Cuvinte si gânduri

Andrei Dumitrescu

Un mit este o poveste sacrã. O poveste care îsi creeazã propriul sãu timp; sau care strãpunge eternitatea. O poveste care s-a întâmplat cândva, se poate întâmpla acum si se va întâmpla si în viitor. Un mit este transpus în cuvinte. Ca toate spusele noastre originare. Iar cuvintele sunt formate din litere, reprezentãri grafice ale sunetelor pe care noi le emitem pentru a comunica. Literele, agregate în cuvinte, agregate la rândul lor în fraze, alcãtuiesc un limbaj. Limbajul este omniprezent în viata noastrã. Existã voci care afirmã cã limbajul este fundamental pentru dezvoltarea rasei umane. Sunt chiar destui cei care spun cã limbajul este diferenta specificã ce ne separã de alte specii din genul proxim al animalelor. De ce? Pentru cã limbajul ne-a permis sã transmitem de la un individ la altul idei si concepte care nu s-au pierdut astfel odatã cu moartea individului efemer, cel care le-a creat, ci au trecut la urmasi, favorizând dezvoltarea, de-a lungul timpului, a ceea ce numim acum civilizatia umanã. Am construit o întreagã lume pe bazele fragile ale unor cuvinte.
Si s-a creat o iluzia cã vorbele au puterea de a transmite ceea ce omul stie. Cã ele pot sã surprindã gândul unui om, sã îl încapsuleze în forma fragilã a unor sunete sau semne pentru a îl transmite mai departe, spre ceilalti oameni, care vor putea sã descifreze exact semnele sau sunetele si sã reconstituie gândurile "primului om". Imposibil. Pentru cã relativitatea dominã lumea în care omul trãieste. Pentru cã fiecare creatie a omului însusi este relativã. Ne ascundem în spatele unor simplificãri ale lumii din jurul nostru despre care afirmãm cã sunt absolute. Absurd. Fiecare axiomã pe care omul s-a bazat de-a lungul istoriei a fost infirmatã. Chiar structurile aparent rigide si neiertãtoare ale limbajului, ale modului în care comunicãm, s-au transformat de nenumãrate ori. Fiecare cuvânt a avut o multime de semnificatii. A pierdut unele dintre ele, a câstigat altele si a ajuns la forma pe care o cunoastem astãzi. Formã care, implacabil, se va schimba pe mãsurã ce timpul trece. Cuvintele sunt relative. Gândul unui om este relativ. Simplã strãfulgerare care se pierde în imensitatea constiintei. Un gând nu are semnificatie decât în sistemul pe care cel care îl emite l-a construit în propria s-a minte. Un gând separat de circumstante si de persoana care l-a emis înseamnã prea putin.
Dacã ideea cã putem încapsula gândurile, cunoasterea, sentimentele unui om în cuvinte, pentru a le pune, apoi, la dispozitia tuturor celorlalti oameni, este o iluzie, tot astfel este ideea cã un gând nu are valoare decât pentru cel care l-a creat (sã aibã transmiterea lui prin cuvinte caracter apocaliptic?). Dacã aceastã ultimã idee ar fi adevãratã, cum am putea explica similaritãtile care existã între oameni, cum putem explica faptul cã ei înteleg, de multe ori, ce gândesc ceilalti, cum putem explica acea coerentã internã a civilizatiei pe care omul a construit-o? Paradoxal, cuvintele relative reusesc sã surprindã gândurile efemere ale indivizilor si sã le distribuie celorlalti indivizi într-o formã ce poate fi înteleasã de cãtre acestia. Pentru cã altfel nici mãcar aceste rânduri nu ar avea pentru cei care le citesc vreun înteles. Si totusi, puteti sã cititi si sã întelegeti gândurile pe care eu le-am avut atunci când am scris acest articol. E posibil sã nu mã întelegeti în totalitate, dar ideile generale sunt clare, în pofida gândurilor mele care par intransmisibile si în pofida relativitãtii inerente cuvintelor pe care le folosesc. Cuvintele au puterea de a transmite gânduri. Dar nici pe departe în maniera absolutã de a prelua gândul în sine, de a-l încapsula în cuvinte si de a-l duce pânã la cel care doreste sã îl desfacã din cuvinte pentru a si-l însusi.
Trebuie sã ne întrebãm de unde provin gândurile noastre? E greu sã dãm un rãspuns sigur la aceastã întrebare. În mod cert, putem spune cã ele sunt. Iar toate lucrurile despre care putem spune cã sunt se aflã într-o luminã, în lumina cunoasterii. Ele au fost scoase din ceea ce grecii numeau ascundere. Tot ceea ce este se gãseste în starea de neascundere. Gândurile noastre sunt neascunse. E greu de precizat exact ce le-a scos din starea de ascundere. Grecii credeau cã omul ajuns într-o anumitã stare, în starea de deschidere fatã de ascuns, este capabil sã primeascã cunoasterea lucrurilor care se gãsesc în ascuns. Asa cum un vas nu poate sã aducã apa în interiorul sãu, dar este deschis, pregãtit sã primeascã si sã continã apa care va curge în el. Existã o sferã a cunoasterii, a lucrurilor pe care omul, ca specie, le stie. Iar în afara ei se gãseste vastitatea ascunderii. Gândurile curg din ascundere în vasul care este omul. Dar numai atunci când vasul este pregãtit sã primeascã preaplinul ascunderii.
Dacã, în chipul cuvintelor, în pretentia lor de a încapsula idei, nu am reusit sã vedem adevãr, e timpul sã ne gândim putin la simbolurile care se ascund în spatele cuvintelor în sine. Si aici ne vin în ajutor miturile. Miturile au apãrut, probabil, imediat dupã crearea limbajului, ca povesti sacre. Miturile si ascunderea sunt profund interconectate. Cãci, dincolo de chipul de poveste al mitului, se ascunde adevãrata sa menire. Cuvintele din mit nu încearcã sã transmitã o idee încapsulatã anterior, ci au menirea de a transmite cititorului altceva: starea pe care cel care a construit mitul o avea în momentul în care a primit, din vastitatea ascunderii, un gând demn de a fi transmis altora. Deschiderea unui om spre ascundere poate sã fie tesutã în cuvintele care par a spune povestea unui mit. Iar cel care citeste are sansa sã se situeze în aceeasi stare de deschidere ca acela de la început. Si poate sã primeascã acelasi gând. Nu cuvintele unui mit în sine, nu povestea pe care el o spune sunt importante. Ele sunt doar chipuri de lut care ascund un simbol. Simbolul deschiderii spre ascunderea care poate sã ofere gânduri.
Dacã miturile pot sã ne formeze o stare, atunci o fac prin intermediul cuvintelor. Ele sunt responsabile pentru deschiderea în fata ascunderii. Cuvintele sunt mijlocul prin care noi transmitem o stare. Gândurile apartin fiecãruia dintre noi si sunt foarte greu de transferat de la o persoanã la alta. Dar putem sã transmitem anumite momente, anumite stãri, anumite situatii care au dus la aparitia unor gânduri. Iar cuvintele sunt cãrãusii, mijlocele pe care le folosim pentru a ne deschide cãtre ascundere, pentru a atinge starea în care ne putem lãsa invadati de gânduri. Cuvintele în sine par a nu avea nici o putere. Sunt simple alcãtuiri de semne sau sunete care nu însemnã nimic. Sunt chipuri fãrã însemnãtate. Doar când le adãugãm simbolul ascunderii si al gândurilor care izvorãsc din el, cuvintele capãtã putere. Puterea gândului.