Am privit divertismentul cu ochii celui care, certat cu lumea, tine sa aiba pareri opuse fata de cele lumesti. Pentru ca am vazut prea multa acceptare a divertismentului si o necontenita rafinare a formelor sale publice, mi-am zis ca el exprima slabiciunea omeneasca. M-am înselat. Divertismentul nu este atât o forma a pierderii de sine care provoaca sleirea firii omenesti, cât o încercare a omului de a se regasi, uitând de sine, printr-o miscare disperata de a refuza suferinta, dobândind-o. Priviti chipurile vesele ale celor care gusta divertismentul; sunt, de fapt, chipuri fantomatice, carora le lipsesc multe din piesele care ar putea da, împreuna, un chip întreg; sorbitura ritmica din obraz, privirile încovoiate spre sine cersind inimii un surâs, mâinile aplecate una catre alta sau buzele rotunjite pentru a rosti un "Bravo!" adâncesc schimonoseala celui lipsit de întregu-i. Divertismentul este o întruchipare a suferintei; este expresia lipsei întregului din fiecare dintre noi; este chipul celui neasemuit cu sine însusi si materia pierduta din consistenta unei cutremurari. Faptul ca-i cad prada si cele mai umile fiinte umane nu-i anuleaza puterea de a exprima suferinta, de a însemna cea mai adînca neîmplinire omeneasca.
Divertismentul este o întruchipare a suferintei.
Dar de unde suferinta? Cine ne-a sortit atât de suferinzi? Si cine ne-ar putea scoate din mijlocul acestor împrejurari care ne cuprind si ne dezvaluie numai pentru a ne împinge catre o noua suferinta? De ce nu uitam de noi, pentru a sugruma figura trista a suferindului, izbavindu-l? Si unde am putea scapa, spre ce ne-am putea întoarce încrederea, pentru a trezi o mica bucurie?
Suntem, fara scapare, în mijlocul materiei; suntem incubati într-un cerc de foc, insolent râzându-si puternicia si invincibilitatea. Dar am vazut - si ai vazut la rându-ti, cititorule - cum piere moartea sub puterea propriei noastre viziuni.
Am vazut cum piere moartea!
Si-am îngaimat în sinea-mi: o, dulce bucurie! În mijlocul materiei, aici unde ne aflam noi toti si unde suferinta "materializeaza" totul, a aparut o ferma bucurie. Si ce-am capatat astfel? O dovada în plus ca nemurirea e dincolo de conditia noastra "actuala", dar nu dincolo de puterile noastre. Priviti-l pe Sisif cum strânge lanturile peste grumazul de târfa al mortii. Si ce bucurie ferma traieste el, revenind aici, în mijlocul materiei. Dar el este re-nascutul. Revenirea lui este recunoastere a locului. Iata-l pe Noe urmarind, cu ochiul încordat, porumbelul vestitor; si Noe revine; si el re-cunoaste locul. Si-si recunoasc amândoi, si Sisif si Noe, bucuria. Dar bucuros este si Iov, însa nu cel ascultator, îngaduitor, atent cu prietenii sai care-i mângâie suferinta dezvaluindu-i, cum credeau ei, adevarata cauza a starii sale nenorocite, anume gresala fata de Dumnezeu, ci Iov din fata lui Dumnezeu, cel de-o masura cu Nemuritorul, cel renascut printr-o cutremurare a sufletului, recunoscând locul, spatiul propriei suferinte, adâncurile "materiei". Bucuros este si cel ce îsi recunoaste tristetea dupa o cursa la un joc din care nu a iesit cu nimic; sau, mai bine-zis, din care a iesit - stie el bine - mai apropiat de întregul sau, dezvaluindu-si limitele, adica neputinta acelui joc de a-i oferi ceea ce el de fapt dorea: împlinirea. Suferinta este simtirea neîmplinirii, iar divertismentul este suferinta transfigurata în bucurie, în bucuria amara a neputintei de a ne recunoaste locul harazit: adâncurile materiei. De aceea divertismentul are în sine puterea de a-si da o multime de ipostaze, o putere niciodata epuizata, jucându-se cu simturile noastre si îndraznind sa ne promita, cu fiecare noua forma instapânita în spatiul public, izbavirea prin noi însine. În divertisment, suntem de aceeasi marime, fie împarat fie sclav. Iata motivul pentru care în arenele romane, "circul" se împartea egal între "cei mari" si "cei multi".
Bucuria împlinita nu este decât constiinta împacarii cu lumea. Sa cumpanim mijlocul acestei bucurii, zona ei carnoasa, acolo unde substanta sa îi lasa descoperit chipul. Ce zarim? Doar o împacare cu lumea. Pentru aceasta cei bucurosi sunt omenosi: ei stiu bine ca suferinta coplesitoare nu-i absurda si ca spiritul lor, buimacit de suferinta, s-a îndepartat, o clipa, de sine si si-a adus aminte de lume. Dar nu de lumea ca mediu al vietuirii, ci de lumea ca re-mediu al supravietuirii, de locul din adîncurile materiei, loc luminat pentru a se arata asa cum este el.
Una dintre "Fericirile" dupa Matei promite facatorilor de pace conditia de Fii ai lui Dumnezeu. Nu-i prea mult? ne-ntrebam. O filosofie înca proaspata ne spune ca în razboi nu exista victime inocente. Nu-i cumplit? îngaimam. Pentru a fi facator de pace trebuie, într-un fel, sa fii partas la razboi, adica vinovat; ca doar nu vom crede în jocurile îndraznete, dar lipsite de curaj, ale pacifistilor functionari. Pentru a fi nevinovat trebuie sa fii vinovat. Starea noastra dintâi nu este nevinovatia - asa cum se întâmpla pentru conditia angelica - ci vinovatia, adica moartea, constiinta. Prima noastra conditie nu este aceea a facatorului de pace, ci a partasului la razboi. Suntem într-un razboi neîntrerupt cu noi însine, cu partea buna si cu partea rea din noi: pe prima trebuie s-o domolim, caci nu se cuvine s-o lasam fara ratiunea de-a fi, iar ratiunea ei de-a fi este chiar partea noastra rea; pe cea de-a doua trebuie s-o înnasprim, pentru a-i simti nimicnicia. N-avem alta cale, desi fariseii bucuriilor libidinoase lauda atotputernicia bunatatii în firea omeneasca. Doar partasul la razboi poate deveni facator de pace. Dar câti dintre noi au puterea de a-si recunoaste vinovatia, de a consimti ca sunt partasi la razboiul cu sine si cu Altul?
"Fericirea" evocata mai are un înteles. Suntem la fundul puterii de-a fi, pe o scara a puterniciei Fiintei; putinta noastra de a ne împlini se dizolva fara sa prindem de veste. Or, tocmai aceasta conditie ne cere sa onoram, prin toate alegerile, gesturile, atitudinile noastre, pacea, întelegerea cu sine si cu Altul. Caci tocmai printr-o astfel de întelegere ne izbavim sau macar dobândim sansa de a ne mântui, chemându-ne "Fiii lui Dumnezeu". Solidaritatea întru regasirea de sine este, pentru om, mântuirea. Dar tocmai aceasta prietenie ne trimite catre Altul ca atare, catre Mijocitor.
Totusi, divertismentul s-a nascut parca pentru a ne dezvalui neputinta de a ne recreea, de a renaste si de a ne asuma esecul mijlocirii relatiei cu sine. Asa pare el. Dar dincolo de spusele sale directe, exista umbra sa, partea sa ascunsa, cea care-i tainuieste adevarul, ca si cum divertismentul nu ar fi ceea ce se cheama obisnuit cu acest cuvânt: distractie, anemica uitare de sine, betie înjumatatita, prosteala. Divertismentul este întruchipare a suferintei, adica este întru-chipul suferintei; el se îndreapta catre suferinta lucida pentru ca vine din ea. Aceasta îi este masura, principiul, realitatea originara. Dar asa cum firea omeneaca însasi, desi este întru-chipul Creatorului, nu-si recunoaste locul, existând, parca, împotriva firii, divertismentul, care este al omului, nu-si recunoaste sinea, fiind, prin aparitiile sale, contra suferintei, aparând multora ca un remediu al suferintei.
Daca am fi întregi, asa cum cred unii, chiar cei smintiti de divertisment, atunci nu ne-ar trebui divertismentul. Dar omul este, cum bine spune Emil Cioran, si ne-om, traind dincoace de sinea sa împlinita. Iata suferinta: propria neîmplinire, dar recunoscuta ca atare. "Întru chipul suferintei" se afla cel naruit de neîmplinire, cel chinuit de neputinta de a-l pastra lânga sine pe cel în stare sa ne mângâie, cel pierdut în spatiul de joc al divertismentului, încercând astfel sa eludeze adevarul despre sine: lipsa curajului de a trai. Caci trebuie sa recunoastem: divertismentul este întruchiparea suferintei, dar a unei suferinte care nu-si recunoaste locul. Cel livrat divertismentului - si, într-un fel sau altul, nimeni nu scapa ademenitoarelor sale reliefuri - uita o clipa de sine, crezând ca poate prelungi la infinit uitarea de sine. Sa nu stie el câta suferinta ar mai putea încapea înlauntru-i, odata iesit de sub vraja jocului sau? Sa-i scape lui mierea suferintei promisa de pierderea nadejdii într-o împlinire în timpul vietii sale?
N-am vorbit aici despre "divertismentalistul" nervos, care face un scop din uitarea de sine, acela ce nici nu are puterea de a-si recunoaste chinul, ci despre cel lucid, în stare, pentru o clipa, si chiar în mijlocul celei mai mari rataciri, sa-si spuna: iata-ma.

Viorel CERNICA