Numãrul centrelor de interes ale filologului francez este impresionant. Ospitalitatea, religia, democratia, literatura: Jacques Derrida analizeazã, se întreabã, „deconstruieste”. În septembrie 2000, în Le Monde de l’education, nr. 284, Jacques Derrida a acordat un interviu lui Antoine Spire.

Pregãtind acest interviu, mã întrebam dacã este posibil sã se evite atât anecdoticul, cât si categoria filosoficã universalizantã. Cum sã nu se repete ceea ce a fost deja spus, cum sã se inoveze? În sfârsit, nu credeti cã inovatia înseamnã chiar a repeta pentru a gãsi ceva nou, pentru a judeca?
Ah, interviu! Da, totdeauna am suferit din cauza legilor interviului.Dupã câteva decenii, trebuie sã recunosc, într-adevãr, cã niciodatã n-am fãcut ceea ce am declarat cã nu-mi place sã fac. Cât despre „repetare”, sâmburele logic al lucrurilor, am insistat adeseori cã nu existã incompatibilitate între repetitie si noutatea a ceea ce e diferit. De o manierã tangentã si elipticã, o diferentã face totdeauna sã devieze repetitia. Numesc aceasta „iterabilitate”, când apare altul (itera, în sanscritã) în reiterare. Singularul inaugureazã totdeauna, soseste chiar imprevizibil, ca însusi viitorul, prin repetitie. M-am îndrãgostit recent de expresia francezã „un fois pour toutes” (o cred intraductibilã, dar sã lãsãm asta) – [de fapt, în limba românã, înseamnã, fãrã îndoialã „o datã pentru totdeauna” – n.trad.] – Ea exprimã, într-un mod foarte economic, evenimentul singular si ireversibil al ceea ce nu soseste decât o datã si deci nu se mai repetã, dar, în acelasi timp, ea se deschide tuturor substitutiilor metonimice, pe care le antreneazã, de altminteri. Ineditul apare, fie cã o vrem, fie cã nu, în multiplicitatea repetitiilor. Iatã ce suspendã opozitia naivã între traditie si reînnoire, memorie si viitor, reformã si revolutie. Logica iterabilitãtii ruineazã dinainte certitudinile atâtor discursuri, filosofii, ideologii…

Când se vorbeste de dvs., sunt douã nume care nu lipsesc, cel al Algerului, locul unde v-ati nãscut si, pentru opera dvs., acela al filosofiei deconstructiei. Notiunea pe care o defineati spunând cã e vorba de a interoga supozitiile, finalitãtile, modurile eficacitãtii unei gândiri filosofice. Dar ati declarat, de asemenea, cã vreti, în acelasi timp, sã dejucati asteptãrile, sã folositi siretlicuri pentru programe si institutii si sã dezvãluiti ceea ce le sustine, ceea ce le predeterminã. În fond, a deconstrui înseamnã a filosofa?
Vedeti, în acest interviu, îmi repetati, îmi reamintiti istoria definitiilor (desigur, nu toate), cã am putut risca privitor la deconstructie. Ca sã nu reîncep, ca sã ne reîntoarcem la cãrti, avansând ceva putin mai nou, precizez astãzi douã idei: 1) E o istorie a „deconstructiei”, în Franta si în strãinãtate de mai mult de trei decenii. Acest drum, nu spun aceastã metodã, a transformat, a deplasat, a complicat definitia, strategiile, stilurile care ele însele variazã de la o tarã la alta, de la un individ la altul, de la un text la altul. Diversificarea esentialã a deconstructiei care nu e nici filozofie, nici stiintã, nici metodã, nici doctrinã, ci, cum am spus-o adesea, imposibilul; si imposibilul precum ceea ce vine. 2) Chiar înainte de aceastã secventã istoricã (între treizeci si patruzeci de ani), trebuie sã reamintesc premisele nietzscheene, freudiene si, mai cu seamã, heideggeriane ale deconstructiei. Si, cu precãdere, în ceea ce-l priveste pe Heidegger, existã o traditie crestinã, mai precis lutheranã, pe care Heidegger o numeste Destruktion. Luther – am amintit acest lucru în cartea mea despre J.L. Nancy si despre ceea ce el numeste el „deconstructia crestinismului” – vorbea deja de destructio pentru a desemna necesitatea unei desedimentãri a straturilor teologice care disimuleazã nuditatea originarã a mesajului evanghelic care trebuie restaurat. Ceea ce mã intereseazã din ce în ce mai mult este de a discerne specificitatea unei deconstructii care sã nu fie necesarmente reductibilã la aceastã traditie lutherano-heideggerianã. Si ceea ce, poate, diferentiazã munca mea de aceea a celor care-mi sunt aproape, în Franta si în strãinãtate. Fãrã a respinge sau a îndepãrta orice altceva, as vrea sã încerc a discerne ceea ce preia deconstructia în curs din memoria pe care o mosteneste, chiar în momentul în care ea o reafirmã si o respectã ca mostenire…

Aceastã deconstructie a fost explicatã în mari texte ale lui Heidegger, Husserl, Joyce, Kant. În acest act de desfacere, desedimentare, descompunere, deconstituire a sedimentelor, a artefactelor, a presupunerilor, a institutiilor, se poate spune cã existã ceva de felul hiperanalizei? E mereu prezentã o tensiune între o lecturã exigentã a traditiei si ceea ce iese în final, o responsabilitate eticã si democraticã. Sunteti de acord?
Dacã existã o tensiune? Nu sunt sigur. Bineînteles, deconstructia se agitã în jurul a ceea ce se numeste, mai mult sau mai putin legitim, „marile texte”. Nu doar operele canonice, de la Platon la Joyce. Se exercitã, de asemenea, si asupra unor corpusuri care nu sunt texte literare, filosofice sau literare, ci scrieri juridice sau institutii, norme, programe. Am spus deseori, scriitura care intereseazã deconstructia nu e doar aceea pe care o protejeazã bibliotecile. Chiar dacã se intereseazã de texte literare, merge si la institutia literaturii (lucru modern si a cãrui istorie politicã a pasionantã); merge si la procese de evaluare si legitimare, la chestiuni de semnãturã, de drepturi de autor sau de copyright (cunoasteti turbulenta actualã, având în vedere „noile tehnologii”), merge chiar si la politica institutiei literare. Tot ceea ce priveste si continutul, si forma lucrului literar sau filosofic. Am lãsat cuvântul „democratie” pentru final. E cel mai dificil. Nu pot vorbi despre ea fãrã oarecare neliniste. Desigur, existã o manierã traditionalã, a se vederea actuala definire a democratiei. Nimeni nu e împotrivã, chiar si în Franta se cultivã o anumitã distinctie între republicã (universalism abstract si laic) si democratie (mai atentã, spun unii, identitãtilor comunitare si minoritãtilor). Dar, dincolo de aceastã distinctie, ceea ce eu socotesc secundar, originalitatea democratiei constã, poate, în faptul cã e mereu conditionatã de recunoasterea unei inadecvãri la modelul sãu (cel care nu se înscrie în esenta altor „regimuri” – si pentru cã democratia nu este cu adevãrat numele unui regim), istoricitatea, perfectibilitatea infinitã (si esentialmente aporeticã), legãtura originarã a unei promisiuni fac din orice democratie un lucru al viitorului. Este una din numeroasele sale aporii (le-am reamintit altãdatã, îndeosebi în L’autre Cap si Politiques de l’amitié). Acest viitor nu semnificã îndepãrtarea sau întârzierea nedefinit autorizatã de o anumitã idee regulatoare. Acest viitor cere, aici si acum, obligatii urgente, negocieri urgente. Chiar nesatisfãcãtoare fiind ele, nu permit sã se astepte. Fiintã democraticã, se va comporta recunoscând cã nu trãim niciodatã într-o societate (prea) democraticã. Aceastã lucrare criticã si mai mult decât criticã, aceastã obligatie deconstructivã este indispensabilã respiratiei democratice, ca orice idee de responsabilitate…

- continuã -

Versiune în limba românã de Fl. DOCHIA