CAPITOLUL SAPTE
Pretorul este demnitarul a carui autoritate trebuie sa se exercite energic
pe o vasta suprafata de pamânt si ape. Tara este condusa de Consiliul
Pretorilor care, la rândul lui, îsi alege un Presedinte. Cei cinci
– sase Pretori ai Consiliului sunt dezbinati, au tot timpul conflicte
între ei sau între regiunile lor. Presedinte este ales, de obicei,
cel mai influent dintre Pretori. Dar cum reuseste un Pretor sa devina influent,
aceasta este arta lui!
Regiunea al carui centru este Kómpina poate fi considerata una dintre
cele mai prospere, iar Pretorul ei aspira, firesc, la cea mai înalta
demnitate. Luta, însa, nu fusese destul de proeminent pentru a deveni
Presedinte si nici nu trebuia sa fie. Duran, desi eroul Rezistentei, a fost
Presedinte doar trei ani, dupa care a fost nevoit sa-si dea demisia. La scurt
timp dupa aceea, oponentii sai l-au debarcat si din functia de Pretor.
Egor Haran nu dorea, pentru început, decât sa redobândeasca
oficial controlul acelei regiuni. Oricum, ea îi apartinea prin toate
firele traficului, santajului si coruptiei. Nu degeaba i se spunea si “Guvernatorul”…
Lumea simtea ca, dupa Presedinte, “dom’ Minea” era cel mai
puternic om din tara, daca nu chiar si mai puternic. Dar “Minea”
era sortit sa piara, ucis de Egor Haran care va reinstaura ordinea iubita
de popor! Înca un mit prin care-si pregatea întoarcerea la lumina
zilei si la putere. Ulterior, era convins, va sti cum sa devina Presedinte,
singura demnitate la care nu avusese înca acces. Apoi, din aceasta postura
se va ocupa de ceilalti Pretori, unul câte unul, aplicând dictonul
cunoscut. Tara nu mai are nevoie de atâtia stapâni. În acest
fel, va intra în panteonul glorios al Istoriei si poate, între
timp, va dobândi nemurirea. Aflase, de curând, ca primii nemuritori
au aparut deja si sunt neîntrecuti în forta, vitalitate si curaj.
Când va detine puterea, va avea destule mijloace sa devina el însusi
unul dintre cei alesi, va fi Conducatorul Etern, iar ascensiunea sa nu va
mai cunoaste limite. Acum, însa, astepta tensionat în fata consolei
apelul amiralului Bhasadov. Era un militar renumit, puternic si de temut,
iar de convorbirea asta depindea ca totul sa mearga asa cum fusese stabilit.
În cele din urma, când începuse sa-si simta limba uscata
si grea, aparu pe ecran imaginea si bip-ul specific al “Tigrilor”,
clanul care intermediase acordul dintre el si Flota Neagra, armada raketilor.
Amiralul era un individ solid, cu parul alb tuns scurt si des ca peria, ce
i se adresa pe un ton viguros si autoritar:
- Buna ziua! Dumneata trebuie sa fii Garon!
- Egor Haran, sa traiti multi ani în glorie! spuse el pe un ton servil.
Apoi adauga: Eram nerabdator sa cunosc o personalitate de un maret renume
în lumea armelor…
- Lasa povestile, ca suntem barbati! îl întrerupse amiralul. Înteleg
ca dorinta dumitale este sa aducem “bebelusul” în interiorul
apelor voastre teritoriale si sa determinam o miscare în favoarea dumitale
în populatia acelei regiuni. Îti dai seama ce riscuri ne asumam?
Încalcam tratatele internationale si suprasolicitam capacitatea de adaptare
a “bebelusului”. S-apoi, o flota nu-i un barcaz de pescari! În
apele voastre stiu ca sunt probleme, vechi instalatii scufundate de care ne
putem agata, vârtejuri si aluviuni. Oamenii mei trebuie sa stea cu ochii
lipiti de ecranele sonarelor, pâna la extenuare. Ai dumneata idee ce
costuri uriase avem, fie si numai pentru un portavion!
Egor Haran începuse sa paleasca, crezând ca întelegerea
a picat, dar, în cele din urma, îsi dadu seama ca nu era vorba
decât de bani. Amiralul dorea sa mareasca suma ceruta initial. Pentru
ca Haran nu spunea nimic, Bhasadov relua:
- Îti dai seama câte probleme apar… Sunt costuri suplimentare,
inerente unei astfel de operatiuni. Ele se situeaza în jurul a cinci
sute de milioane de unitati-aur.
- Cinci sute de milioane! Dar am negociat cu Kudad Hat zece miliarde pentru
toate cheltuielile, inclusiv cele neprevazute! - sari Haran. Am platit si
comisionul…
- Atunci, sa-ti rezolve Kudad Hat problema! - raspunse furios amiralul. Rezolvati-o
voi doi! Speram ca esti rezonabil si întelegi…
Amiralul parea nervos si pe punctul de a încheia comunicarea. Haran
se grabi sa-i transmita:
- Bine, bine, domnule amiral, cinci sute de milioane… Se poate în
doua transe?
- Nu,.. se plateste înainte! Cum sa accept doua transe daca cheltuielile
se fac în timpul operatiunii? Îi vei plati emisarului meu întreaga
suma!
- Bine.., voi plati – confirma Haran, nemultumit.
- Perfect! E, acum sa recapitulam planul nostru… - amiralul devenise
subit amabil. Noi vom avansa pe coordonatele stabilite, în rada portului
Regen, pe ai carui locuitori îi manipulam atât de bine. De aici
vom extinde spre nord aria noastra de influenta, incluzând si orasul
principal, unde urmeaza sa actionezi. Aceasta manevra nu se poate realiza
decât dupa uragan pentru ca, asa cum am spus, apele sunt periculoase
si riscam avarierea navelor si mai ales, pierderea lui Topi. Dau ordin de
mars imediat ce ciclonul ma depaseste si se îndreapta catre voi…
Când a trecut de voi, eu sunt deja pe pozitii si încep operatiunea.
Partea dumitale va fi sa ocupi punctele cheie si sa te instalezi. Atentie
însa! Nu pot sa risc “bebelusul”, de aceea n-am chef sa
ma implic în nici un fel în conflictul vostru armat. Aparatele
sau navele tale sa nu se apropie de mine, ca distrug tot ce misca! S-a ‘nteles?
- Da, sigur, cunosc planul! Doar l-am stabilit pe baza analizei comparate
a loviturilor de stat din ultimul secol – completa Haran, cu emfaza.
- Bine, sper ca ai trupe care sa faca fata acestor actiuni destul de complexe…
- Bineînteles, domnule amiral, am trupele mele de elita, o adevarata
armata de nemuritori!
- Voi, cei de pe-acolo, sunteti cam laudarosi… Ai grija!
- Multumesc, voi avea!
- Pai, nu-mi ramâne decât sa-ti urez succes!
- Multumesc, succesul sa fie de partea noastra! Toata admiratia pentru mareata
voastra flota! - mai adauga Haran, vazând ca Amiralul se pregateste
sa încheie transmisiunea.
- Ura!
Imaginea Amiralului disparu brusc, fiind urmata de semnalul ”Tigrilor”
care se stinse si el. În ciuda urarilor si temenelelor, Haran simtea
ca se sufoca de furie. Amiralul asta nemernic, pe lânga faptul ca îl
jumulise la maximum prima data, la negociere, îi mai cerea acum si un
supliment personal. În plus, îl anunta ca trebuie sa se descurce
singur, ca nu-i dispus sa-i ofere nici cel mai mic sprijin militar. Unde era
onoarea conspiratorilor de altadata? Daca esueaza, unde vor mai gasi unul
ca el, care sa-i umple de bani! Câti idioti nu sucombasera din cauza
drogurilor si câte amazoane nu se macelarisera în isteria gloatei,
pentru ca acesti bani sa fie strânsi!
La rândul lor, “Tigrii” nu scapasera ocazia sa profite,
cerând un comision gras pentru intermediere. Ah, daca n-ar avea nevoie
de blestematul de “Bebelus”! El era, însa, cheia ce deschidea
posibilitatea reusitei întregii actiuni. De altfel, o parte frumusica
din banii ceruti de raketi au fost adunati tocmai datorita lui Topi, iar lor
nu le-a scapat amanuntul! Acum, însa, trebuia sa mai stoarca cinci sute
de milioane cât de repede, ceea ce, dupa cheltuielile facute, nu era
usor.
Se îndrepta catre masa unde-l astepta cina si ridica clopotul sub care
se afla creierul de maimuta proaspat, asezonat cu citrice. Înfipse gânditor
lingurita… Nu facea excese alimentare. Trecuse de mult timpul când
înghitea cantitati enorme de carne si se retragea apoi într-un
colt, sa-si faca digestia în liniste. Detesta alcoolul, desi în
regiune existau podgorii cu vinuri renumite. Un pahar cu lapte uman era mult
mai potrivit pentru regimul unui mutant. Se considera perfect stapân
pe sine, în toate privintele. Aseara, ce-i drept, îsi cam pierduse
controlul, cu cele doua fete… Era probabil surescitarea datorata tratamentului
pe care îl urma ca sa fie în forma perfecta în timpul loviturii,
având un plus de energie mentala ce trebuia consumat când se relaxa.
Si stresul! Dupa sex le-a obligat sa se lupte si s-au ranit destul de grav,
pentru ca atunci când se opreau, le loveau garzile. A fost nevoit sa-l
despagubeasca pe proxenet… Înca o cheltuiala, e adevarat, minora!
Golise pusculitele celor din Regen, atragându-i în toate jocurile
si depravarile posibile, dar acum trebuia gasit ceva nou pentru a-i face sa
produca. Cât de bine i-ar fi prins sa fi avut controlul asupra celor
din colonia germana! Era un mic orasel ordonat si strângator, ale carui
mijloace ar fi fost suficiente pentru suplimentul cerut de Bhasadov. L-a costat
mult actiunea individuala a afurisitului de mercenar! Asemenea oameni i-ar
trebui si lui… Dar, daca nu-l putea avea, mai bine sa se termine cu
el!
Se vazu deodata singur, înconjurat de incapabili si de copii. Copii!
Cei din Regen sunt deja prea obnubilati ca sa mai aiba grija de proprii lor
copii! Cineva trebuia sa le rezolve problema aceasta…
*
* *
Resedinta de vara a Pretorilor de la Meroni era un dom cu baza aducând
oarecum a bumerang, din sticla ultralaminata dura ca diamantul, cu transparenta
controlata. Cladirea, mai înalta pe una din aripi, avea o forma “artistic”
neregulata, pentru o cât mai buna încadrare în peisaj. Domul
se oglindea într-un lac artificial cu apa cristalina, plasat la rândul
lui în mijlocul unui parc imens. Apa lacului era recirculata si filtrata,
i se urmarea compozitia în permanenta, de aceea era limpede si curata
ca apa unui râu de munte. Din subsolul palatului iesea un tub dintr-un
lexxon de mare transparenta, care ajungea undeva spre mijlocul lacului într-o
geoda subacvatica. În interiorul acesteia exista un bar si platforme
mobile, la diferite niveluri, se putea sta la mese, pe canapele sau în
fotolii transparente, ascultând susurul odihnitor al unei mici fântâni
si privind de jur-împrejur tot ce misca în lac. De aici se vedeau
perfect goana de sageata a pastravilor si incursiunile pasarilor care-i vânau.
Ca sa nu mai vorbim de nudurile “sirenelor”, nelipsite, mai ales
în timpul primului si, de asemenea, actualului Pretor.
Palatul fusese comandat de Haran, care venea aici cu nenumaratele sale amante
si experimenta distractii excentrice. Lui îi placea sfera de sub apa,
cu posibilitatea de a vedea totul, din toate unghiurile posibile. Pretorului
Duran îi placeau mai ales picnicurile pe malul lacului, cu gratare stropite
din belsug cu vinuri bune, în anturajul vechilor sai camarazi din Rezistenta.
El adaugase constructiei stilizate din metal, polidur si sticla, lasate de
arhitectii lui Haran, un pavilion rustic si o sera, adapostite discret printre
copaci. În aceste locuri se refugia cu vinul si fripturile în
caz de vreme rea, petrecea apusuri de soare romantice cu Vera ori, pur si
simplu, îsi depozita uneltele de pescuit, fiind si un pescar pasionat.
Lacul, care se întindea pe circa patru hectare, permitea practicarea
sporturilor nautice. Pentru agrement mai exista un vaporas luxos, botezat
ironic de catre Haran “Scrânciobul”, al carui nume a fost
schimbat de Vera într-unul mai elegant, “Printul hoinar”.
Era, fara îndoiala, un elogiu discret adus lui Alex, generozitatii lui,
si o ironie la fel de subtila. Alex Duran a petrecut putin timp aici, comparativ
cu ceilalti Pretori, dar trecerea lui lasase urme frumoase.
Zona era de deal spre munte, împadurita cu foioase si brazi, foarte
izolata. În paduri misunau animalele salbatice si vânatul, iar
Pretorii avusesera grija ca nepoftitii sa nu se apropie prea tare pentru a
saraci acest patrimoniu.
Luta luase câte ceva din obiceiurile ambilor sai predecesori. Cum se
întâmpla adesea prin aceste locuri, în cazul celor care
nu au calitati si nici merite, el se bucurase cel mai mult de acest paradis.
Îi placeau vinul si mâncarea buna, dar si partidele de înot
în compania unor “instructoare” bine alese. Sotia lui, Corina,
cunostea palatul din timpul primului locatar si, o vreme, fusese adusa aici
si de actualul sot. Acum însa, i se crease o resedinta proprie, nu prea
mai calca prin Meroni. Lui Luta îi placeau, de asemenea, spectacolele
cu duritati de tot felul, arte martiale “full-contact”, lupte
de mutanti sau de amazoane. Pentru aceste spectacole a fost construita în
apropiere un fel de arena romana, care nu se încadra defel în
ambianta naturala.
Prognozele privind apropiatul uragan nu-l nelinisteau pe Pretor care-si petrecea
sfârsitul de saptamâna în acest loc. La nevoie, domul principal
se putea închide perfect, fiind proiectat sa reziste chiar si în
caz de cataclism generalizat. La subsol, avea facilitatile necesare supravietuirii
în situatii de asediu prelungit, iar padurile din jur erau împânzite
cu senzori si agenti de paza. Sub aspect climatic, resedinta era amplasata
într-o depresiune ferita de vânt sau de fenomene severe. Daca
exista vreun loc cât de cât sigur în aceasta tara, atunci
acesta era probabil singurul!
Sentimentul de absoluta siguranta îl facea sa se simta puternic si sa-si
doreasca sa petreaca asemeni unui împarat roman. În acea seara,
la lumina reflectoarelor din arena, stia ca se va desfasura un spectacol pe
gustul lui, care-i va deschide si mai mult apetitul pentru ceea ce avea sa
urmeze! Oamenii sai se îngrijisera de tot ce trebuia… Durerea,
moartea ori placerea, se aflau în mâna lui si putea sa le declanseze
la un semn.
Avea, ca de obicei, destui invitati. Lume buna, cum ar fi procurorul sef al
tinutului, mai multi judecatori, seful politiei, seful vamilor, câtiva
dintre cei mai de vaza traficanti care se prezentau ca oameni de afaceri si
multi altii. Oamenii importanti ai regiunii trebuie sa fie împreuna
la distractii, sa se cunoasca pentru a se suda relatiile dintre ei, acesta
era principiul lui! Formau cu totii o adunare vesela si pestrita, îmbracata
în costume lejere, viu colorate. Printre ei se aflau desigur si mutanti,
se vedea de la distanta, dar el nu era absurd ca altii.
În general, toti erau însotiti de partenere, la rândul lor
o adevarata crema a frumusetilor din zona. Trupuri si parfumuri incitante,
toalete transparente de nu se mai vedeau, nu stiai la ce sa-ti muti privirile.
Atrageau atentia, ca de obicei, cele câteva mutante. Destule femei ce
se doreau atragatoare se supuneau la tratamente pentru a fi în ton cu
moda, cum erau cândva tatuajele. Se purtau parul crescut “natural”
în suvite de culori diferite sau ochii verzi-albastri fosforescenti,
care parca sfredeleau si hipnotizau pe cel privit. Unele mai extravagante,
dornice sa socheze si dispuse sa riste, adoptau stilul leopard. Pe piele,
aparea prin tratament adecvat un puf auriu si matasos, patat ca blana de leopard,
la care puteau adauga prin implanturi mustati de felina si codita de rigoare,
perfect mobila. Genetica si hormonii se utilizau alteori pentru obtinerea
unor rezultate mai discrete, dar de mare efect, cum ar fi o forta si o mobilitate
deosebita a muschilor pubieni, ai perineului si a tuturor zonelor care concura
la obtinerea placerii. Se cheltuiau sume imense în acest domeniu de
catre femeile la moda ale timpului. “Omul si, mai ales, femeia sunt
facuti pentru a deveni mutanti” – îsi zise Pretorul, “se
vede clar asta!”
Gloata zgomotoasa a invitatilor, dupa câteva tratatii, fu îndrumata
politicos spre arene. Treptat, se lasau în voia fotoliilor din spuma
plastica, care se mulau dupa forma trupurilor. Cum era deja seara, lumina
artificiala se schimba, astfel încât ramase numai scena scaldata
în lumina reflectoarelor. La un moment dat, cu sunet de trompete, aparu
un prezentator mulatru cu bustul gol, dar cu pelerina stralucitoare metalizata
pe umeri, cu joben si un papion imens din acelasi material. Era greu de spus
daca era în carne si oase sau se vedea numai holograma lui.
- Doamnelor si domnilor, începu el, avem placerea sa va oferim, datorita
generozitatii amfitrionului nostru… (la aceste cuvinte sala începu
sa aplaude si se ridica în picioare spre satisfactia Pretorului)..,
avem deci placerea sa va oferim un spectacol de exceptie, plin de neprevazut,
cu stele de prima marime ale arenei. Pentru început, iat-o pe inegalabila…
Sonia Ardenkooo! - prezentatorul lungi numele luptatoarei, cerând aplauze.
În ropotul care urma aparu o femeie înalta, puternica, cu parul
rosu ca focul, buclat în cârlionti marunti. Purta o rochie lunga
si stralucitoare din lamé rosu. Era frumoasa si se instala în
stânga crainicului dupa o scurta plecaciune, facuta cu un aer absent.
Acesta continua, ditirambic:
- Câstigatoare a titlului Miss Europa, categoria amazoane, multipla
campioana în versiunea AWHKO, Sonia este o luptatoare agera ca o pantera
si pasionala. Ca trasatura distinctiva cunoscuta este faptul ca atinge adesea,
în timpul luptei, momente de extaz!
Publicul se entuziasma, începu sa aplaude si sa fluiere.
- Ce public extraordinar! – izbucni profesionist prezentatorul. Apoi
continua, ridicând iarasi tonul: - De cealalta parte, avem o adversara
pe masura, campioana nationala en titre, romantica bruneta… Patricia
Gaman!
Alaturi de crainic, în partea dreapta, aparu acum o bruneta, îmbracata
tot în rochie de seara din lamé, alba de data aceasta. Aidoma
Soniei, facu si ea o plecaciune aproape automata.
- Patricia sau Pati, cum i se spune, s-a impus în numeroase lupte printr-un
stil imbatabil, de mare forta. A fost declarata luptatoarea perfecta a anului
si este cunoscuta drept amazoana cu cele mai lungi picioare, cu cea mai înalta
detenta! Acestea sunt fetele care se vor înfrunta pentru dumneavoastra
în aceasta minunata seara… Doamnelor si domnilor, faceti pariurile!
Putini cunosteau secretul, pastrat cu strasnicie de cei din bransa, ca luptatoarele
aveau, din adolescenta, implanturi cerebrale prin care puteau fi silite sa
execute orice. În cazul în care ar fi avut initiative nedorite
de catre cei care le controlau, circuitul le-ar fi putut produce o congestie
cerebrala violenta sau chiar moartea. De fapt, acesta era modul în care
sfârseau cele mai multe amazoane ce nu se mai bucurau de gratia publicului.
Durerea craniana fiind elementul care le conditiona, de teama ei, cele mai
bune se adaptasera sa execute totul automat. În momentul când
s-a strigat “Faceti pariurile!” cu un gest reflex si-au desfacut
rochiile de seara, salutând publicul în “costume de lupta”.
Acestea erau formate, de fapt, exclusiv din curele placate cu metal, începând
de la sandalele cu care puteau lovi adversara în lupta cu picioarele,
genunchierele foarte necesare, la genunchiul drept tineau si un pumnal, un
obi, adica o centura lata pe solduri, în care puteau fi prinse armele,
plus mânusile din piele cu tinte care protejau inclusiv încheieturile.
Nimic care sa nu aiba un rol în lupta nu le îmbraca, pentru ca
publicul platea sa le vada trupurile musculoase în toate detaliile,
în timpul înfruntarii lor. Amazoanele faceau mici demonstratii
de forta si agilitate pentru a-i stimula pe cei ce pariau. Speakerul relua,
semn ca pauza dedicata pariurilor se apropia de sfârsit:
- Aceste minunate fete, doamnelor si domnilor, au la activ, fiecare, nenumarate
victorii. Au avut prietene si iubite printre adversarele lor pe care, apoi,
le-au doborât în arena… Aceasta-i viata de amazoana, ele
stiu asta si sunt pregatite sa faca si astazi, în fata dumneavoastra,
aceeasi demonstratie de curaj si tarie de caracter…
- Mai lasa gargara, sa vedem cafteala! interveni unul dintre invitati, un
tip foarte solid îmbracat într-o camasa înflorata, cu fata
porcina si frunte îngusta. Interpelarea paru sa fie gustata din plin
de cei din jurul sau. Individul se numea Gigi Urzica, zis Malacu’, si
era unul dintre “oamenii de afaceri” cei mai duri, aparuti în
ultimul timp.
- Doamnelor si domnilor, relua prezentatorul, va rugam înca o data,
aplauze pentru aceste minunate luptatoare, Sonia si Pati! Fie ca cea mai buna
sa învinga! Sa-nceapa lupta!
În general, luptele se desfasurau dupa un anumit ritual. Prima arma
pusa în joc era nunchaku, doua bare epoxidice dense, unite printr-un
lant subtire din aliaj de titan. Aceste instrumente erau realizate anume pentru
spectacole, fiind tratate cu o substanta luminiscenta, iar în interiorul
lor aveau un dispozitiv care convertea vibratiile mecanice în radiatii
luminoase. Nunchaku-ul Soniei avea o nuanta rosu-violet, iar al lui Pati era
verde deschis. Maiestria celor doua amazoane era cu adevarat impresionanta,
vergelele suierau prin aer si pareau asemenea unor sabii colorate care se
îndreptau napraznic spre fata adversarei, dar aceasta contracara sau
se ferea de lovitura. Ciocnirea lor “aprindea” pur si simplu luminoforul,
simultan cu sunetul ascutit care se auzea. Ambele luptatoare executau un balet
desavarsit de rotiri ale nunchaku-ului deasupra capului sau dupa talie, piruete
si încercari de secerare întotdeauna evitate la timp. Publicul
era încântat, aplauda fiecare asalt si fiecare eschiva.
Stilul lor era eclectic, combinând elemente de Kung Fu Shaolin, Karate
ori Tae Kwon-Do. În prima parte se urmarea, nu atât lupta, cât
punerea în valoare a frumusetii si agilitatii femeilor. Majoritatea
spectacolelor chiar ramâneau la acest stadiu. Spre final, se adaugau
lovituri sau mângâieri deochiate si fraierii plecau satisfacuti.
Daca, însa, se platea pentru mai mult, pe masura ce publicul se încalzea
si ieseau la suprafata pornirile animalice, se trecea la partile dure. Spectacolele
de înalt protocol, ca acesta, se puteau duce pâna la capat.
Demonstratia de nunchaku fu urmata, dupa câteva momente de pauza în
care s-au facut mici demonstratii ale unor luptatoare în formare, de
o lupta de tonfa sau de bâte, în limbaj obisnuit. Si de data aceasta
bâtele nu erau obisnuite, ci adevarate instrumente care realizau efecte
de sunet si lumina în timpul confruntarii, amplificând spectaculosul.
Între timp se lasase întunericul, însa arena era o oaza
scaldata de lumina orbitoare a reflectoarelor unde se înfruntau doua
femei cu trupuri asudate si stralucitoare. Aceasta kata transmitea, astfel,
un erotism care facea publicul când sa amuteasca, când sa fremete.
Ceea ce impresiona în mod deosebit erau salturile celor doua luptatoare.
Amândoua, dar mai cu seama Pati, aveau o detenta fantastica si executau
adevarate piruete prin aer. Lupta parea sa devina tot mai apriga si era greu
de spus daca acesta era scenariul sau fetele, pur si simplu, se “încalzisera”.
Acum, atacurile erau însotite de tipete iar când parau, icneau
din rarunchi. La un moment dat, Pati se sprijini în bâta si expedie
catre figura adversarei, cu iuteala unui resort, un picior ce paru incredibil
de lung. În uimirea publicului Sonia eschiva, dar cu toate acestea lovitura
i-a sters tâmpla, naucind-o. S-a dezechilibrat, însa, numai pentru
o clipa. Se ghemui rapid la pamânt, strângând tonfa si încercând
sa secere picioarele adversarei care totusi para.
Amazoanele pareau sa aiba firi si stiluri diferite. Pati era exuberanta, executa
salturi ample si lovituri directe încercând sa fructifice avantajele
ei naturale, alonja si detenta. Sonia era abila si agera ca o vulpe. Lupta
cu tonfa continua dinamic, fara ca vreuna dintre luptatoare sa se impuna.
Dupa mai multe atacuri, parari si eschive iscusite, de ambele parti, Sonia
realiza o rasucire la nouazeci de grade a trupului, lovind-o cu bâta
pe Pati între picioare. Din bâta se auzi atunci un fel de tipat
ascutit si simultan se ilumina, de parca ar fi prins viata. Era evident ca
se trecea la bufonerii care distrau publicul. Bastoanele erau probabil telecomandate
pentru ca efectele de sunet si lumina sa fie bine controlate.
Atingerea nu fusese dura, dar Pati se arunca pe coate, cu genunchii îndoiti
si îndepartati, de parca lovitura ar fi dat-o gata. Simultan, îsi
lasa capul într-o parte, cu moliciune. Sonia astepta câteva secunde
ca publicul sa-si consume excitarea în aplauze, apoi paru hotarâta
sa loveasca naprasnic. Pati se rostogoli si, ridicând bâta, lovi
adversara peste fese. Agitatia tribunelor crescu. Erau simple figuri de circ
care se repetau cu succes în toate spectacolele de amazoane. Miscarile
demonstrau, neîndoielnic, agilitate si o precizie matematica.
Dupa alte lovituri si eschive ajunsera sa se opinteasca una în alta
cu bâtele încrucisate. Ai fi zis ca cea mai puternica o va împinge
pe cealalta însa, dintrodata, bâtele fura ridicate deasupra capetelor,
trupurile lor s-au apropiat si, pe neasteptate, s-au sarutat. Din nou râsete,
spectacolul parea sa ia o turnura bufa, spre nemultumirea gastii lui Gigi
Urzica. Una dintre ele, Sonia, scapa jos bâta, cu un geamat. Pati o
trecu pe a ei peste capul adversarei, prinzând-o pe dupa talie, de fapt
mai curând pe dupa fese, si strângând-o. Gemetele Soniei
se intensificara spectaculos, fiind însotite de grimase expresive de
voluptate. O parte din public râdea, altii scoteau tot felul de sunete,
dar erau si nemultumiti ce nu gustau turnura de comedie erotica pe care o
luase spectacolul.
Lumina se reduse treptat, vocea crainicului interveni cu una sau doua glume
nesarate, iar luptatoarele se despartira încet, plecând spre colturi
opuse ale arenei.
- Si acum, doamnelor si domnilor, urmeaza cea mai nobila, cea mai necrutatoare
si cea mai eleganta dintre arme. Urmeaza lupta cu sabiile! Sabia este arma
armelor (“Prostii!” – comenta Urzica, “Sa va vad ce
faceti în fata unei mitraliere perforante!”)… si astazi
avem placerea sa va oferim ceva cu totul special! Va avertizam ca sabiile
din acest spectacol sunt absolut autentice si mortale. Sa ridicam deci sabiile!
Brnsa?!
Luminile se aprinsera din nou, de data aceasta luptatoarele erau în
mijlocul arenei, fiecare cu câte o sabie japoneza, o katana, si executara
un salut inspirat din kendo. În cealalta mâna aveau câte
o mica platosa care abia daca proteja antebratul. Cu trupurile puternice si
încordate, cu parul rasfirat de câteva pale de vânt, erau
acum imaginea perfecta a luptelor de amazoane. Publicul aplauda îndelung
acest tablou…
Urma un “kiai” asurzitor de ambele parti si începu cel mai
senzational si incredibil duel care s-ar fi putut vedea într-o arena.
Tot ce fusese pâna atunci parea acum o joaca, încalzirea dinainte
de lupta. Publicul avea rasuflarea taiata… Ar fi greu de descris cavalcada
de fandari, eschive, salturi si lovituri parate cu sabia sau cu mica platosa,
în toata rapiditatea si duritatea lor. Nimic nu mai parea trucat sau
aranjat, luptatoarele care se sarutasera mai devreme se straduiau acum, fiecare,
sa ia viata celeilalte.
O schimbare de amanunt intervenise, totusi, în acest stadiu al luptei.
Sonia tinea sabia în mâna stânga si platosa în dreapta.
Era în realitate stângace, dar în sectiunea de spectacol
luptase cu ambele mâini, chiar mai mult cu dreapta. Îsi rezervase
pentru final aceasta surpriza, astfel încât adversara sa nu fie
obisnuita sa pareze loviturile ei cu stânga.
Pati era într-adevar incomodata, dar, având un antrenament de
clasa, încerca sa faca fata. Ataca mult spre mâna dreapta a adversarei,
însa lama sabiei sale era mereu deviata de cea a Soniei. Pentru a-si
folosi alonja, fanda frecvent, încercând sa strapunga apararea
celeilalte. Platosele devenisera aproape inutile, duelul se purta doar cu
sabiile. La una din fandarile lui Pati, lama a fost pe punctul de a se înfige
adânc în pieptul Soniei. Aceasta s-a întors lateral în
ultima clipa si o taietura rosie i-a aparut deasupra sânilor. Tribunele
murmurau, crezând ca rana e grava si lupta se apropie de sfârsit.
Momentul a fost putin ciudat pentru ca nimanui nu-i veni sa creada când
Sonia, ranita, se întoarse si, ridicând cu platosa sabia lui Pati,
o strapunse pe sub bratul acesteia, de jos în sus, de la nivelul ficatului
pâna sub omoplat unde iesi vârful lamei. Publicul asista uluit
la sfârsitul luptei. Pati scapa katana si cazu la pamânt. Lumea
începu sa comenteze, în fel si chip… În acest vacarm,
se distinsera deodata vocile celor din grupul lui Urzica care strigau: “Moarte!
Moarte!”. Voiau sa vada spectacolul complet, cu lovitura de gratie,
nu cumva sa mai fie vreun truc! Faptul ca amazoana cazuta zacea într-o
balta de sânge nu-i convingea pe deplin. Sonia se apleca deasupra adversarei.
Aceasta era constienta, respira greu, se îneca si o privi cu lacrimi
în ochii stinsi. Era singurul moment din viata unei amazoane când
avea voie sa plânga, acest moment dinaintea mortii.
- Adio, Pati, spuse Sonia, scotând pumnalul de la genunchiera. O sa-ti
scurtez durerile!
Pentru ca îi intrase în obisnuinta, privi înca o data, peste
umar, locul unde se gasea tribuna sponsorului. Pretorul Luta, aidoma unui
împarat, întinse bratul si se pregatea sa faca pe plac grupului
galagios, îndreptând degetul în jos. Pe neasteptate însa,
se simti tras de mâna. Lânga el, în dreapta, se afla Bostina,
pe care-l privi nedumerit.
- Excelenta, nu-i politic! E campioana nationala en titre, nu trebuie sa moara
aici, din ordinul dumneavoastra. Se va vorbi! Si-apoi, la urma urmelor, a
luptat bine… Merita o sansa!
Luta ezita si întoarse, într-un final, degetul în sus. Constata
satisfacut ca invitatii îl aproba, dupa cum l-ar fi aprobat si în
celalalt caz…
Colonelul Bostina nu asista pentru prima data la un spectacol de amazoane,
dar nu tinea neaparat sa vada sânge. Ochii injectati ai Pretorului,
pe care tocmai îl oprise sa faca ultima lui greseala, îl dezgusta
si mai mult de acest om. Aici stia ca se deosebeste de adjunctul lui, aflat
pe undeva prin apropierea anturajului lui Urzica, nu chiar printre ei, dar,
de fapt, de-al lor.
Pati fu scoasa din scena si, în urma ei, se împrastie spuma absorbanta
ca sa dispara urmele de sânge. Era, totusi, putin probabil sa supravietuiasca
pentru ca o amazoana invalida sau grav ranita nu mai prezenta, de obicei,
interes pentru impresar. Crainicul se arata din nou privirilor:
- Doamnelor si domnilor! V-am promis multe surprize în aceasta seara
si veti vedea ca ne tinem de cuvânt! Va oferim acum un alt spectacol
extraordinar, lupta dintre un om si un mutant… Desigur, veti spune ca
acest tip de înfruntari nu mai sunt la moda, dar stati sa vedeti cine
sunt cei doi! În stânga mea apare chiar acum simpaticul domn Vieru,
mutantul pe care unii dintre dumneavoastra probabil îl cunosc!
În acest timp, în arena fu adusa o namila ce purta la gât
un fel de zgarda de care patru oameni trageau cu lanturile. Mutantul era înalt
de peste doi metri, gras si musculos, cu par marunt, aspru, pe corp si pe
fata. Era lat în umeri, cu trunchi lung si scurt în picioare,
cu bratele scurte, dar puternice. Ca îmbracaminte purta doar un sort
mic de vinilin în jurul salelor. Se zbatea în lanturi si grohaia,
iar cei patru insi care-l adusesera faceau eforturi serioase sa-l tina.
- Nu-i asa ca-i minunat, doamnelor… si domnilor! Priviti acest flacau
vânjos, simplu, dintr-o bucata! - zise crainicul calm, usor ironic.
Probabil ca era, într-adevar, numai o holograma, daca-si permitea sa
fie atât de degajat în preajma mutantului. Continua: - Este binecunoscuta
activitatea rodnica pe care a depus-o, de ani de zile, domnul Vieru, în
slujba societatii… (Râsete!) Acum ne va încânta cu
talentele lui de luptator! Sa-l aplaudam!
Mutantul se agita rau si începu sa rânjeasca catre cei ce-l tineau,
aratându-si coltii fiorosi. Cu palmele lui diforme încerca sa
smulga lanturile cu ajutorul carora era condus.
- De cealalta parte, continua crainicul, va prezentam un alt luptator de elita…
Fost marinar, comandant neînfricat, dar crud si nemilos, fost mercenar
si pirat, iar acum, devenit luptator în arena pentru dumneavoastra…
legendarul Gunnaaar Thorvalds!
Publicul aplauda frenetic întrarea în arena a lui Gunnar, împins
de la spate. Prin comparatie cu mutantul, parea pirpiriu, cu toate ca organizatorii,
abili în materie de spectacol, îl îmbracasera într-un
costum de razboinic de recuzita, din imitatie de piele si cu umeri falsi.
Era un alt Gunnar fata de cel obisnuit, cu parul si barba tunse scurt si vopsite
în negru ca sa para tânar. Era fardat, pielea lui parea acum cea
a unui om bronzat, care venea direct de pe mare.
Fusese trezit cu un furtun cu apa abia de câteva ceasuri si simtise
imediat o durere cumplita de cap. Evident, fusese drogat, dar se simtea foarte
rau, probabil ca a fost un drog puternic. Sub amenintarea pistoalelor automate
i se daduse sa îmbrace acest costum caraghios, care-i stânjenea
miscarile. N-a stiut ce-l asteapta pâna în urma cu zece minute,
când l-au adus în preajma arenei, a auzit larma specifica luptelor
si l-a vazut priponit pe viitorul sau adversar. Nici el nu era mai liber,
a avut lanturi la mâini si la picioare, care i-au fost scoase când
l-au împins în arena. Se simtea înca ametit si cu o durere
difuza de cap.
- Doamnelor si domnilor, acestia sunt luptatorii! Faceti pariurile!
De data aceasta, luptatorii nu cunosteau regulile nescrise ale arenei. Mutantul
continua sa se smuceasca, facând astfel o reclama convingatoare pentru
cei ce doreau sa parieze pe el, dar Gunnar ramasese întepenit, pe loc.
“Misca-te ticalosule, fa ceva, arata ce poti!” – auzi el
o voce ce-i rasuna parca în propriul sau creier. Deci asta era cauza
durerii, gândi Gunnar. N-au vrut sa riste nimic, de aceea i-au facut
un implant cerebral, pentru eventualitatea ca scapa din labele mutantului.
De aici proveneau durerea de cap si ameteala. Probabil, se afla înca
sub influenta anestezicului. Încerca câteva miscari, mai mult
ca sa se dezmorteasca, dar parea lent si lipsit de vlaga, spre dezamagirea
publicului. “Poti sa arati mai mult, daca nu vrei, îti aratam
noi…” auzi din nou vocea nesuferita si simti, aproape imediat,
o durere ascutita ce-i strabatu craniul.
În momentul în care fusese anuntat Gunnar Thorvalds, Bostina se
facuse mic în fotoliul sau de spuma. Lucrurile îi scapasera de
sub control si Genoiu organizase, dupa capul lui, acest inedit “show”.
Sigur, îi daduse aprobarea sa scape de Thorvalds, pentru ca insistase
atât, dar spera ca o va face discret, nu cu un astfel de circ. Probabil
ca maiorul, din servilism, încerca sa-i ofere lui Luta un spectacol
pe gustul lui si sa razbune afrontul facut de Thorvalds. Privi cu teama la
Pretor si îl vazu rânjind satisfacut. Se pare ca-l detesta cu
adevarat pe Thorvalds, fusese tot ceea ce el nu a fost capabil sa fie si,
în plus, fusese primul sot al nevesti-si.
Publicul parea, de asemenea, încântat. “Pâna la urma”,
îsi zise Bostina, “daca iese rau, pot sa spun: Bun, eu am crezut
ca este un impostor, nu cel adevarat! Câti nu puteau folosi acest nume!
Si-apoi, arata altfel! Eu sunt seful Politiei, ce, trebuie sa pazesc personal
fiecare detinut? Am oameni pentru asta, daca e cazul, voi face o ancheta,
voi gasi vinovatul si-l voi pedepsi… Oricum, în câteva zile,
va fi mare agitatie!” Gasind siretlicul care l-ar fi salvat de eventuale
neplaceri, se linisti si urmari în continuare, curios sa vada ce se
întâmpla…
Prezentatorul gasi ca trebuie sa stimuleze putin pariurile în favoarea
lui Thorvalds si interveni:
- Dupa cum vedeti lupta este într-o anumita masura inegala, în
sensul ca mutantul lupta complet gol, numai cu puterea bratelor lui, în
timp ce capitanul are un pumnal si un costum de lupta ce-i asigura o anumita
protectie…
Gunnar afla ca are un pumnal, îl verifica si-si dadu seama ca era o
noua farsa, fiind doar o jucarie boanta care cu greu ar fi taiat gâtul
vreunei gaini.
- Doamnelor si domnilor, zise prezentatorul ridicând tonul, fie ca cel
mai bun sa învinga! Sa-nceapa lupta!
Inelul de la gâtul mutantului avea un dispozitiv de eliberare a lanturilor,
astfel încât acestea ar fi trebuit sa cada, iar oamenii care-l
tinusera sa plece cu ele. Treaba asta a functionat pentru trei dintre cele
patru lanturi. Al patrulea, însa, s-a întepenit si omul, dupa
câteva încercari zadarnice, o lua la fuga fara lant, spre hazul
celor prezenti. “Domnu’ Vieru” a ramas cu lantul agatat
de zgarda, s-a înfuriat si a tras de el pâna când a reusit
sa-l rupa. În aplauzele entuziaste ale publicului, a aruncat bucata
de lant cât colo, cu un grohait de multumire.
Mutantul era creatia unui genetician stralucit, caruia i se ceruse prototipul
unui razboinic puternic, curajos pâna la sacrificiu, adaptabil si tenace,
capabil sa lupte izolat contra Rezistentei. El combinase genomul uman cu cel
al mistretului si îl obtinuse astfel pe micutul Goliat Vieru. Haran
nu a apreciat rezultatul, gasindu-l pe buna dreptate prea stupid, si l-a demis
pe savant de la conducerea laboratorului. Vieru a fost pastrat, totusi, în
gradinita de mutanti, a crescut repede si s-a dovedit util regimului, pâna
la urma. A început prin a fi folosit pentru intimidarea prizonierilor,
apoi pentru torturarea lor. În vremea Pretorului Duran, a fost cumparat
de un circ ambulant. În ultimii ani, maiorul Genoiu îl recuperase
si începuse sa-l utilizeze din nou ca odinioara. Totusi, exista o mare
diferenta, acum Vieru era o celebritate, un veritabil “star”,
pentru ca jucase între timp, cu mult succes, în filme porno-holografice.
Era foarte dotat si, în respectivele productii, aparea mult mai linistit.
- O singura lupta, fara arme, pâna la capat… - anunta crainicul,
de la postul sau nevazut, contrazicând singur ceea ce spusese mai devreme.
“Moarte! Moarte!” striga cineva din tribuna, dar, de data aceasta,
parea sa fie un mesaj care-i aducea aminte mutantului ce are de facut. Genoiu
era la post!
Stimulat de îndemnuri, mutantul se întoarse spre om si, fara sa
stea pe gânduri, se repezi urlând. În fata acestui atac
animalic, Gunnar n-a facut decât o usoara eschiva laterala, dupa care
s-a rasucit pe sub bratul mutantului, aparând în spatele lui.
Cei ce-l vedeau deja prins si facut bucati fura dezamagiti.
“Un spirit prea elevat este slab în lupta. Un spirit josnic este
iarasi slab. Excesul si insuficienta sunt asemanatoare.”- citise cândva
într-o carte de tai-jutsu. Tehnicile ninja faceau parte din antrenamentul
oricarui ofiter norvegian.
Vieru grohai surprins si se întoarse. De data aceasta, paru ca se gândeste
o clipa, apoi ataca din nou, încercând sa-l prinda cu bratele
lui scurte. Gunnar se trase înapoi, dar, în retragere, întepa
putin pielea mutantului cu acel pumnal de doi bani pe care-l primise, plimbându-l
apoi intentionat prin fata lui. Pumnalul se îndoise la contactul cu
pielea groasa a mutantului care abia fusese zgâriat. Însa “orice
porc se teme de cutit” – îsi zisese Gunnar si mizase pe
asta. Acest lucru îl stia dinainte de a fi soldat, din copilarie. Mutantul
gemu ascutit si se grabi sa-si examineze mâna atinsa, desi nici macar
nu sângera. Publicul tacea stânjenit, sesizând prostia si
lasitatea creaturii pe care tocmai o admirasera.
“Lupta, iesi la atac, nu fugi!” – auzi din nou “vocea”
si simti o durere ascutita. Cel mai periculos inamic era cipul care-i fusese
implantat în cap. Tactica lui de hartuire a mutantului nu le convenea
si doreau sa-l forteze sa treaca la lupta corp la corp. “Moarte! Moarte!”,
se auzi din nou îndemnul din tribuna. Mutantul fusese cumva conditionat
cu acest îndemn, pentru ca se pregatea din nou sa atace.
“Vor sa vada lupta, fie…”- îsi spuse Gunnar. Astepta
netulburat atacul creaturii, parând chiar cuprins de slabiciune. Când
aceasta se apropie, simula o eschiva spre stânga, cum facuse mai devreme,
dar mai lent, astfel încât animalul prinse miscarea si încerca
sa-i bareze drumul. În acel moment Vieru ramase descoperit si îl
lovi cu degetele îndoite, cât putu de tare, într-unul din
ochi. Mutantul guita de durere, asemeni unui porc înjunghiat. Începu
sa loveasca haotic cu bratele, dar capitanul îi mai aplica o lovitura
de picior în sortul de vinilin, în zona care-i adusese celebritatea.
În timpul luptei se apropiase, ca din întâmplare, de locul
unde “domnu’ Vieru” asvârlise bucata de lant, iar
acum o culese de jos. Imediat, simti din nou durere în cap si “vocea”
îi spuse: “Lasa lantul, nemernicule, ca vei muri!” Facu
atunci ceva incredibil pentru cei de fata. Smulse mâneca stânga
a costumului si, cu pumnalul bont, îsi sfârteca cât putu
de adânc pielea si carnea de pe antebrat. Pâna la urma, fusese
bun pumnalul! Simti o durere atroce care, paradoxal, o bloca pe cea din interiorul
capului.
Trebuia sa-l învinga pe mutantul asta, chiar daca ar fi fost ultimul
lucru pe care-l facea. Daca tinerele fete puteau fi controlate printr-un cip
implantat în cap, nu era acelasi lucru cu un batrân soldat. Se
napusti asupra creaturii ce înca se mai vaita, carându-i o ploaie
de lovituri. Lovea cu picioarele în abdomen sau în zona genitala
si-l lovea cu pumnul sau cu lantul în cap. Acesta se apara disperat,
dar haotic, si Gunnar prinse momentul când îi sparse si celalalt
ochi, orbindu-l. “Domnu’ Vieru” se tavalea acum pe jos si
urla ca un animal speriat, cuprins de panica mortii.
“Lasa-l, lasa-l, ticalosule!” – auzi Gunnar vocea. Simtea,
în acelasi timp, ca-l parasesc puterile. Se duse spre mijlocul arenei,
ridica mâinile gâfâind si spuse tare, pe româneste:
- Ca sa învingi trebuie sa ai suflet de luptator! Trebuie sa fii om,
nu jigodie!
Publicul amuti, apoi, pe neasteptate, se întâmpla ceva ce-l lasa
cu gura cascata pe Luta. Invitatii sai, cei stiuti, s-au ridicat în
picioare si agitând bratele, scandau:
- Thorvalds! Thorvalds! Thorvalds!… Bravooo!!!
Gunnar primi în picioare acest ultim omagiu, dupa care se prabusi. Maiorul
Genoiu – supranumit uneori si Gunoiu’, împreuna cu câtiva
haidamaci, au intrat în arena sa-l ridice. Urmau sa-i dea ei lovitura
de gratie, dar, undeva în padure. Îngrijitorii care se ocupau
de mutant au aparut la rândul lor, încercând sa potoleasca
si sa scoata din scena aratarea agitata. Deja se facuse putina înghesuiala.
Oamenii maiorului n-au apucat însa sa se atinga de Gunnar pentru ca,
dinspre tribune, fara ca cineva sa-l fi vazut pâna atunci, sari în
arena un lup imens, gri-argintiu, care îi apara trupul rânjind
feroce si muscându-i pe cei din jur. Surpriza spectatorilor era de nedescris.
Invitatii Pretorului nu erau, în general, superstitiosi, dar aparitia
lupului, cu ochii lui sclipind straniu, le paru aproape mistica. “Vrea
sa-i ia sufletul, pentru a se întoarce ca lup… E vreun fost camarad!”,
spuse careva. “Prostii!” – se auzi raspunsul.
- Ucideti animalul ala! striga sonor Pretorul Luta.
Genoiu lua un pistol si îl îndrepta spre lup. În vacarmul
care se crease, putini au auzit împuscatura ce a urmat, dar l-au vazut
pe maior scapând arma si strângându-si mâna ranita
la piept. De jur împrejurul arenei, se aprindeau reflectoare si barbati
înarmati alergau într-o ordine perfecta, înconjurând
locul.
“Pistolarul!” – murmura Bostina cu ciuda. Era într-adevar
capitanul Dorobantu, dar si altii care pareau cunoscuti, între militari
în uniforme de vânatori de munte. Publicul si arena erau acum
sub lumina orbitoare a proiectoarelor aprinse de ei. Câtiva soldati
escortau doi medici care coborau în arena, la Gunnar. Printre soldati
se afla si Ármin.
- Atentiune! – se auzi o voce aspra, adresându-se tuturor de la
un megafon. Va vorbeste generalul de brigada Dumitru Stanciu! În numele
autoritatii statului, pe numele mai multor persoane prezente s-a emis mandat
de arestare si acestia sunt: fostul Pretor Luta Vasile, colonelul Bostina
Gheorghe si maiorul Genoiu Fane. Ei sunt acuzati de asociere în scop
criminal, crima si instigare la crima. De asemenea, vor fi identificati toti
cei care au organizat sau au participat la aceste lupte ilegale. Comunicarea
mea are si caracter de somatie. În caz de nesupunere, va riscati viata!
Invitatii Pretorului avura câteva clipe de stupoare, dar, vazându-i
acum foarte clar pe soldati, de jur împrejurul arenei, acceptara situatia.
Erau oameni cu bani, sperau ca simpla vizionare a unui spectacol va scapa
nesanctionata, cu ajutorul unui avocat bun si a unui judecator bine uns. Dupa
câteva clipe, un barbat cu parul alb, scund si sâsâit, aflat
între doua mutante, striga:
- Generale, da-mi voie sa-ti spun ca Pretorul nu poate fi arestat! Are imunitate,
eu cunosc legea foarte bine!
Generalul Stanciu îl recunoscu pe procurorul general al tinutului si
i se adresa:
- Domnule procuror, cunoscând atât de bine legea, nu trebuia sa
va aflati aici, printre cei care au încalcat-o! Dar, sa lasam asta…
nu eu va judec. Începând însa de acum… doua ore domnul
Luta nu mai este Pretor. Presedintele statului si Consiliul Pretorilor s-au
întrunit si l-au suspendat din functie, iar în locul lui a fost
numit temporar cetateanul Alexandru Duran, aici de fata. Astfel, arestarea
se face în conditiile legii…
Luta care tacuse chitic dupa somatia generalului, temându-se ca va fi
împuscat daca iese în evidenta, nu mai rezista si izbucni:
- Duran, sacalule, tu esti în spatele la toate astea! Lasa ca mai vedem
noi!.. Cum ai reusit sa patrunzi aici?
Alex, pasind în cercul luminat de reflectoare, spuse pe un ton relaxat:
- Luta, n-are rost sa-ti explic! Daca ai fi fost, cu adevarat, luptator în
Rezistenta, ai fi înteles demult! Ai fi-nteles cât erai de vulnerabil…
Alex nu mai pierdu timpul, avea prea multe de facut, dar, în special,
dorea sa se asigure ca Gunnar va fi transportat rapid la clinica care era
chiar proprietatea lui. Capitanul Dorobantu se apropie, spunându-i:
- Domnule Pretor, raketii care au adus spectacolul s-au baricadat în
autobuzele blindate si vor sa negocieze cu dumneavoastra eliberarea lor în
schimbul vietii unei fete grav ranite.
- Si daca nu sunt de acord, ce se-ntâmpla?
- O ucid.
- Dumnezeule!
Luta, urmat de Bostina, Genoiu si altii, erau încarcati în dube,
iar restul îsi asteptau rândul la identificare si scanare. Asistasera,
într-adevar, la un show cu multe surprize…