Spun specialistii cã visele, manifestate în
timpul asa zisului somn paradoxal, care încheie un modul de somn
fiziologic "normal" (de aproximativ 87 minute), au o desfãsurare
foarte rapidã (între câteva fractiuni de secundã
si câteva secunde), sunt, însã, percepute, în
timp subiectiv, în intervale cu 1-2 ordine de mãrime mai
cuprinzãtoare. Rolul lor ar fi de ordonare a impresiilor zilei
(elemente de memorie afectiv-emotionalã), dupã un program
care e ceva mai mult decât o defragmentare si o reordonare a "fisierelor"
dar ceva mai putin decât o procesare analitic/"literarã"
a respectivelor impresii. Desigur, nu amestecãm acest proces
relativ cunoscut cu altul, receptarea de informatii din mediul parafizic,
luând, în output, forma premonitiilor. În functie
de o serie de imponderabile, care conditioneazã raportul între
intensitatea trãirii onirice si stabilitatea stãrii de
somn, oricum mult scãzutã în somnul paradoxal, ne
trezim, recuperând o parte mai micã sau mai mare din scenariul
visului. Amintire care se destramã dacã adormim la loc.
Asa numitul somn fãrã nu existã, e doar acel tip
de somn suficient de stabil încât sã nu fie întrerupt
de momentul oniric. Astfel de vise, dovedite a exista, nu ni le amintim.
Pretul eficacitãtii puterii de recuperare a potentialului nervos
prin somn e pierderea unor experiente/vise.
Nu e locul aici de a discuta cosmarul, visul terifiant în mijlocul
cãruia te trezesti anxios si lupti împotriva somnului care
te cuprinde, pentru a te reintroduce în filmul horror de care
scurta trezire te protejase. Care film horror e tot creatia creierului
tãu.
Dupã aproape o sãptãmânã de insomnie,
adormisem, ajutat de o dozã masivã de extract de valerianã,
un paradoxal roman de dragoste a cãrui lecturã o amânam
de mult si de care aveam de dat seamã si vointa ascunsã
de a nu ceda nervos, în mijlocul unui inedit, dur si poate salutar
vis de zi. Sau de zile. Insomnia dãduse în fandacsia de
loc ipohondrã a reactivãrii explozive a unei rinosinuzite
alergice cronice.
La un moment dat eram proiectat într-un scenariu oniric a cãrui
descriere "tehnicã" frizeazã limitele capacitãtii
mele de exprimare. Eram, cumva, stãpânul unei plãci
turnante care asigura o comunicare simultanã, în timp real,
a unui numãr de prieteni, mai mult sau mai putin noi, absolut
toti din diasporã, cu pãmântul natal. Care era,
implicit si al meu. Mi-e imposibil sã descriu în cuvinte
cum îmi fãceam treaba. "Locul de muncã"
avea lucirea fluidã a unui urias-dar-simultan-normal disc optic,
rotit la vedere, iar nu în mãruntaiele unitãtii
periferice. Urias, cãci pãseam, în echilibru precar,
pe el, ca pe o plutã, mentinându-l cu un soi de padelã
long style, pe firul nu stiu cãrui curent, altfel se întrerupea
transferul copiilor prietenilor de departe cãtre tinutul unde
se nãscuserã pãrintii lor, normal pentru cã
vedeam din off, simultan, scena asta, cu mine miniaturizat, cramponându-mã
în padelã si vedeam cum curg copiii cãtre tinta
drumului lor. Nu numai vedeam. Simteam tot ce simt ei, apropiindu-se
ce acel tãrâm, unii scufundându-se în pãdurea
lui, altii asteptând, la coadã, dincoace de portile tinutului
în care se nãscuserã. Era o vacantã colectivã
hotãrâtã în comun de toti acesti prieteni,
detaliile fiind stabilite prin bine-cuvântatul e-mail. Toti prietenii
erau, în conventia visului, apartinãtori noului grup cãruia
eram pe cale sã mã integrez, dar erau mult mai multi decât
cei pe care deja îi cunosc. Era, de pildã, prietenul meu
care emigrase, cu secole în urmã, în Israel, pentru
ca dupã un stagiu de alte secole între coasta de vest si
cea de est sã o ia de la zero în Honolulu, în urma
plecãrii celei de-a doua sotii cãtre Londra si în
cinstea lui sir Isaac si a conservãrii impulsului. Poate pentru
a demonstra cã despãrtirea ce-l trimisese bun de primit
cu aloha fie nu fusese rezultatul unei explozii, fie a uneia cât
de cât controlate. Printre copiii de a cãror vacantã
rãspundeam era si fiul lui din prima, acum canadian adult. Ciudat,
opintelile mele în padela lipsitã de orice desene simbolice
nu pãreau sã trebuiascã a le asigura cãlãtorilor
decât aerul de respirat pe canalul dintre tãrâmuri
(a, sã nu uit, melodiile pe care discul optic le cânta
tot eu le hotãram). Aer, aer! Opintealã pentru aer! M-am
trezit încercând sã înving cogestia sinusurilor
inflamate, fãrã sã deschid gura. M-am abtinut de
la procedura standard a instilãrii gelului vasoconstrictor, ca
sã nu pierd amintirea visului. O vreme am navigat între
douã ape, cheltuind întreaga parte constientã pentru
a respira fortat, fãcând pasi bine temperati cãtre
apnee, explorând simultan cotloanele studioului unde se filma
visul. Mi-am dat seama, la limita sufocãrii, cã nu voi
reusi sã conserv visul decât dacã si în mãsura
în care as gãsi metafora potrivitã pentru rolul
meu în vis. Gândul ãsta mi-a declansat instantaneu
programul (acuma se zice motorul) de cãutare prin bibliotecã.
La ananghie, tot la clasici apelãm. Încã înainte
de a fotografia o copertã, cu titlu si autor, am reusit sã
mã transpun, la limita stãrii între vis si veghe,
în propriul rol, cel pe care-l trãisem în vis. Era
dincolode orice dubiu cã tot ce aveam eu acolo de fãcut
nu se deosebea cu nimic de situatia în care as fi stat la marginea
dinspre prãpastie a unui câmp semãnat cu secarã
(de ce tocmai secarã?), printre spicele cãruia se jucau
cherlãind o sumedenie de copii. De veghe, sã-i îndrept
înapoi, cum face pisica cu puii, dcã s-ar fi apropiat prea
mult de muchie. Am încercat ceva apropiat de ceea ce se zice cã
ar fi fericirea. Am adormit instantaneu, sigur cã gãselnita
acelui pattern m-ar împiedica sã uit visul, pânã
cãtre judecata de apoi. Numai sã mai gãsesc o jumãtate
de ceas, sã scriu ce-mi voi fi amintit.
Autodenunt si precizare: Adormitul instantaneu e un artefact uzual,
care dã bine ca final al unei povestiri scrisã astfel
încât sã parã inventatã. În realitate,
n-am adormit decât dupã ce mi-am dus descoperirea la consecintele
logice, statutând cã acest nou grup de prieteni e un mediu
fertile, unde poti avea, uneori, sansa unei îndoielnice dar sublime
regãsiri de sine, sub forma ironicã a identificãrii
cu un totusi vetust model afin. E, cu sigurantã, foarte probabil
ca, pe plan logistic, sã nu fiu capabil de a le face noilor si
vechilor prieteni, un serviciu de genul sugerat. Dar faptul cã
subconstientul meu a gãsit cu cale sã-l facã în
planul fictiunii onirice nu-i putin lucru. Oricum se doreste a fi expresia
recunostintei de a fi invitat si primit aici.
14 ianuarie 2003