Constantin Trandafir

Abordarea unei discutii cu domnul Constantin Trandafir, profesor si autor de volume în special de criticã literarã, nu este deloc dificilã, domnia sa fiind prin excelentã o fiintã colocvialã. Atunci când dialogul urmeazã, însã, a fi destinat publicãrii, simti cã “mentorul” devine mai circumspect si cere amãnunte despre temele ce vor fi abordate, pentru cã nu-i este indiferent ceea ce va apãrea cã a spus. Abandonez, asadar, dorinta de a-i face surprize, de a încerca, deformatie de jurnalist, întrebãri-capcanã ori incomode. Altfel, ar fi si greu sã-l surprinzi pe distinsul profesor... L-am “supus”, atunci, la douãsprezece munci, ca pe Hercule, pentru ca recunoscutu-i spirit ludic sã nu fie ocultat în vreun fel.ca sã vedem ce-a iesit, sã mergem în pagina a patra. (Fl. D.)

1. Cum ati perceput întâia oarã partea nematerialã a vietii? A fost acesta si momentul în care ati descoperit plãcerea lecturii?
Nu-mi dau seama cum si când am perceput partea aceasta „nematerialã” a vietii. Sigur, a fost si momentul când am descoperit cãrtile si, mai mult, o plãcere specialã de a citi. Pentru cã nu-mi vine sã fac o paradã de cãrturãrism, sã mã dau cititor precoce si infatigabil, mã voi mãrgini la un elogiu al lecturii. E un subiect preferat al meu, ivit si din neputinta de a-mi împlini pofta nesãtioasã si trebuinta lecturii, si din perplexitatea de a fi aflat cã, unii oameni care stiu sã citeascã, n-o fac mai deloc, cã unii intelectuali care îsi zic asa, au chiar alergie la lecturã; mai mult, existã persoane care scriu cãrti, multe, uneori, si citesc absolut întâmplãtor sau nu citesc decât propriile „opere”. Eu mi-am permis, adesea, sã atrag atentia cã, cine nu citeste în proportie de nouãzeci la sutã, comparativ cu cât scrie, n-are nici o sansã cu scrisul literar. Este exasperant sã stii cã, dacã citesti o carte pe sãptãmânã, în 50 de ani nu reusesti sã parcurgi decât 2500 de titluri, cu mult mai putin decât tipãreste o editurã serioasã, occidentalã, într-un an. Citim îngrozitor de putin într-o viatã. Si, dacã mai esti si critic literar, adicã un cititor profesionist (asta-i meseria!), musai se cuvine cã citesti „încet” si sã „rumegi” îndelung… Sã-mi fie cu iertare, o fiintã care a fost la scoalã si nu citeste mãcar o carte pe lunã, trebuie sã fie foarte neîncrezãtoare în puterea mintii sale.

Dar televiziunea, Internetul?

Nu, televiziunea, nu suplineste lectura de carte. Nici Internetul, care ajutã mult informatia, nu înlocuieste cititul cãrtii de hârtie. Galaxia Marconi contra Galaxia Gutenberg? E un risc spre robotizarea fiintei umane. O carte presupune o lecturã epicureicã, amoroasã, se cere pipãitã, privitã, perceputã cu mirosul ei tipografic proaspãt sau vechi. Cum „sã citesti” pe Internet Romeo si Julieta, Luceafãrul, Doamna Bovary, Anna Karenina? Marile Biblioteci ale lumii trebuie închise, ori date pradã flãcãrilor, ca Biblioteca din Alexandria? Si Borges, naivul, îsi închipuia paradisul ca o vastã Bibliotecã! Pe semne cã sunt eu depãsit de vremuri, ruginit, si am rãmas la vorba lui Miron Costin sau, mai încoace, a lui Albert Flocon („creatã de om, cartea reflectã universul si pune în miscare lumea”). Lectura a fost, este si rãmâne o formã de cunoastere si de simtire, reazem moral si terapie a fiintei umane, „luminã” si civilizatie. Stop, mã opresc aici cu apologia, desi s-ar mai cuveni invocatã cel putin teoria mai nouã a lecturii. Cât despre „textualismul mediatic” de sorginte fantasy si cyber-punk, literatura „virtualã” on-line („nefasta culturã a mijlocitorului”, cum îi spune N. Manolescu) – mai rãmâne de vãzut…

Sunteti un prizonier al acesteia?
Dacã sunt un prizonier al lecturii? S-a înteles: prizonier fãrã scãpare, victimã fericitã a unui „viciu nepedepsit”.

2.Lectura înseamnã si «judecatã» de valoare? Când? Pentru cine?
Lectura desemneazã actul de a citi. Frumos poncif, nu? Fenomenologic privind lucrurile, lectura înseamnã a citi un text, interpretându-l, fie în sensul lui real, fie dincolo de semnificatia aparentã. Lectura criticã, dacã are o anume personalitate, aduce o luminã proprie asupra textului, comparativ cu alte viziuni. „Povestea” e arhicunoscutã. Faptul cã aceeasi operã poate inspira lecturi diferite, în timpuri diferite, demonstreazã polivalenta operei, caracterul ei deschis interpretãrii, examinãrii care, la rândul ei, este (trebuie sã fie) pluricentricã. Pluralitatea de sensuri, atât a structurii interne a operei, cât si a libertãtii ei simbolice, solicitã capacitatea lectorului de a deslusi semnificatiile „ascunse” si de a produce o judecatã esteticã, adicã de a exprima explicit, la nivel conceptual, o atitudine apreciativã si interpretativã. Are, deci, o intentie axiologicã, o judecatã de valoare. Asta înseamnã cã receptorul exprimã o apreciere deliberatã prin prisma gustului (spontan, subiectiv, relativ) si a culturii estetice (rigoare, comprehensiune, rationalitate). Judecata de valoare se produce, e de înteles, cu deosebire în lectura profesionistã, în critica literarã, si are rolul de valorizare, altfel spus, de a determina valente valorice ale operei. Pentru cine? Pentru autor (care ba o bagã în seamã, ba o ignorã), pentru receptorul însusi, pentru destinatarul social-estetic al operei. Cam asta e. Repet, încã nu s-ar mai putea vorbi despre acest destinatar care, pur si simplu, este socotit impulsul primordial al scrisului, un fel de coautor, în tot cazul – un factor indispensabil în actul creatiei…

- continuã -