. Dar se uita ca fara uitare
nu ar exista reamintirea si recunoasterea. Fara a pierde un lucru nu
putem sa ne apropiem de el din nou, cu o perspectiva diferita. Nu putem
sa regasim ceva ce nu am pierdut niciodata. Uitarea nu este un proces
complet si ireversibil. Uitarea divertismentului poate fi definita ca
fiind o retragere din torentul continuu al lui "a fi" o întoarcere
la sine, o privire reflexiva spre sine, o delimitare de ceea ce nu este
cu adevarat sine, pentru a descoperi ce este cu adevarat sine. Sisif
este absurdul pe care îl simte în fiecare clipa. Dar piatra
îl împiedica sa uite de esenta sa, care rezida în
munca aceea fara început si fara sfârsit.
Valoarea divertismentului este valoarea uitarii necesare reamintirii,
regasirii, reluarii muncii titanice pe care fiecare dintre noi trebuie
sa o îndeplineasca recunoscându-si neîmplinirea si
tinzând spre împlinirea pe care nu o vom ajunge niciodata.
Asa cum spunea si Cioran, omul este si neom. Dar omul cred ca trebuie
sa încerce sa fie cât mai mult om, sa urce cât mai
mult pe scara lui "a fi". Divertismentul si uitarea pe care
o aduce acesta sunt valoroase daca dureaza cât mai putin. Pentru
ca ele sunt în fond o apropiere de neom, pentru ca ne rapesc din
"a fi". Uitarea de o clipa care asigura apoi o reluare a lui
"a fi" cu puteri noi are valoare si confera divertismentului
valoarea sa. Din pacate, sensul acesta primar al divertismentului de
uitare necesara întru reamintire se pierde treptat. Divertismentul
actual pare sa stie ca este doar uitare. Formele actuale de a scapa
din "a fi" nu fac decât sa ne îndeparteze de existenta
destinala a fiecaruia, fara a ne mai da ocazia sa ne întoarcem
în tumultul generator de fericire al destinului nostru. Divertismentul
este mai variat si mai acceptat, însa nu mai este valoros. Nu
îsi mai îndeplineste rolul de a rapi omul numai pentru o
clipa, întorcându-l cu fata la sine, pentru a-l reda apoi
vietii lui. Divertismentul actual pacatuieste rapind omul pentru totdeauna
într-un spatiu de purgatoriu unde omul nu este nici cu sine, nici
în lume, unde omul se pierde fara a se mai regasi. Divertismentul
actual si-a uitat rolul.
Fundamental, divertismentul este necesitate a uitarii care conditioneaza
reamintirea. Asa cum trebuie sa mergi la razboi ca sa faci pace, trebuie
sa uiti ca sa regasesti. Chiar daca suntem neîmpliniti prin uitarea
din divertisment, ne putem reîntoarce mereu, cu puteri noi, la
sarcina de a tinde spre împlinire putând sa mergem mereu
înainte.
Andrei
Dumitrescu