Profetia unor
filosofi de la începutul secolului al XX-lea, privind moartea
culturii “occidentale”, s-a împlinit. Ostwald Spengler,
cel care a formulat profetia în termenii cei mai clari, ar putea
fi linistit: a vãzut – e drept, folosind si lentilele lui
Nietzsche, compatriotul sãu mai experimentat în a sesiza
dezastrele infinitezimale ale omenirii – adevãratul viitor
al culturii, al acelei culturi pe care a înãltat-o, prin
profetia sa, pânã la constiinta clarã de sine. Existã
vreun motiv sã fim îngrijorati în privinta acestui
eveniment, dacã trãim încã fericiti într-un
stil civilizatoriu, ne-cultural? Iatã întrebarea al cãrei
rãspuns îl vom tinti mai departe.
Se aud încã, la noi, în acest timp târziu al
împlinirilor profetice, voci stridente, în contratimp fatã
de clipã – si, s-ar putea spune, în contratimp fatã
de spirit – care scâncesc, printre altele, lipsa de interes
a puterii seculare fatã de culturã; ca si cum puterea
pãmânteascã ar avea drept scop salvarea oamenilor
prin culturã. În fond, de ce ar fi mai importantã
cultura decât fotbalul, de exemplu? De ce sã nu investeascã
puterea secularã în fotbal, atâta vreme cât
acesta îi aduce un profit cu mult mai robust decât cultura?
Iatã o întrebare posibilã în clipa de fatã
a istoriei! Credeti cã ea s-ar fi putut pune în oricare
moment din trecut? Nu, desigur, cu atâta rost ca acum; însã
nu doar pentru cã pu-terea secularã ocrotea (sau garanta!)
cultura (nefiind fotbalul!), ci si pentru cã omul de culturã
avea o altã pozitionare fatã de munca sa. Sensibilitatea
actualã a omului de culturã are douã componente
prin care el, omul de culturã, tocmai se defineste: prejudecata
superioritãtii muncii sale, de unde urmeazã imaginea apocalipticã
a unei lumi din care el lipseste si pretentia ca orice autoritate sã-l
ocroteascã si sã-l ajute sã-si facã publice
productiile sale culturale. Sunt convins, totusi, cã cei mai
artãgosi în privinta gesturilor pe care le îngãduie
aceste douã fapte pline de sensibilitate sunt cei care cred cã
actul de culturã se iveste în vietuirea lor uniformã,
lipsitã de spontaneitate, prin cele câteva cunostinte (informatii!)
pe care au reusit sã le capete în scolile pe care le-au
absolvit si într-un exercitiu de reformulare a “adevãrurilor
vechi” – e drept, nu oriunde, ci în reviste de elitã,
în conferinte de succes etc.
Desigur, oamenii de culturã formeazã “cercuri culturale”,
de obicei în jurul unor reviste (de culturã!). Priviti,
totusi, revistele noastre culturale; nu veti gãsi decât
un sir lung de locuri comune, toate prinse în modelul ideologiei
culturale si descinse, desigur, din resentiment: de aceea nu oricine
poate pãtrunde în grupurile deja formate. Nu se discutã
decât despre ierarhii, liste, despre priza unei opere fatã
de ceea ce o anumitã ideologie socoteste a fi “realul”,
despre amenintarea culturii de cãtre faptele neculturale, desi
tocmai cei care discutã astfel o amenintã cel mai mult,
despre evenimente, toate politice, desi “obiectul” lor este
un fapt ce ar putea deveni cultu-ral. Peste tot, ideologie culturalã,
fãcutã “la meserie” de oameni priceputi, adicã
“civilizati”. Ideologia culturalã are un singur scop:
sã dovedeascã superioritatea întru culturã
a unora fatã de altii. Penibilul nu mai are nevoie de nici un
sprijin pentru a se arãta în fiinta sa. Spontaneitatea
creatorului este si ea civilizatã: respectã regulile omologãrii,
cãci interesul cel mare al “omului de culturã”,
în era civilizatiei, este recunoasterea sa socialã. Odatã
recunoscut public, vocea sa ideologicã poate pune ordine în
spatiul politicii culturale: cel recunoscut ca om de culturã
are pu-tere. Dar puterea aceasta nu ia forma unor proiecte culturale,
ci a unor evaluãri valabile mai degrabã în spatiul
civilizatiei. Totusi, omul de culturã rãmâne nelinistit:
destinul culturii nu este deloc sigur, îsi spune el, si trebuie
fãcut totul – din pozitia publicã pe care a cãpãtat-o
– pentru a salva cultura.
De unde aceastã neliniste? Sã nu fi auzit “omul
de culturã” contemporan despre moartea culturii? Dar, vai,
câti dintre cei care vor lua în seamã calmul întrebãrii
de fatã nu vor tuna împotriva celui care are o asemenea
îndrãznealã! Sau câti (din cei ce mai rãmân
fãrã sã tune) nu vor spune cã nici nu trebuie
luatã în seamã o asemenea apreciere, deoarece ea
este un produs subcultural! Cu toate cã nu le-ar fi prea greu
sã zãreascã ei însisi fapte semnificative
în chestiunea noastrã, a mortii culturii.
Iatã astfel de fapte. Însusi modul nostru de viatã
este croit civilizatoric, nu cultural. S-ar putea replica astfel: nu
existã opozitie între cele douã croieli; poate o
“complementaritate”. Sã vedem dacã lucrurile
stau astfel. Cei de la care ne asteptãm sã aibã
o atitudine culturalã, adicã sã fie, din când
în când, autorii unor acte culturale, sunt cei scoliti,
adicã educati; dacã altãdatã mai putea apãrea
câte un om de culturã fãrã multã învãtãturã,
cãci actul cultural nu era supratehnicizat, astãzi nu
mai e posibil sã ne asteptãm la astfel de aparitii, deoarece
cultura civilizatã nu mai omologheazã decât anumite
acte culturale, acelea care apartin deja civilizatiei, care sunt originar
civilizatorii (de exemplu, cunostinte care pot fi aplicate imediat în
“practicã”), iar posibilele acte culturale veritabile
din afara criteriilor de omologare se pierd. De asemenea, cei bine scoliti
(cei care, la noi, au studii superioare?) fãrã a fi “intelectuali”,
prin aceasta, asa cum se pretindea odatã, nu au un mod “cultural”
de viatã. Asa numita clasã de mijloc, împreunã
cu elita politicã si cea economicã – de la noi si
de aiurea – sunt pline de oameni foarte civilizati, în stare
sã mânuiascã fel de fel de aparate, sã cãlãtoreascã
în multe locuri (de pe glob), sã uzeze de mai multe limbi
pentru informare, comunicare etc., fãrã sã aibã
nevoie de actul de culturã. Fãrã îndoialã,
ei au folosit elemente de culturã în formarea lor, însã
actul de culturã ca atare nu intrã în exercitiul
vietii lor aproape deloc; desigur, dacã nu luati drept act cultural
mersul la teatru sau la operã sau la vreun concert de muzicã
simfonicã; actul de civilizatie le este, însã, fundamental.
Omul contemporan nu are, asadar, un comportament cultural; si nici nu
are nevoie de un astfel de comportament. Omul contemporan este un om
civilizat. Si nu mai existã nici un colt de lume în care
actul cultural sã mai aibã o sansã. De vreme ce
la campionatele de fotbal participã toate tãrile lumii,
înseamnã cã tipul omului contemporan, anume omul
civilizat, iubitor de joc si distractie (o specie de divertisment),
este generalizat. Globalizarea “antropologicã” s-a
înfãptuit încã înainte de a fi fost
constientizat fenomenul globalizãrii economice etc. Iar agentul
globalizãrii antropologice este, desigur, fotbalul. (Ar fi bine
sã nu credeti cã am ceva cu jocul de fotbal; de fapt,
as putea avea ceva cu organizarea socio-ideologicã a sa.)
Îmi soptiti cã stiti multe locuri în care actul de
culturã se produce ca atare. Lãsati-mã sã
cred cã vã înselati. Priviti mai bine acel act si-i
veti vedea “încadrarea” civilizatorie. Nu mai existã
culturã în sine, domnilor! Nu mai existã culturã!
Existã doar civilizatie; adicã un mediu croit dupã
exigentele modernitãtii, un mediu conventional în care
spontaneitatea creatiei pur culturale nu este îngãduitã.
Nu vedem încã decât prin prejudecãtile învãtate
la scoalã, pentru cã odatã cu aceste prejudecãti
ne-am însusit si matricea conventiilor dupã care sunt percepute
lumea si propriul sine. Profetia lui Spengler si a altora a fost înteleasã
– si este încã – în termeni de apocalipsã.
Disparitia culturii occidentale a fost vãzutã ca o disparitie
fizicã. Ei bine, ea a dispãrut “metafizic”.
Oamenii au rãmas prinsi de o realitate socio-economicã,
dominant administrativã, adicã “civilizatorie”,
fãrã a avea nevoie de actul cultural. Câtiva, aiurea,
mai practicã si “cunoasterea de dragul cunoasterii”,
“arta pentru artã”, “religia pentru simpla
credintã”, însã gestul lor pare lipsit de
sens si, fãrã îndoialã, revendicat de cei
din afara actului cultural în cauzã, nu de autorii însisi,
drept un fapt economic prost administrat, prin urmare, tot civilizatoriu.
În locurile în care civilizatia, cu dominanta ei ludic-distractivã,
nu a devenit coplesitoare, reactia culturalã mai are sansa de
a nu-si exhiba determinarea ci-vilizatorie (cu toate cã reactia
este, în firea sa, civilizatorie); însã oamenii de
aici au un orgoliu înspãimântãtor de ridicol.
Iar asa numitul lor act cultural este, de fapt, tot un reflex ideologic.
Într-un astfel de context, critica literarã, de exemplu,
nu mai este decât un exercitiu de admiratie, adicã un reflex
ideologic. Filosofia omologatã sã fie altceva? Exercitiul
de admiratie este expresia curatã a ideologiei: cel admirat este
arãtat în însusirile sale “admirabile”,
adicã superioare. Exercitiul de admiratie pare a propune modele
umane, desi nu formuleazã decât excelente închipuite,
totusi potrivite ideologiilor cultu-rale la modã. Cu mai mult
folos cultural a fost, însã, atitudinea “ostilã”
a lui Aristotel fatã de ideile maestrului sãu, Platon,
decât cea admirativã a altor elevi ai acestuia. Iar o astfel
de atitudine “ostilã” este cu mult mai iubitoare
fatã de învãtãtor, decât cea admirativã;
dar este si cu mult mai dificilã, cãci cere dezvãluirea
Altuia în propria-ti fiintã, descoperirea “Celuilalt”
ca fiind “eu însumi”. Exercitiul de admiratie îl
pãstreazã pe Celãlalt în exterior, privindu-l
nu ca pe o li-mitã proprie, ci ca pe un posibil accesoriu al
“personalitãtii” proprii. Din pãcate, exercitiile
de admiratie s-au înmultit: le vedem la televizor, le auzim la
radio, le citim în revistele culturale, le întâlnim
la cârciumã si la cafenea, la lansãri de carte,
la spectacole si meciuri de fotbal omagiale, la reuniuni politice; adicã,
peste tot, semn cã civilizatia ne-a pãtruns sinea si ne-a
înlocuit vechea mãsurã spiritualã cu o mãsurã
nouã, numitã “divertisment”.
E vechi divertismentul, desigur; este de când omul; numai cã
în epoca civilizatiei, divertismentul a devenit, ca distractie,
norma vietuirii omenesti. Cititorule, distractie plãcutã!
Am spus-o pentru a nu pierde ocazia. Si, recunosc, am spus-o rãutãcios,
cãci, cititorule, v-as dori mai degrabã un “divertisment
sãnãtos” decât o “distractie pe cinste”.
Cel dintâi mai are sansa de a fi cultural; cel de-al doilea, este
de-a dreptul civilizatoriu. Totusi, cum cultura a murit, mi-e teamã
cã nici divertismentul sãnãtos nu mai e posibil.
Oricum, aveti putinta, cititorule, de a vã împotrivi fatã
de ceea ce purtãtorii de civilizatie pretind a fi la cel mai
mare pret: uitarea de sine întru “cultura civilizatiei”.
Viorel N. CERNICA