CAPITOLUL NOUA
Gardienii terminasera de montat si vopsit noua ghereta si bariera de la
intrarea pe podul peste Pràkhova. În timpul uraganului podul
însusi fusese supus unui dans salbatic, dar suprastructura din polidur
supravietuise admirabil; desi aparusera o serie de fisuri noi acestea se vindecau
treptat, de la sine, refacându-se rezistenta constructiei.
- Salut, Testosule! - striga Calauza, pe tonul cel mai prietenesc cu putinta.
Avea în spatele lui o coloana de overbuse, trei masini grele, încarcate,
si amicitia cu seful de post era foarte oportuna.
- Salut ba, ce-i cu tine, te-ai ajuns? Ce-i cu coloana asta? Sunt camioanele
tale?
- Eh, nu chiar…
Calauza coborî din overbus însotit de un alt individ.
- Uite, tocmai vreau sa ti-l recomand pe varu’ meu Sica, baiat bun,..
ca si mine - adauga el, zâmbind fin.
“Varu’ Sica” saluta si întinse mâna. Era un
individ înalt si osos cu fata smeada, cu parul negru-cârliontat
tuns scurt si purta mustata. Dupa prezentare, se retrase la una din masini
ca sa stearga obiectivul sistemului de telemetrie.
- Am închiriat si noi rablele astea, le-am reparat, deh, ca oamenii
saraci… În zilele noastre, sunt atâtia care au nevoie sa
se miste dintr-un loc într-altul si n-au cu ce. C-asa-i viata pe la
tara, grea, banii sunt putini, stii mata!
Testosu’, oricât ar fi fost el de încet la minte, simti
ca îndaratul vaicarelilor lui Doru, zis si Calauza, lucrurile nu stateau
chiar asa.
- Bine, da’ vad ca ai camioanele pline ochi cu “turisti”
tineri, numai unul si-unul – observa el, molcom.
- Dom’ Costel!… nu stiu cum a fost pe la voi, da’ la noi
uraganul asta a adus prapad maare de tot – spuse Doru, lungind ultimele
cuvinte. Au ramas bietii oameni pe drumuri, nu mai au pe ce pune capul, si-acuma
ce sa faca, vin si ei la oras sa lucreze în constructii,.. asta e. Întelege
si mata, ca si noi suntem oameni de-nteles! – încheie el, clipind
din ochi.
Seful de post paru ca nu observa ticul interlocutorului sau, statu pe gânduri,
apoi întreba:
- Da’ acte, au?
- Bineînteles, sefu’, sa le aduc?
- Da. Adu-mi actele în ghereta.
Însotitorul se duse în primul overbus, lua câte ceva si
intra în ghereta dupa gardianul corpolent.
- Ma, tu ma bagi în bucluc! – îl lua la rost omul legii,
o data ajunsi între patru ochi.
- De ce sa te bag, Costele?
- Pai, ce crezi tu, ca sunt orb? Astia nu sunt muncitori, cum nu sunt eu popa!
Am lasat multe sa treaca, da’ ce, vrei sa ramân fara slujba, sa-mi
moara copiii de foame? Nu vorbesc degeaba, stii doar ca a venit Duran asta
care vrea sa se puna pe noi…
- Dom’ sef, ma cunosti de atâta vreme! Ti-am facut eu vreo suparare?
Fii fara grija – zise Calauza, punând pe biroul gardianului un
card universal de treizeci de mii de unitati – stim cum se pune problema
ca sa fie toata lumea multumita.
Desi bronzat, Testosu’ se albi oarecum, dar nu de indignare ci mai curând
de uimire. Era triplul mitei cuvenite, obisnuite pentru trei camioane, si
echivala cu salariul sau pe vreo zece luni, daca l-ar fi primit.
- Mai, mai, tu nu-i stii pe sefii astia noi…- începu el sa se
tânguie, mai putin convins, însa.
- Parca n-or fi si ei oameni, interveni celalalt. Si-apoi, daca esti destept,
îti promit ca nici n-o sa mai ai nevoie de sefi!
- Bine, fie, treci de data asta, da’ sa nu-mi faci necazuri!
- Nici o problema, sefu’!
Testosu’ se ridica de la birou, facând cardul nevazut în
buzunarele uniformei sale. Iesi din ghereta si dadu ordin trupei sa ridice
bariera proaspat vopsita. Cele trei overbuse, pline cu flacai musculosi si
tacuti, multi semanând între ei de parca ar fi fost o adunare
de gemeni, plus gramada de cufere ascunse sub podeaua falsa, trecura fara
probleme.
- Ti-am spus eu ca-mi manânca din palma! – zise Doru Calauza catre
Avan, “varu’ Sica”, care încuviinta încruntat.
Avan îi detesta pe oamenii astia cu vorbaria lor inutila, cu tendinta
lor permanenta de vaicareala si obiceiul de a se lauda pentru orice lucru.
Primul esalon trecu pe sub privirile de filozofi ale gardienilor si ale sefului
de post care-si pipaia, în buzunar, cardul primit. Seful era satisfacut
de inaugurarea noii sale gherete… În timp ce Testosu’ faurea
visul unei cârciumioare în cartierul sau, pe care urma sa o deschida
dupa înca vreo trei spagi ca cea de azi, Avan se gândea la etapele
urmatoare ale planului. Trebuia sa verifice traseele de intrare în oras
pentru ceilalti, sa ia legatura cu agentii lui Haran, sa ocupe pozitiile stabilite
si sa lichideze câtiva dusmani.
*
* *
La acest început de octombrie, soarele stralucea promitator peste oras.
În câteva cartiere, fusesera distruse o mare parte din cladiri
si locuitorii munceau din greu la înlaturarea darâmaturilor. Marea
începuse sa se calmeze si se încerca reluarea navigatiei în
estuar. De obicei, dupa fiecare uragan urma o scurta perioada de aparenta
armonie si renastere a încrederii între oameni care, din pacate,
tinea prea putin.
Gunnar începuse sa mearga, sprijinit în cârje, iar pe distante
scurte, chiar si fara ele. Personalul clinicii, la început reticent
si formal, devenise foarte apropiat pe masura ce versiunea adevarata a vietii
lui se raspândea din om în om. Când iesea la plimbare sau
trecea spre salile de tratamente, simtea priviri binevoitoare si întâlnea
zâmbete pe chipurile celor care-l întâlneau. Dupa prizonierat,
închisoare, incidentele cu Bostina, dupa toate cele îndurate,
simtea ca se poate relaxa si îsi dorise asta foarte mult. Mânca
si dormea bine, era tratat regeste si, chiar daca era slabit, se refacea repede.
Într-o zi, doctorul Ivascu intra în rezerva lui, care era cea
mai eleganta din spital, si, cu multa deferenta, îl ruga sa accepte
vizita unor studenti exceptionali, carora le vorbise la seminar despre operatie.
Ei insistasera atât de mult sa-l vada încât a acceptat sa-l
roage… Gunnar n-a avut nimic de obiectat, mai ales ca primea bucuros
vizitatori. De când se trezise din coma, venisera la el doctori interesati
de caz sau doar pentru a spune cunoscutilor ca au participat la tratamentul
medical al comandantului Thorvalds. Venisera si câtiva militari mai
în vârsta, împreuna cu generalul Stanciu care condusese
interventia Armatei la Meroni. Noul sef al Politiei, capitanul Dorobantu,
trecuse si el sa-l salute, si aceasta fusese o întrevedere foarte placuta
pentru Gunnar. Avea un fel propriu de a vorbi cu oamenii, neasteptat pentru
multi dintre cei care-l cunosteau din auzite, o sinceritate plina de întelepciune
si umor. Se spusese ca este un aspru lup de mare, fost mercenar si pirat,
iar acum erau uimiti când descopereau un om care vorbea perfect limba
româna, chiar avea placere sa-si aminteasca tot felul de lucruri învatate
în scoala generala, carora ceilalti nu le mai dadeau importanta. Povestite
de el, acele lectioare sau întâmplari aveau un farmec aparte.
În tumultuoasa lui existenta învatase, între satisfacator
si foarte bine, mai multe limbi europene, norvegiana, germana, engleza, rusa,
era spiritual si avea o extraordinara “scoala a vietii”. Daca
ar fi fost diplomat ar fi reprezentat mult mai bine acea tara decât
cei însarcinati, de obicei, s-o reprezinte. Una din marile probleme
ale acelei natiuni este o anume incapacitate cronica de a-si recunoaste si
folosi adecvat valorile si resursele.
Cei care urmau sa vina, de data asta, erau studenti la medicina. Gunnar, asezat
într-un fotoliu din holul rezervei, privea usa prin care intra întâi
doctorul Ivascu, apoi doi baieti, un saten, un blond, si la urma îsi
facu aparitia o fata. Din acea clipa, parca întreaga încapere
începu sa graviteze în jurul ei. Era înalta, cu ten catifelat
si par negru ce-i încadra fruntea cu eleganta. Ochii ei verzi si intensi
captau ca un magnet atentia celor din jur; avea, înca de atunci, o anumita
siguranta de sine si parea ca va fi genul de femeie careia nu i se va putea
refuza nimic. Tinerii se prezentara, dând mâna cu Gunnar care-i
invita sa se aseze. Se numeau Dan Costeiu, Adrian Kaatz si… Lisa Kowalski.
Doctorul Ivascu avu câteva cuvinte de spus despre fiecare, de genul:
“un tânar serios, pasionat de abordarea holistica a sanogenezei”
sau “un viitor specialist în nanotehnologia imunitara”.
Când ajunse la Lisa, spuse:
- Domnisoara Kowalski,.. acum doamna Oprea - îmi cer scuze - e o vindecatoare
înnascuta. Mai putin preocupata de teorie, din câte am vazut,
are în schimb harul de a întelege pacientii de parca ar fi practicat
medicina de când lumea… Si, în plus, este sotia unui bun
prieten al meu! adauga el, pe un ton voit glumet.
- Sau, altfel spus, doctore, “Este o fata desteapta si frumoasa/ Nu
exista alta ca ea de aratoasa,/ Ca o stea se înalta, spre zenit,/ La
începutul unui An Nou, fericit!” – fredona Gunnar, spre
hazul studentilor si surprinderea lui Ivascu.
- De unde scoateti chestiile astea, domnule Thorvalds? Vindeti-mi si mie pontul,
poate îmi va folosi vreodata!
- Cum, nu stii? Acum vreo treizeci si cinci de ani era un cântecel foarte
la moda. L-ai auzit si dumneata cu siguranta, dar l-ai uitat! Erai prea tânar.
Lisa se distra, era vizibil amuzata.
- Cu astfel de cântecele se cucereau fetele în tineretea dumneavoastra…
- remarca, sceptic, Ivascu.
- Asa se cuceresc, probabil, de când lumea. Sau, oricum, e si asta un
procedeu care da rezultate, din când în când!
Unul dintre studenti interveni:
- Acum, însa, e mai important un cont în banca, decât vorbele
frumoase sau romantismul.
Remarca era putin jenanta, se putea interpreta sau chiar era o aluzie la recenta
casatorie a Lisei, a carei veselie pali, dar Gunnar replica firesc:
- Crezi sincer asta? Ei bine, asculta un marinar batrân, care spune
ca ceea ce poti cumpara cu bani, acum la fel ca în trecut, nu e de mare
importanta. Poti cumpara o femeie-robot de ultima generatie, performanta în
materie de sex si cu nivel de inteligenta acceptabil! O poti configura cum
doresti. Va fi salbatica sau tandra, te va asculta întotdeauna sau va
fi rebela daca vrei, va rosti cuvinte dulci sau va vorbi murdar, dupa preferinta.
Cu toate acestea, vei fi dezamagit destul de repede de achizitie. Îti
va lipsi tocmai surpriza, buna sau rea, pe care ti-o aduce o relatie adevarata,
dar, pentru bani, e tot ce poti obtine. Nu poti cumpara iubirea unei femei,
orice s-ar crede.
- Si totusi, domnule, de mii de ani, fetele s-au vândut pentru bani!
Poate ca totul e desertaciune, precum zice Eclesiastul… Dar, eu spun
ce se-ntâmpla, ceea ce vede oricine – insista Dan Costeiu.
- Hm, nu pot sa-ti spun ca femeile sunt bune sau rele. Unele însa au
o anume magie, în suflet, în trupul lor si în tot ce fac.
Când o simti, pare cel mai minunat “fenomen” de pe Pamânt.
Altfel, sunt si ele oameni, au mistere si slabiciuni. Uneori, par foarte exigente
si egoiste, alteori, sunt dispuse sa sacrifice totul. Cu ele, adesea, câstigi
atunci când pierzi… Nici eu nu sunt specialist, la urma urmei.
Daca ati venit sa lamuriti cu mine problemele voastre, nu va pot da o solutie!
Lisa paru încântata de raspunsurile pe care le oferea Gunnar colegilor
ei, în acest schimb neortodox de pareri despre femei. În cursul
discutiei îl privea cu simpatie, aprobând tot ce spunea.
- Ati avut vreodata o femeie-robot, domnule? întreba, cu îndrazneala,
Adrian Kaatz.
Asemenea întrebare ar fi pus la grea încercare sinceritatea oricui.
Nu si pe Gunnar însa, care raspunse cu nonsalanta:
- Ah da, când eram tânar ca voi prietenii mi-au cumparat una,
cadou de ziua mea! Eram primul pe serie la Academia Navala si au vrut sa-mi
atraga atentia s-o las mai moale cu tocitul si militaria. Pe vremea aceea,
“roboatele” erau mult mai putin evoluate decât acum si,
oricum, ei nu aveau bani pentru cel mai performant model!
- Cred ca ne îndepartam de la subiectul întrevederii si-l obosim
pe capitan – spuse doctorul.
Dupa ce se arata atât de grijuliu, Ivascu se lansa într-o prezentare
amanuntita a procedurii neuro-chirurgicale, insistând asupra momentelor
cele mai dificile ale interventiei. Era, de fapt, o reluare pentru ca, asa
cum spusese mai devreme, prezentase cazul si la curs. Înlaturând
plasturele cicatrizant, zise:
- Lisa, pentru ca ai degete delicate, de femeie, nu de robot, ha, ha, palpeaza
usor zona asta si delimiteaza implantul de os bio-sintetic. Vei constata ca
incizia a fost mai mare decât în celalalt caz, al Patriciei Gaman,
amazoana, datorita spargerii vaselor sangvine din regiunea adiacenta. Oricum,
craniul se va reface fara urme.
Apoi, aducându-si aminte de pacient, întreba:
- Domnule Thorvalds, va doare cumva? Va deranjeaza atingerea Lisei?
- Nu, doctore, din toata expunerea dumitale, atingerea doamnei doctor e unicul
lucru care-mi face placere…
- Ei, dupa cum vedeti, concluziona Ivascu, interventia a fost o reusita deplina,
iar pacientul are chef de glume!
- Asta, n-a fost o gluma! preciza Gunnar cu seriozitate, stârnind râsul.
- Bine, atunci va multumim ca ne-ati acceptat vizita, ne scuzati daca…
- A fost realmente o placere, nu va faceti probleme! Urez acestor tineri sa
devina medici tot atât de buni ca dumneavoastra, domnule Ivascu. Puteti
sa mai treceti, baieti, sa discutam ceea ce va framânta cât mai
e timp pentru ca, în curând, datorita profesionalismului celor
de aici, voi fi refacut.
Îsi strânsera din nou mâinile, la despartire. Lisa, în
mod special, ramase ultima si mâna ei întârzie putin în
mâna capitanului.
- Va multumim si eu personal, ma bucur sa va cunosc. Cred ca sunteti un om
al Istoriei…
- Adica, o relicva?
- Nu, iertati-ma! Tatal meu a fost profesor de istorie si eu am crescut în
cultul Istoriei, iar dumneavoastra ati jucat un rol important în istoria
ultimilor ani, în acest loc, unde traim cu totii. Mi-ar face placere
sa mai vorbim, sa va ascult, mai bine zis!
- Asa cum am spus deja, va astept bucuros, oricând doriti sa veniti.
Gunnar si Lisa se priveau în ochi, ca de ramas-bun, comunicându-si
astfel ca între ei exista un început de ceva. Simpatie, de o parte,
admiratie si respect de cealalta sau… cine stie.
Ármin gasea ca, dupa operatie, Gunnar Thorvalds însusi se schimbase.
El cunoscuse un om sincer dar rezervat, rareori sfatos, cel mai adesea aspru,
scurt la vorba, hotarât si sigur pe sine când trebuia sa actioneze.
Acum, de câteva zile, devenise un “causeur”, un om spiritual
caruia îi placeau conversatiile. Îi placea mai ales surpriza pe
care o producea unora atunci când vorbea, recita sau fredona câte
ceva, în limba lui materna.
În noaptea aceea, dupa vizita Lisei, capitanul se trezi în toiul
noptii si se aseza pe un fotoliu, în întuneric. Se simtea perfect,
dar avusese probabil un nou vis care-l framânta, sau faptul ca, în
ultimele zile, dormise mai mult decât era obisnuit îi provocase
aceasta insomnie. Ármin dormea într-o rezerva alaturata, între
camerele lor neexistând comunicare directa.
În linistea profunda, auzi la început un fel de fâsâit,
aproape imperceptibil si intra automat în alerta. Niciodata în
viata nu fusese indiferent fata de zgomote, imagini sau mirosuri, carora nu
le cunostea sursa. Aceasta permanenta alerta a simturilor, care captau semnalele
din jur, si a ratiunii ce dorea sa le cunoasca provenienta, fusese principalul
sau atu în supravietuire. Îsi dadu repede seama ca sunetul venea
din directia usii pe care cineva încerca sa o deschida dinspre exterior.
Nimeni nu venea de obicei în toiul noptii, pentru urmarirea pacientilor
erau monitoare de control activate de senzorul multiplex atasat pe brat, asa
încât se ghemui în spatele fotoliului, cu o cârja
la îndemâna. Cel mai dificil era sa-si controleze suflul care
nu mai era atât de usor ca altadata… O silueta zvelta patrunse
în încapere, pasind elastic si privind prin întuneric. Dupa
mers parea a fi o femeie, se vedea în lumina slaba venita de afara,
era îmbracata într-un combinezon alb, cu masca pe fata. Nu aprinse
lumina de veghe si Gunnar îsi dadu seama ca ceva nu e bine.
De fapt, totul s-a petrecut într-o clipa, Gunnar a strigat cât
îl tineau puterile “Lumina!”, aceasta fiind o comanda vocala
în care conta intensitatea vocii, fapt necesar în cazul interventiilor
de urgenta. Încaperea fu scaldata simultan într-o lumina intensa,
ca într-o sala de operatie. Intrusa ramase naucita o clipa, suficient
ca Gunnar sa o loveasca peste glezne cu cârja, lovitura dureroasa, dar
nu destul de puternica sa o doboare. Cârja era mult prea usoara…
Striga “Alarma!” ca sa alerteze personalul si relua atacul cu
aceeasi cârja. Individa arunca atunci un fel de bila colorata si iesi
în graba. El se feri, mai vazuse asa ceva, era un dispozitiv cu senzor
de câmp slab care se rostogolea în directia fiintelor vii. Daca
ar fi atins-o cu vreo parte a corpului putea exploda instantaneu, daca nu,
nu se stie… Folosi din nou “arma” improvizata pe post de
crosa, împinse încet bila cât putu de departe si se napusti
afara, închizând usa. Înauntru se auzi o explozie, probabil
cu degajare de vapori neuroparalizanti, dar instalatia antiincendiu functiona
la timp, declansând ploaia pe tot etajul. Personalul sosi în cele
din urma, însa, capitanul îi opri sa intre, aparu si Ármin
nauc, voia de asemenea sa intre, iar altii ieseau din camerele lor, uzi si
panicati.
Pâna la urma, lucrurile se mai calmara, sosi doctorul de garda si seful
pazei, iar Gunnar le dadu instructiuni cum sa ia probe din interior cu o sonda.
Trebuia facuta o analiza spectrala a agentului toxic pentru determinarea antidotului,
operatii care, în mod normal, durau câteva secunde. Computerele
spitalului aveau în memorie caracteristicile spectrale a mii de produsi
toxici de diverse origini, existenta acestui program fiind obligatorie la
orice clinica cu pretentii.
Desi contaminarea în afara rezervei fusese minima, tuturor li s-a facut
injectia cu antidot. Capitanul a fost mutat în alta parte, iar politia
a început investigatiile în rândul personalului. De data
aceasta, au stabilit si un corp de paza din politisti si jandarmi, pe lânga
paza interna a clinicii. Pretorul Duran era foarte stânjenit de atentat.
Consecintele materiale nu erau mari însa fusese lovit dur în prestigiu,
având în vedere garantia de securitate pe care ar fi trebuit sa
o ofere pentru Gunnar si faptul ca atacul se produsese chiar pe proprietatea
lui.
Începutul de investigatie parea sa acrediteze ipoteza ca cineva din
interior facilitase patrunderea atentatoarei. Usile se deschideau pe baza
amprentei retiniene a celor din spital si, dupa analiza înregistrarilor,
principala suspecta a devenit o infirmiera despre care s-a aflat, apoi, ca
a murit în timpul uraganului. Aparatele fusesera cumva pacalite, pentru
ca intrusa din noapte nu fusese fantoma infirmierei moarte, în nici
un caz. Starea tuturor era înca tensionata când, a doua zi, Gunnar
a fost vizitat din nou, de Lisa. Era însotita de un politist care o
privea cu suspiciune.
- Am aflat de la sotul meu despre atentat – spuse ea, în loc de
introducere. Abia am reusit sa trec de cordoanele de paza, se pare ca au ceva
împotriva femeilor înalte si brunete…
Gunnar fu foarte surprins, dar în sinea lui încântat sa
o vada. O întâmpina tot atât de firesc pe cât se introdusese
ea, ca si când o cunostea demult si o asteptase.
- Se pare ca a fost o femeie bruneta, într-adevar. Eu nu am avut timp
sa o vad bine, purta boneta si masca asemenea asistentelor de la chirurgie,
dar pe una din înregistrari se poate zari ceva, destul de neclar dealtfel.
Lisa îi lua mâinile puternice într-ale ei, cu tandrete,
si întreba sagalnic:
- Credeti ca am fost eu?
Din nou surprins, capitanul o privi în ochi si spuse, zâmbind:
- Nu, nu cred!
Pentru ca politistul ramasese prin preajma si începuse sa devina incomod,
Gunnar îi dadu liber, garantându-i ca nu e nici o problema. Ármin
pricepuse singur si plecase ceva mai repede. Lisa parea cu adevarat hotarâta
sa înnoade o noua idila, de data aceasta cu renumitul comandant. Se
pare ca ea insistase cel mai mult la doctorul Ivascu si pentru prima vizita.
Dupa tot ceea ce aflase despre persoana ei, Gunnar ar fi trebuit sa fie prudent,
dar gesturile si cuvintele fetei erau îndraznete, subtile, fara urma
de grosolanie. Se dovedea minunat de inventiva atunci când dorea sa
se faca simpatica, iar magia ochilor si a chipului ei era unica. Cu fiecare
moment deveneau mai apropiati, intimi chiar. Trecând peste deosebirile
de vârsta, origine, de experienta de viata sau de orice natura, caci
în toate privintele pareau a fi numai deosebiri, erau amândoi
persoane foarte puternice, inteligente, si comunicau perfect.
Aceasta prima întrevedere între patru ochi dintre ei a durat mai
bine de doua ore, pentru ca Ármin a masurat, nervos, timpul. Din câte
a reusit sa afle mai târziu, fusesera doua ore care au trecut pe nesimtite,
caci fiecare a povestit o versiune scurta, dar sincera, a vietii lui si au
râs pe saturate în multe momente ale acestor povestiri. La plecare,
Lisa l-a îmbratisat ca o logodnica, lipindu-si parul de obrazul lui.
Avea un parfum atât de placut,.. ca o briza de aer proaspat peste un
tarm înflorit.
- Parfumul, zise dintr-odata Gunnar, îmi aduc aminte de el!
- Îti aduci aminte de parfumul meu?
- Nu, nu de al tau, de parfumul acelei femei care a venit sa ma ucida. A fost
o asociere de idei! Trebuie sa vorbesc cu Dorobantu… Poate fi un indiciu,
dar nu o dovada – adauga, ca pentru sine.
Lisa se îndrepta spre usa, însa, înainte de a iesi, se opri,
spunând:
- Cred ca, într-adevar, a avut efect cântecelul idiot pe care
l-ai fredonat ieri. Sirius este steaua care se înalta la început
de an. Steaua marinarilor si a lui Isis, protectoarea lor…
- Stiu, fireste, sunt marinar!
- Ne vom revedea.
Pentru cei care nu cunosteau adevarul despre Lisa, comportarea ei ar fi parut
nebuneasca si frivola. Gunnar însusi se simtea într-o postura
delicata în fata lui Ármin pentru ca facea exact ceea ce îi
spusese lui sa nu faca, iar de explicat, nu avea ce sa-i explice.
*
* *
Crime, dureri, boli si ura… era satul de ele. Suferinte de tot felul,
nevoi si pofte ciudate, rareori vise, pasiuni sau placeri adevarate. Cu acestea
îl umplusera oamenii, era vesnic îmbibat de ele, acesta este pretul
conditiei lui de Zeu.
Îsi vedea trecutul si, daca ar fi stiut atunci ce este fericirea, ar
fi fost fericit când plutea inconstient si liber, dus de curentul bogat
în plancton. Aceasta era o amintire. Poate ca nu era amintirea lui,
ci a speciei sale vechi de când lumea, fiindu-i înscrisa în
memoria genetica.
Oamenii spun despre ei însisi ca sunt fapturi superioare, stapânii
de drept ai naturii. El, care le cunostea micimea, stia ca nu este asa. Uneori,
încerca sa-i faca sa-nteleaga, le trimitea vise sau viziuni. “Priviti
fiintele Oceanului, voia sa le spuna, priviti balenele, delfinii, stelele
de mare, meduzele, sepiile sau octopodele. Vedeti cât sunt de frumoase?
Cât sunt de colorate, de câte feluri sunt si cât de minunat
alcatuite? Le vedeti curatenia si întelegeti locul lor în nesfârsitul
lant al vietii? Cu ce sunteti mai presus?” Îi facea sa se arunce
în apa, poate astfel vor vedea si vor întelege ce înseamna
sa fii una cu marile, cu Planeta, sa traiesti în magia lor vesnica.
Nu el îi punea sa faca rau, rautatea venea din ei însisi.
Ar fi vrut sa nu mai aiba de-a face cu oamenii, dar nu se putea, era prea
târziu. Apartinea oamenilor, era Zeul lor pâna la moarte si chiar
dupa aceea. La creierul sau urias, cum nu mai exista altul pe planeta, atasasera
tot felul de mici cochilii care îl faceau sa gândeasca lucruri
pe care nu si le dorise vreodata, care îi foloseau lobii cerebrali în
fel si chip, dupa vointa lor, si, din câte i s-a spus, dupa moarte va
trai prin aceste cochilii. Atunci nu va mai simti durerea sau întristarea,
daca nu cumva era si asta o minciuna. Oamenii minteau tot timpul. Cu exceptia
lui Serghei, care-l iubea pe Dumnezeul lui. Serghei era, de când fusese
rapit din orasul San’petersburr sau cam asa ceva, parintele si singurul
lui prieten. De zece ani, dupa timpul oamenilor, crescuse cu Serghei.
El era bun, era altfel decât ceilalti. Nici macar Larisa, atât
de frumoasa dupa gustul omenesc, nu avea bunatatea lui. Serghei o iubea, dar
ea era noaptea în patul Amiralului. Odata, pe când lipsea Amiralul,
l-a condus pe prietenul sau în cabina femeii iubite si i-a îndepartat
pe cei care l-ar fi putut trada. A fost singurul dar pe care i l-a putut face
lui Serghei, drept multumire pentru tot ce facea. Larisa l-ar fi iubit, poate,
daca n-ar fi fost un simplu prizonier. Amândoi erau prizonierii lor.
Iar pe el însusi îl tineau în acest cilindru, în care
apa este împrospatata si încalzita încontinuu, ca în
marile de unde fusese capturat cu saisprezece ani în urma, îl
hraneau, dar era tot prizonier. Cochiliile acelea îi cereau sa vada
oamenii de pe un vapor sau chiar dintr-un oras, sa le ceara sa se predea si
sa dea tot ce au. Nu el hotara toate acestea si nici macar nu-si controla
în întregime propriul creier. Era numai un “releu”,
cel mai formidabil din câte existasera pe Planeta. Putea sa comunice
direct prin imagini, pe cale telepatica, cu aproape orice fiinta.
Câteodata se mai juca si el. Speciei din care facea parte îi placea
sa se joace, iar ei stiau asta. Acum, pentru ca nu mai putea sa înoate
în larg, iar tentaculele zaceau încolacite pe fundul cilindrului,
se juca creierul lui, cu creierele animalelor sau cu mintile oamenilor.
Fusese un Octopus dofleini*, dar acum era Zeu. Prietenul lui, Serghei, era
un savant care cunostea fiintele marii si-i vorbise mult despre ele. Octopus
dofleini era cea mai inteligenta dintre octopode, iar în ultimul secol
suferise mutatii ce o faceau adevarata regina a Oceanului, dar el fusese scos
din mediul natural si transformat genetic. Dimensiunile lui crescusera mult,
iar creierul îi era urias, înzestrat cu puteri telepatice fara
egal. Fiintele marii sunt adesea telepate, mult mai frecvent decât oamenii,
pentru ca în adâncuri vederea si sunetele sunt de mai putin folos,
iar gândurile se simt de la distanta. Îsi pierduse vederea, deoarece
ochii nu putusera sa tina pasul cu cresterea capului, dar putea vedea, din
cilindrul lui, prin ochii oricarei fiinte.
Vârsta de saisprezece ani fusese atinsa prin inhibarea factorilor degenerativi
si era la un octopod ceea ce ar fi fost doua sute de ani pentru un om. Principiul
de baza aplicat consta în suprimarea actiunii genelor care raspundeau
de maturizarea sexuala. Reproducerea si moartea sunt strâns legate,
iar indivizii speciei sale cel mai adesea mor dupa reproducere. Organismul
tratat astfel nu se mai putea reproduce, în schimb, era stimulat în
permanenta prin administrarea artificiala a hormonului de crestere. Octopodul
crestea înca, lent dar continuu, iar durata vietii devenea limitata,
teoretic, doar de factori fiziologici ca functionarea inimilor, trei la numar,
a circulatiei sangvine si metabolismului, în conditiile unei cresteri
aberante fata de dimensiunile naturale. Prelungirea de trei-patru ori a vârstei
normale a unui individ se putea realiza prin acest procedeu la animalele mutante,
dar era testata si pe oameni.
În jurul sau nu erau decât peretii cilindrului, înalt de
treizeci de metri si în diametru tot pe-atât. Aici traia si era
hranit cu un amalgam bogat în proteine, vitamine, hormoni si cupru.
Sângele albastru al octopodelor are în componenta cuprul. Când
era mai tânar, îl hraneau oameni scufundatori si, odata, se distrase
prinzându-l în gura pe unul din ei si apoi scuipându-l cu
putere. Asta i-a suparat foarte rau, si de atunci îl hranesc numai masini.
Doar Serghei si Larisa mai aveau curajul sa se scufunde în cilindru
sa-i trateze ranile, sa îndeparteze cochiliile care îl dor, sa
curete sau sa ajusteze cilii, membranele si pernele care îl protejeaza
atunci când cilindrul este deplasat din loc în loc, o data cu
Flota.
Cilindrul acesta si tot sistemul care îl proteja era denumit în
limbaj curent “scutec” si, prin extensie, octopodului urias i
s-a spus “bebelus”. Tot în limbajul curent intrase si o
alta denumire a lui, Topi, prescurtare de la Octopus. Avusese de-a lungul
timpului nenumarati frati pe care se facusera experiente. Înca unsprezece
mai traiau, dar erau mult mai mici, cu puteri putine. Acum se aflau departe,
ar fi putut sa intre în legatura telepatica cu ei, dar nu-l interesau.
Octopodul este un solitar.
I se spusese si Leviathan IV, dupa numele proiectului din care facea parte.
“Poti tu sa prinzi leviatanul cu undita/ sau sa-i legi limba cu o funie?”**
Serghei recitase versetele acestea dintr-o carte sfânta, cum spunea
el, si-i placusera. “Îti va face el multe rugaminti?/ Îti
va vorbi cu glas dulce?/ Va face el un legamânt cu tine, ca sa-ti fie
rob pe vecie?/ Te vei juca tu cu el ca si cu o pasare?/ Îl vei lega
tu ca sa-ti înveselesti fecioarele? Fac oamenii negot cu el/ Îl
împart ei între negustori/ Îi vei umple pielea cu tepuse/
si capul cu cangi?”
_____________________
* Caracatita uriasa din Oceanul Pacific.
**Vechiul Testament. Iov 41.
Aici, expulzase fara voie un nor de cerneala si se înrosise de revolta.
Din fericire, sistemul de circulare a apei se activa imediat, în sarcina
maxima. Propria cerneala este toxica pentru octopod, care se îmbolnaveste
sau moare daca îi patrunde în branhii. Microcasetele si electrozii
care-l chinuiau erau aidoma cangilor si tepuselor din capul leviatanului,
acesta fiind numai un aspect al cruzimii omului.
Versetul cu fecioarele nu l-a înteles si i-a cerut insistent lui Serghei
sa transforme sunetele articulate în imagini. Ce erau fecioarele? Octopodele
gândesc în limbajul universal al starilor, senzatiilor si imaginilor.
Cunostea cuvintele, dar, ca sa înteleaga sensul lor, cerea imagini.
Dupa ce procesorul i le-a furnizat, parea la fel de interesat de sexualitatea
umana ca si un adolescent. Se pare ca exista în univers un fel de sexualitate
fara frontiere care anima fiintele, cu atât mai mult pe cele rationale,
indiferent de specie sau de felul cum arata. Sau poate ca, manipulând
mintile oamenilor, Topi ajunsese sa se identifice mental cu ei, într-o
anumita masura.
Serghei îi transfera mereu imagini extraordinare, ce-i îmbogatisera
cunoasterea despre lume. Fara el nu ar fi supravietuit atât. Erau deschizatorii
de drum pentru împlinirea marelui ideal al comunicarii universale între
specii, spunea Serghei. Va veni o vreme, continua el, când toate fiintele
planetei vor forma o entitate, o singura mare civilizatie a tuturor, în
care toti exponentii ei se vor numi simplu: pamânteni. Aceea va fi Vârsta
de Aur, când toti “cetatenii biosferei” vor putea sa schimbe
informatii si sa gaseasca o cale de a trai împreuna. El îi transmitea,
când putea face asta, ca nu influentarea gândirii altora trebuie
sa fie scopul, ci explorarea tuturor posibilitatilor de a comunica. Idealismul
lui Serghei nu era împartasit însa de altii, nici pe departe.
Predecesorii lui, din seriile Leviathan I, II si III, fusesera destinati sa
vada de la distanta planuri militare si sa descifreze întocmirea unor
arme. Acestea au fost încercari ratate, pentru ca ei nu puteau întelege
alcatuirea lucrurilor omenesti si nu reproduceau corect ceea ce vedeau. Octopodul
reusea sa comunice senzatii, cum ar fi teama, groaza, disperarea, sau dimpotriva,
placerea, dorinta si nevoia de joc. Manipula fiintele prin starile si dorintele
pe care le transmitea. Putea sa induca stari modificate unor comunitati întregi,
dar ceea ce scoteau la suprafata oamenii, în atari situatii, depindea
mult de ei însisi. El crea empatia, spiritul masei ce-i subjuga pe cei
mai multi, facându-i sa uite de propria lor individualitate.
Erau însa destui oameni pe care nu-i putea controla. Pentru Topi era
ca si când acestia ar fi fost fantomele aburoase ale unei alte lumi,
nu-i percepea îndeajuns si nu se putea acorda cu ei, desi le simtea
prezenta. În categoria “fantomelor” intrau si cei care gândeau
mult în cuvinte abstracte, cu înlantuiri rapide si imagini fugitive
sau putine. Mintea omeneasca avea posibilitati nebanuite de a se sustrage
controlului telepatic. Pe altii îi percepea de parca ar fi fost masivi,
un fel de stânci, fiindu-i imposibil sa patrunda în gândurile
lor. Totusi cei mai multi erau fiinte simple, sperioase ca iepurii si usor
sugestionabile, si simtea o mare placere sa se joace cu bietele lor inteligente.
Flota realizase un urias ocol pentru evitarea zonei de turbulenta periculoasa.
Acum se deplasa în mars fortat, având cap-compas rada portului
Regen. “Bebelusul” urma sa reia contactul telepatic cu locuitorii
acestuia, chiar mai mult, trebuia sa se concentreze asupra orasului mai mare
din nord, capitala regiunii. Era pentru prima data când se realiza o
misiune de o asemenea complexitate. Lovituri de stat se dadusera si urmau
sa se mai dea, cu siguranta. Daca însa experimentul reusea, înfruntarile
viitorului aveau sa cunoasca un factor necunoscut înca, iar victoria
va fi a acelei parti ce va putea sa realizeze controlul psihic total al celeilalte.
Cum Racketland-ul detinea deocamdata acest secret, era de presupus ca va încerca
sa obtina maximum de avantaje de pe urma lui. Razboiul psihologic nu era un
lucru nou, dar acum se testa o arma care, în acest domeniu, reprezenta
ceva similar unei bombe nucleare fata de una cu trinitrotoluen. Amiralul Bhasadov,
aparent un ins dur si grosolan, cunostea miza acestui experiment si întelegea
ca de modul cum va reusi în aceasta actiune depind interese ce depasesc
cu mult acest colt de lume, care nu era decât biet poligon de încercare.
Dintr-un motiv simplu, era necesara o anumita apropiere fata de zona tinta.
Câmpul psihotronic se poate propaga nelimitat, însa în natura
se interpun zgomote de fond cu atât mai puternice cu cât distanta
fata de obiectiv creste. Undele proprii nenumaratelor fiinte din biosfera
perturba Emitatorul.
În a treisprezecea zi a lui octombrie, flota s-a oprit pe pozitia stabilita.
Prin interfata comandamentului s-a transmis combinatia de impulsuri care trebuia
sa actioneze asupra octopodului, ca un reflex pavlovian, pentru declansarea
operatiunii.
- De ce, Serghei, s-au înecat atâtia oameni? Si unde au disparut
copiii, atât de numerosi prima data? De ce nu mai vrea nimeni sa petreaca,
sa faca amor si sa se joace?
- Oh, Doamne, aici s-au petrecut lucruri cumplite… Si este vina noastra,
prietene, daca poti sa-ntelegi asta!