CAPITOLUL SASE
Prin acele locuri, spune mai departe cronica, femeile pot fi minunate, dar
se ofilesc repede, asemenea florilor de iris. Apele si pamântul acela
au o energie viguroasa, un anume qi’- cum spun chinezii, care da seva
oricarei tulpini. Orice fruct are o savoare aparte. Dar si raul este puternic,
excelând în minciuna, brutalitate si josnicie.
Ármin, în tineretea si candoarea lui de hamal lituanian, înregistra
aceste lucruri atent, cu uimire. Dupa arestarea lui Gunnar, neputând
sa ramâna fara ocupatie, s-a angajat la hotelul în care continua
sa locuiasca. Nu mai statea în apartamentul confortabil pe care-l ocupasera
prima data… Fusese mutat într-o camaruta pentru personal, unde
îl mai adapostea din când în când si pe August. Sarcina
lui era sa fie la dispozitie, zi-lumina, în holul hotelului, sa care
bagaje si sa îndeplineasca tot felul de munci. Uneori, când veneau
multi calatori odata, era sunat în toiul noptii, trebuind sa se echipeze
si sa coboare. Începuse sa prinda putina germana si vorbea, chiar mult
mai bine, româneste. De altfel, Gunnar îl învatase româna
pe drum, în lunile din urma.
August se adaptase bine în noul mediu. Devenise un fel de “lider”
al comunitatii patrupedelor canine. Orasul era plin de ei… Erau inteligenti
si de-a dreptul organizati. Ascensiunea lui sociala s-a facut, probabil, pe
cai nu tocmai pasnice, dar nici oamenii nu se descurcau cu mult mai bine când
luptau pentru întâietate sau putere. La periferia orasului, lupii
erau numerosi pentru ca venisera din zonele împadurite din jur, eliminând
potaile obisnuite. În afara de lupi, existau si destule vulpi. Acesti
pradatori se hraneau cu numeroasele rozatoare, dar atacau si porcii, caprele
sau oile salbaticite, care vietuiau pe malul râurilor sau prin mlastini.
În ochiurile de apa, ramase dupa reflux, se gaseau întotdeauna
câtiva pesti asupra carora se napusteau deopotriva ulii, vulpile sau
porcii salbatici. Între smârcuri, ramasesera cladiri în
ruina sau instalatii industriale abandonate, salasul predilect al broastelor,
serpilor si sopârlelor.
Peste tot, natura îsi reintra în drepturi într-o maniera
energica, uneori nemiloasa. Omul facea si el parte din acest lant trofic,
uneori ca vânator, alteori ca vânat. Înaltimile erau dominate
de corbi, soimi sau ereti, dar refugiatii adusesera si maimute, câtiva
lemurieni asiatici nocturni, iar acum coroanele copacilor si acoperisurile
le apartineau. Îti trebuiau nervi de otel sa le vezi în noapte
ochii holbati, sa le auzi zbenguielile si tipetele. Desi cei mai temuti, lupii
erau tolerati pentru ca aveau, se pare, o aversiune instinctiva fata de “oameni-hiena”
sau alte specii periculoase de mutanti create în timpul dictaturii.
Exista convingerea ca lupii apara orasul de bolile devastatoare transmise
de sobolani si de imixtiunile nedorite, de aceea, devenisera un fel de membrii
ai comunitatii, bucurându-se de un respect care aducea pe alocuri a
cult. “Ei poarta sufletele celor ucisi în timpul mutantilor si
s-au întors ca sa se razbune”- spuneau oamenii superstitiosi de
la periferii.
August era un vânator agresiv si viclean. Rar mai trecea acum pe la
hotel sa-l caute pe Ármin, iar atunci când venea, avea mijloacele
lui sa-l gaseasca. Îl cauta, de fapt, pe Gunnar care îl crescuse
si de care era foarte atasat. Dar, lupii nu erau tolerati chiar oriunde. Lui
Gertrud, proprietara hotelului, nu-i placeau, rezultatul fiind ca ori de câte
ori îl vedeau cei din hotel îl alungau. Ármin le-a explicat
ca este lupul lui Gunnar, dar, pentru unii, Gunnar nu era decât un individ
aflat dupa gratii. Sigur, se cunostea câte ceva despre renumele lui
si legatura cu familia Braun, asasinarea misterioasa a maiorului si conflictul
cu Bostina, însa, nu toti interpretau favorabil aceste lucruri stiute
doar pe jumatate. Hotelul era un loc pe unde circula multa lume, nu trebuiau
sa discute politica si, oricum, nu aveau timp sa despice firul în patru.
Acest loc parea sa fie condus în întregime de femei. Barbatii,
sau mai bine zis baietii, erau foarte tineri ca si Ármin si îndeplineau
diferite munci de la hamal pâna la sofer, paznic sau chelner. În
rest erau femei, iar cele mai elegante lucrau la receptie. Dintre ele, cea
mai frumoasa era Lisa Kowalski. Spre deosebire de ceilalti, ea îl primea
pe August si pareau sa se înteleaga foarte bine. Odata, Lisa l-a chemat
cu un gest poznas sa-i arate cum doarme ditamai lupul, ghemuit la picioarele
ei, dupa tejgheaua de la receptie. Între Ármin si Lisa se stabilise
un soi de complicitate. În pauzele dintre caratul bagajelor si alte
servicii, îl descususe despre orasul lui, vârsta, despre calatoriile
pe care le facuse si despre Gunnar. Ca sa sublinieze importanta lupului, el
îi povestise aventura cu oamenii-hiena si paru foarte impresionata.
Lisa era studenta, avea cam douazeci de ani, si lucra la receptie mai mult
dupa-amiaza sau noaptea. Într-o zi, profitând de o dupa-amiaza
mai putin agitata, l-a invitat sa bea un ceai împreuna. Pentru ca atmosfera
din hotel era filtrata si aseptizata, purta un combinezon negru elegant, mulat
pe corp, cu umerii goi, foarte decoltat. Lisa era înalta, svelta, cu
carnatia trandafirie, cu parul lung si negru ca abanosul. De obicei, purta
pletele rasucite într-un fel de suvoi pe care-l aducea peste umarul
stâng si peste piept. Avea sprincene groase dar frumos arcuite si pleoape
cu gene lungi, care-i umbreau ochii verzi. Fata ei prelunga, atât cât
se vedea din râul negru al pletelor, parea fara cusur. Era înzestrata
cu un nas mic si drept, buze carnoase si o gropita cocheta în barbia
senzuala. Din fotoliu, asemenea unei feline, parea ca-l studiaza printre gene
pe pustiul din fata ei.
- Ia spune-mi, Ármin, tu stii ceva despre dragoste? îl întreba
ea deodata, aranjându-si visatoare suvoiul de par.
- Da,.. stiu totul!
Siguranta baiatului o intriga de-a binelea:
- Chiar asa? Cum ai reusit sa afli atâtea?
- Pai, eu sunt orfan, dupa cum stii, si am crescut, practic, într-un
depozit. Cam acum un an si jumatate au sosit la depozit niste colete din Germania,
comandate de marinari pe adresa noastra. Urmau sa le ridice când se
întorceau din cursa. Baietii care erau acolo au deschis câteva
colete… Erau papusi gonflabile vorbitoare! Mi-au aratat si mie cum se
folosesc. Oho, am încercat toate pozitiile din prospect!..
Fata izbucni într-un chicot strengaresc, iar ochii ei alungiti se îngustara,
sclipind jucaus. Ármin întelese, din reactia ei, ca spusese vreo
prostie si încerca sa o dreaga, înrosindu-se. Zise ca stia, de
fapt, ca papusile standard nu au capacitatea sa realizeze prea multe în
domeniu, dar nu avusese acces la altele mai evoluate. Computerul de gestiune
avea, însa, un program holografic cu ajutorul caruia îsi completase
cunostintele. Cu toate acestea, veselia Lisei parea sa se amplifice, acum
se înrosise si se scutura de râs pe înfundate în loc
sa se domoleasca, si atunci tacu, jenat. Îi era ciuda ca îi povestise
atâtea lucruri despre el, cu toate ca Gunnar îl învatase
sa nu vorbeasca prea multe cu strainii…
- Bine, am înteles ca sexul n-are secrete pentru tine – zise Lisa,
abia stapânindu-se sa nu izbucneasca din nou – dar, spune-mi,
ai sarutat vreo fata?
De data aceasta, Ármin îsi recapata siguranta de sine, spunând:
- Ah da, chiar de curând!
- E prietena ta?
- Nu, de fapt e… nu conteaza. Nu pot sa-ti spun! – gândind
apoi ca legatura dintre el si familia Braun e cunoscuta si s-ar putea afla
ca a fost Martha, adauga modest: - De fapt, a fost un simplu sarut de bun-venit!
Lisa spuse, zâmbind:
- Înseamna ca te-a sarutat ea pe tine! Poti sa-mi arati si mie?
Acum, baiatul nu se mai pierdu în explicatii, invitatia era prea clara,
cu o licarire neasteptata de tupeu se ridica si o saruta scurt, pe gura.
- Asa! zise el, intimidat de propria îndrazneala.
În clipa urmatoare, fata fetei se umbri, ca si când ar fi suferit
o ofensa. Ármin se retrase speriat. Apoi Lisa paru sa se calmeze si
spuse pe un ton sobru, dar indulgent:
- Gata cu joaca, Ármin Thorvalds! Cred ca ai destule lucruri de facut
pâna diseara…
Ármin nu comenta, trecu la corvezile lui obisnuite, supus ca un miel.
Atingerea buzelor ei senzuale si dulci a simtit-o, totusi, zile în sir.
În hotel, se faceau pregatiri pentru uragan. Frontul marii tornade se
apropia si urma sa ajunga peste oras în câteva zile. Se verificau
scurgerile, se tundeau sau se adaposteau plantele ornamentale, se controlau
harpoanele de ancorare ale masinilor si sistemele de blindaj ale ferestrelor
sau usilor. Peste tot, se afisau postere si pliante cu avertismente si instructiuni.
În timpul uraganului, tot ce nu era perfect ancorat sau fixat se putea
transforma într-o ghiulea zburatoare, cu atât mai periculoasa,
cu cât ar fi fost mai grea. Automobilele sunt duse în garajul
subteran, dar în caz de urgenta au niste harpoane care se declanseaza
la comanda si se înfig adânc în sol sau asfalt.
Dupa doua zile de la ultima întâlnire, Lisa urma sa intre în
schimbul de noapte si Gertrud a lasat în program sa fie adusa de acasa
cu “Vagonul”. “Vagonul” era un autobuz blindat, fara
geamuri, dotat cu mitraliere si rachete care puteau fi folosite când
pica într-o ambuscada. Era utilizat pentru deplasarea în oras
a calatorilor sau a personalului, pe orice vreme ori în cazul tulburarilor
de strada. Acum era folosit fie datorita furtunii, fie pentru ca Lisa era
în gratiile sefei.
Vagonul era condus de un sofer, Marius, iar Ármin fu desemnat ca însotitor.
Era fericit ca urma sa o vada pe Lisa în acea noapte, ba chiar o va
aduce de acasa. Îsi închipuia ca ar putea sa joace un rol eroic
în caz ca apare vreo problema pe drum, sa fie ager si necrutator aidoma
lui Gunnar, ca sa o impresioneze. Casa ei nu era departe, ci la distanta de
câteva strazi spre zona centrala a orasului, unde locuiau oameni bogati
si oficialitati. Marius a oprit Vagonul la adresa stiuta, portile blindate
s-au deschis si au intrat în curtea interioara. Coborând din masina,
Ármin constata uimit ca a ajuns în fata unei vile elegante cu
doua etaje, iar curtea era o adevarata gradina cu plante exotice si o mica
fântâna arteziana, acum oprita. Aleile si intrarea erau strajuite
de statui cu aspect straniu. Din câte se vedea, în lumina slaba
a unei lampi de veghe, statuile înfatisau animale ori oameni cu capete
de animal sau de pasare, reprezentate într-un mod care-ti dadea fiori.
Nimic de genul copilasilor dolofani sau al baiesitelor, cum mai vazuse pe
alocuri. “Probabil”, gândise Ármin, “e si asta
o forma de aparare, în caz ca intra vreun nepoftit”.
Cu pas zvelt si usor, Lisa aparu repede, aducând o adiere de parfum
aidoma florilor din jur. Era îmbracata tot în negru, dar peste
combinezonul mulat purta o geaca de protectie eleganta. Dupa obisnuitele saluturi,
Ármin îndrazni sa comenteze, candid:
- Lisa ai o casa si o gradina extraordinare, cum n-am vazut niciodata!
Ea zâmbi vag, parea ca observatia nu e pe gustul ei cu totul, totusi,
raspunse cu întârziere:
- Multumesc! Este, de fapt, casa sotului meu…
Daca în momentul acela ar fi primit un dus rece, Ármin n-ar fi
fost, fara îndoiala, atât de socat. Era, deci, maritata! În
plus, sotul ei era vreun tip bogat, de vreme ce aveau o asemenea casa! Se
simti realmente un vierme, neimportant si nedemn macar de lumina lunii pline
care stralucea pentru toti, în noaptea aceea… Daca ar fi luat-o
pe Lisa dintr-un subsol unde locuiau trei-patru familii, s-ar fi simtit, probabil,
mai putin nefericit.
Dupa ce au ajuns la hotel, a trecut sa-i ureze noapte buna, el fiind de-acum
liber. Era din nou în combinezonul decoltat si arata tulburator. Îl
puse sa mute, înainte de plecare, canapeaua si o noptiera din micul
birou de lânga receptie, dupa care îi multumi strecurându-si
mâna în mâna lui si privindu-l în ochi într-un
fel ce îl facu sa se fâstâceasca. Nu mai patise niciodata,
sa simta o privire pâna-n suflet.
Crezuse ca e obosit si ca va adormi imediat, dar somnul nu se lipea de el.
Aflat în camera lui simtea atingerea mâinii Lisei si privirea
ei, iar oboseala disparuse ca prin farmec! Probabil, a adormit totusi cu acest
gând, pentru ca a fost trezit dupa miezul noptii de cântecul insistent
al telefonului pe care-l ridica complet confuz. La telefon era chiar ea, nu
reusea sa înteleaga ce-i spune, o întreba în lituaniana,
dar, pâna la urma, se lamuri ca trebuie sa coboare. Se îmbraca
fara sa se trezeasca complet si coborî în graba, gândind
ca au venit noi calatori si are de carat bagaje.
În holul hotelului nu era absolut nimeni… decât ea. Lisa
era îmbracata acum într-o rochie lunga, alba, dintr-un material
subtire, purta bijuterii cu pietre pretioase, un sirag de perle, cercei cu
smaralde si bratari pe ambele mâini.
- Vino! îi spuse ea.
Ármin tresari cu teama, dar si cu speranta pentru ceea ce ar putea
sa urmeze… Ajunsera într-un hol lateral slab luminat, spera ca
aici nu sunt camere de supraveghere, iar Lisa îl opri în mijlocul
încaperii, spunându-i scurt:
- Stai aici!
Apoi, ea urca pe un soi de postament înalt de circa un metru, realizat
probabil ca suport pentru plante ornamentale, dar nefolosit. În fata
ei, pe peretele opus, se afla o oglinda în care se reflecta în
întregime. Vorbi, pe un ton distant:
- Spune-mi tu, Ármin Thorvalds, cum arata fiinta din fata ta?
El nu se dezmeticise complet, nu stia înca daca ceea ce se întâmpla
este realitate sau vis. “Fiinta” din fata lui era tulburatoare,
cu toate ca se purta cam ciudat, rochia alba subtire si mulata pe corp îi
scotea în evidenta forme dumnezeiesti.
- Arata minunat - spuse el cu un elan neasteptat – asa cum n-am putut
sa vad vreodata o femeie!
Nu era lingusire, nici macar exagerare. Nu prea vazuse femei, asa ca spunea
adevarul. Vorbea stângaci si cu accent strain, dar se pare ca Lisei
îi placu fraza sau felul cum o rostise, pentru ca zâmbi satisfacuta.
Îi raspunse:
- Pentru ca ceea ce vezi nu este o femeie oarecare… Este o reîncarnare
a Celei cu multe Nume, Eset sau Isis, zeita a naturii, a magiei si a fertilitatii,
sotie a lui Osiris si mama a lui Horus! Am, în acelasi timp, sufletul
lui Hathor, Het-Heru, simbolul feminitatii, caci Isis si Hathor au fost unite
în spirit de la începuturi. M-am nascut sub aceasta forma pentru
a împlini un destin! Netjeret asha renu! Anekh hrak! Ink Eset heper
tah iri ah nuh uuhban ity…*
Lisa vorbea serios si cu patima în timp ce se privea în oglinda.
Apoi, aruncându-i o privire, îl vazu nerabdator sa-si schimbe
locul unde îl lasase. Întreba demn, de la înaltimea postamentului:
- Vrei sa te convingi?
- Da, sigur, Lisa…
- Isis! Îngenuncheaza, muritorule! Aiú Netjeret met ka’
renu ankh djet, Ink Eset… Ib horet Neter in dhuah su’ m heperu!**
Ármin îngenunche, naucit de situatie, dar si putin speriat de
sunetele acelea guturale care, urma sa afle mai târziu, erau fraze ale
limbii egiptene vechi. Lisa, cu o miscare gratioasa, îsi desfacu rochia
prinsa în doua capse si o lasa sa cada la baza podiumului. Se dezveli
aidoma unei statui, ramânând goala.
- Priveste acest trup! - spuse ea, privindu-se din nou în oglinda. Vezi
ceva imperfect, ceva care sa ma contrazica? Úeben em neferu, Netjeret
em ankh, nefer em pet. Iri kha Netjeret m’sit hna’ muut nefer…***
Gestul era, poate, îndraznet si provocator, dar nu indecent sau imoral.
Nuditatea ajunsese sa fie acceptata, iar un corp bine proportionat putea fi
expus fara complexe, asemeni talentelor de orice fel. Totusi, Ármin
nu era obisnuit cu aceste manifestari si ramase cam cu gura cascata. Trupul
ei arata, cu adevarat, fara cusur… Era, în acelasi timp, viguroasa
si zvelta. Spatele drept si umerii puternici îi dadeau o tinuta ferma,
scotând în evidenta deliciul unor sâni rotunzi si plini,
cu sfârcuri delicate. Era subtire în talie cu abdomenul suplu,
pe care se vedeau, discret, traseele musculaturii, si avea coapse lungi si
energice. Fiecare detaliu al trupului ei era o minune… Ce mai, într-adevar
o zeita!
- Esti o zeita, L…Isis! – raspunse el, emotionat.
- Poti sa-mi saruti picioarele daca doresti, dar sa nu te ridici…
Zeita îi acorda o favoare si Ármin nu voi sa o înfrunte,
fu chiar fericit sa se apropie ca un pinguin sau, cum avea sa afle mai târziu,
ca un penitent, si începu sa-i sarute degetele, gleznele si gambele,
atât cât ajungea. Contactul cu pielea ei catifelata, parfumul
minunat si exotic care o învaluia, îl excitau atât de puternic
încât, dupa câteva atingeri, se scutura într-un fel
pe care Lisa îl sesiza. Întelegatoare, dar cu o vaga nuanta de
dispret, spuse:
- Poti sa pleci acum,.. du-te! Hai, du-te!
“E un copil acesta. Deed-medu Eset… pon aiú ua mes. Heper
sin tep-keni ny Har-em-akhet…Har-si-Ese! Nun hna’ deed im hefet.”****
– se auzi, parca, ca un murmur strain.
Ármin nu mai dadu importanta, nu stia ce sa spuna, avu o senzatie de
fericire ciudata dar si de jena sau nedumerire. Ceea ce traise însemna
pentru el ceva nou, intim si fascinant. Dar, ce-a fost asta? O întâlnire
de dragoste, un spectacol, sau vreun ritual magic necunoscut? Se comportase
bine ori gresise cu ceva? Era bine ca a plecat, precum i s-a cerut, sau ar
fi trebuit sa mai stea? Ce va fi mâine între el si ea?
A doua zi, înca ametit de nesomn si obosit de propriile framântari,
coborî în hol cât putu de repede, însa, Lisa nu mai
era. Parca totul fusese un vis si nu se întâmplase niciodata aievea…
Tornada nu sosise înca.
____________________________
* “Zeita cu multe nume! Toti ti se-nchina! Eu sunt Isis cea care am
renascut pentru a da viata unui rege”(egipt.);
** “Spiritul Zeitei cu mii de nume, traind etern, Eu Isis sunt…
Zeii cer adorarea muritorilor pentru a se-ntrupa!”;
*** “M-am înaltat în frumusete ca Zeita Vietii, Cea frumoasa
sub cer. Spiritul Zeitei a creat o femeie frumoasa”(aprox.);
**** “Isis spune(recita)… acesta este un copil. Va deveni barbat
ales, capetenie si frate al lui Horus-în-Orizont… Horus-fiul lui
Isis! Nu îi vom vorbi pâna atunci.”
*
* *
- Cernat! Hei, Cernat, trezeste-te odata!
Plutonierul îl împungea cu bastonul de cauciuc pentru ca, dupa
masa de prânz, când Dorobantu îi strecurase câteva
comprimate proteice cu vitamine, adormise…
În mod ciudat, de o saptamâna, adica dupa vizita Pretorului, nu
s-a mai interesat nimeni de el, cu exceptia lui Dorobantu care se straduia
sa-i îmbunatateasca viata, din când în când. Totusi,
intervenise o schimbare, acum era strigat de catre gardieni cu numele lui,
Cernat. La sfârsitul razboiului si apoi, când s-a întors,
l-a batut gândul sa-si reia numele, dar în actualele circumstante
s-ar fi simtit mai bine sa fie, în continuare, “Thorvalds”.
- Hai, misca-te, ca te asteapta o doamna la vorbitor! Vezi, sa nu urinezi
si-n fata ei… Mama voastra de borfasi si criminali, cât trebuie
sa stam dupa voi!
Fu introdus în sala de vorbitor, unde nu era nimeni, si în care
se facuse curatenie, pentru ca mirosea a detergent parfumat, iar plutonierul
îi ordona sa se aseze la o cabina. Astepta, pret de un minut…
De cealalta parte se auzi pasul rar al unei femei care aparu în spatiul
vorbitorului.
- Ti-a luat ceva timp ca sa ajungi aici, Corneliu Cernat!
Tresari, amintindu-si inflexiunile acestei voci. În fata lui se afla
o femeie între doua vârste, bruneta cu tenul alb, cu riduri la
colturile gurii si în jurul ochilor, mascate însa de stratul de
fard. Era îmbracata într-un costum galben-pastel si purta ostentativ
bijuterii costisitoare. Exclama uimit, chiar cu bucurie:
- Corina!
Într-adevar, desi schimbata, nu avea nici un dubiu ca este ea.
- Îti mai amintesti, asadar, numele meu!
- Fireste ca-mi amintesc… Te-am cautat. Unde ai fost toti anii astia?
- Ei poftim! Sa stii ca ai tupeu! Tu ma întrebi, pe mine, unde am fost?
Gunnar sesiza tonul ridicat si întelese ca bucuria revederii nu era
împartasita sau, în orice caz, se manifesta într-un mod
aparte la Corina. Decise ca trebuie sa-i vorbeasca precaut, sa testeze terenul.
- Bine, lasa, ce faci acum? Esti bine?
Corina întoarse capul lateral, câteva clipe. Lifting-urile pe
care le facuse, de-a lungul timpului, îi dadusera ceva din profilul
unei pasari de prada, asa cum Gunnar nu o cunoscuse.
- Ce fac? Crezi ca n-am avut ce face, toti anii astia, cât ai vânturat
tu marile? Am tras… Am dus-o si greu, dar am luptat sa realizez ceva!
- Povesteste-mi…- îi ceru Gunnar, încercând sa dea
o nuanta de blândete tonului sau.
- Ce rost are? Tot nu ai întelege… Nu esti facut sa-ntelegi!
- Chiar asa? Odata, ne întelegeam, chiar foarte bine! Eu cred ca nu
m-am schimbat atât de mult. Sigur, am îmbatrânit, am trecut
si eu prin câte ceva în viata, dar sunt capabil sa înteleg…
Spune-mi, esti casatorita?
Pentru o clipa, Corina paru sa nu fi auzit întrebarea. Apoi, spuse:
- Am o casa mare, daca ai vedea-o te-ai convinge, un iaht al meu, o familie,
un fiu pe care tu nu mi l-ai putut da si tot ceea ce tu nu mi-ai fi putut
oferi! Tu n-ai stiut decât sa abandonezi, si armata, si cariera ta,
si pe mine…
- Dar tocmai ca n-a fost asa! Dupa ce-am dezertat, ca n-am vrut sa moara oamenii
aceia, am venit sa te iau cu mine si n-ai acceptat. Mai târziu, m-am
întors sa te iau în Nord, asa cum l-am luat pe tata…
- “Mai târziu”! Bine ca spui…”mai târziu
am venit sa te iau”! De parca eu eram o valiza, am uitat-o acasa, nu-i
nimic, ma-ntorc dupa ea mai târziu! Trebuia sa te gândesti si
la mine când ai facut ce-ai facut! N-ai fost capabil sa te gândesti
niciodata la altcineva, în afara de tine.
- Erau timpuri grele…
- Pai erau, sigur ca da! Si atâtia barbati le-au trait, au respectat
legile si au avut grija de familiile lor! Crezi ca erai tu singurul care le
traia? Nu le traiam cu totii? Vezi, nu-i de mirare ca ai ajuns aici, pâna
la urma!
- Bun. Asta ai venit sa-mi spui, Corina?
- Nu stiu de ce-am venit… Probabil ca voiam sa vad daca ai înteles
ceva din viata!
- Se pare ca n-am înteles mare lucru, dar mai am timp…- Gunnar
devenea hâtru ori de câte ori începea sa se simta deprimat
si acum era unul din acele momente. Se spune ca asta ar fi o calitate a poporului
din care provenea.
- Aa, desigur! La glume de taverna, te-ai priceput întotdeauna! Am aflat
ca ai urinat si-n fata lui V.., Pretorului!
Gunnar nu mai gasi nimic de raspuns. O data cu Corina, cu plecarea ei dispretuitoare,
se mai rupea o legatura cu tara lui, cu anii de tinerete de care îsi
amintea cu nostalgie, si nu-i pica bine acest lucru. Totusi, nu fu atât
de orbit sa nu constate câteva lucruri ce duceau la o singura concluzie:
Corina aflase de arestarea lui si era familiara cu Pretorul, caruia fusese
mai-mai sa-i zica pe numele mic. În plus, se lauda ca are o situatie
nemaipomenita! Concluzia era ca se afla si ea pe undeva prin cercurile sus-puse,
în preajma puterii, cu tot ce putea sa însemne acest lucru…
*
* *
- Ce parere ai, Fane? - îl întreba Bostina pe adjunctul lui. I-o
mai fi pasând vreun pic, doamnei Luta, de golanul asta batrân?
Parca am vazut-o cam marcata de vizita!
- Nuu.., exclus! Cred ca tot ce vrea este sa nu mai stie de el. N-ar fi cazul
sa facem noi ce-am vorbit, sefu’?
Bostina îl privi în ochi pe “amicul” sau. Daca Pretorul
dorea într-adevar asta, asa cum lasase sa se înteleaga, nu era
cazul sa se opuna, riscându-si pozitia. Pe de alta parte, nici lui Haran
nu-i placeau oamenii care ezitau, când era vorba de lichidarea vreunui
dusman. Mosul si-a semnat sentinta. El unul, nu dorise asta!
- Bine, cum zici tu, dar daca vor fi probleme?
- Nu va fi nici o problema, ma ocup eu! O sa fie un spectacol pe cinste, ai
sa vezi!
- Daca afla ailalti?
- Care “ailalti”? Nu vezi ca n-au facut nimic? Fii fara grija,
pâna sa afle ei, îi facem forme de plecare si spunem ca s-a dus
de unde a venit!
- Bine, fie…- zise Bostina cu jumatate de glas.