CAPITOLUL PATRU
Se privea în oglinda examinând rezultatele, evident bune, ale
ultimului tratament de întinerire. Cu deosebire, era încântat
de noua stralucire si claritate a ochilor sai negri. Aveau ceva feminin, seducator,
poate datorita estrogenilor administrati pentru actiunea antioxidanta asupra
sistemului nervos si nu numai. Fara îndoiala, terapeutii fusesera platiti
regeste si facusera totul perfect… Sau, poate, era doar expresia fizica
a multumirii pe care o resimtea stiind ca este aproape de telul sau. Parcursese
un drum incredibil, asa i se parea când privea în urma. Fusese,
rând pe rând, onorat sau renegat, iubit si urât, detestat
apoi regretat. Acum însa stia foarte bine ca cei multi i-ar fi dorit
întoarcerea. Întotdeauna avusese aceasta putere hipnotica asupra
mintilor simple, curate si nesofisticate.
Era convins ca nici o putere din lume nu avea dreptul sa pretinda ca poate
sa reprezinte vointa celor multi cu mai multa legitimitate r priori decât
o putea face el. Între el si oamenii simpli era mai mult decât
empatie sau dominatie. Deoarece numai el, Egor Haran, stia ce înseamna
sa te nasti într-o camera insalubra, sa fii crescut ca vai de lume de
o ruda sau alta, fara mama, cu tatal mai mult în închisoare. El
stia ce înseamna sa ai frati vitregi care sa-i fure bucata de pâine
primita, din când în când, si sa profite de naivitatea lui…
Pe vremea aceea, n-au stiut sa-l iubeasca. Dar, destul! A fost prea generos,
de multe ori, acum însa, îi vor simti puterea.
Umbra de suparare provocata de amintiri fu risipita la gândul discutiei,
purtata prin monitor, cu un anume colonel. Înlaturarea acelui mercenar
fusese o necesitate absoluta si modul eficient în care Bostina actionase,
îl satisfacea. Poate ca îl va pastra pe Bostina când se
va întoarce, era priceput si cinic. Spre deosebire de el, Luta era doar
ambitios si lacom, fara imaginatie. Fiind atât de previzibil, deocamdata
era bun, dar cu timpul se va descotorosi de el. Îi conducea ca pe niste
copii naivi dupa cum dorea, fara ca ei sa-si dea macar seama.
Mintea lui exersata si subtila nu suferea comparatie cu inteligentele lor
lenese de burghezi preocupati doar de placeri. Era un pradator autentic, nu
unul de ograda. Cândva, genoterapeutii care îl transformasera
l-au întrebat: “De ce-ar dori un om sa devina mutant?”,
“Pentru a putea deveni el însusi si pentru a-si depasi limitele!”
– fusese raspunsul sau, acceptat cu zâmbete aprobatoare. Organismul
lui primise, astfel, doua însusiri extrem de valoroase. Prima era stimularea
unei masive capacitati de refacere neuronala, prin aportul unui minuscul fragment
de ADN specific mai curând sopârlelor si altor animale inferioare,
decât mamiferelor sau omului. Aceste mici animale îi dadusera
ceva din spiritul lor, în primul rând capacitatea de supravietuire
si adaptare. Erau si mici inconveniente în acest lucru, pentru ca traia
perioade de refacere, în stare de letargie, urmate de altele când
simtea nevoia sa caute extremele si excesele. În perioadele active,
detractorii lui pretindeau ca îi plac cruzimile. Îi venise destul
de greu sa se autodisciplineze, dar considera ca reusise. A doua însusire
pretioasa, care o completa fericit pe prima, a fost optimizarea structurii
ADN-ului mitocondrial. Paradoxal, desi i se spunea “mutant”, interventiile
genetice au urmarit, în acest caz, tocmai înlaturarea efectelor
unor mutatii haotice si daunatoare ce se produc în mod natural. Unitatea
energetica a celulei functiona astfel perfect, oferindu-i sansa unui metabolism
foarte bun, suportul excelent al unei mari vitalitati.
Egor era acum un barbat în jur de saizeci de ani, dar fara sa arate
deloc aceasta vârsta. Avea parul negru des si stralucitor, ca urmare
a implantului recent. Avea statura mijlocie, fusese firav cândva, însa
tratamentele îi dadusera un aspect de vigoare fizica. O zi obisnuita
din viata lui începea cu gimnastica, sesiune de tratament, yoga, arte
martiale, diferite practici naturiste, exercitii mentale de meditatie sau
concentrare, apoi se încheia cu momente de placere si relaxare. Regimul
sau de viata nu era decât un aspect al luptei duse în toti acesti
ani. O lupta din umbra, în care mentinerea conspirativitatii fusese
o grea încercare.
Furia sa era înca vie, când se gândea la clipele care urmasera
dupa ce, în urma cu doisprezece ani, asa-zisa “Rezistenta”
l-a silit sa dispara fara urma pe ultimul “Pretor Mutant”, adica
pe el, Egor Haran. În acele momente s-a considerat pierdut, însa
energia fizica si mentala l-au ajutat sa se salveze. Cu agentii sai, raspânditi
peste tot, si cu banii pusi deoparte, a preluat filierele de trafic din regiune,
devenind din nou puternic si temut. Fiecare fraier ce îsi inocula o
esenta sau care se excita urmarind o lupta clandestina de amazoane îi
platea obolul. Numele de Haran devenise sinonim cu blestemul pentru folclorul
ieftin al ultimilor ani, de aceea folosea un nume fals, Minea. Desi era mult
mai bogat decât Luta si Doctorul la un loc, dorea sa revina miraculos
si sa conduca aceasta parte a lumii ce se zbatea înca în haos.
Daca n-ar fi avut acest tel, însemna ca se pregateste sa dea coltul.
Un mutant adevarat nu cunoaste înfrângerea! Primise aceasta certitudine
undeva, pe drumul transformarii lui…
Intendentul îl anunta prin videofon ca cele trei fete, pe care le ceruse,
au fost verificate si îl asteapta la piscina. Sosise momentul sa se
relaxeze, dar gândul îi era cuprins de viziuni fascinante. Îsi
închipuia clipa când privirea lui energica si profunda se va roti
din nou pe deasupra maselor, dându-le acea betie stranie, acel amestec
de teama si încredere oarba ce-i face pe oameni sa-l aclame pe adevaratul
Conducator. Un Conducator adevarat este aproape un zeu… Stia acest lucru
si vedea ca pigmeii de astazi nu pot întelege un adevar consacrat de
toate epocile, înca din vechime. Devotamentul si emulatia maselor apar
numai sub conducerea celor puternici, asemeni zeilor. “Lupta pentru
Putere este singura ce da sens acestei absurditati numite Istorie!”-
gândea, fara sa mai stie daca era un gând propriu sau exprimarea
inspirata a altcuiva.
Un foarte tânar aghiotant, sa fi avut cel mult douazeci ani, solicita
timid sa vina în cabinetul lui:
- Intra, fiu al lui Rebri! îl invita Egor.
Tânarul facea parte din garda celor “trei sute de nemuritori”,
o mica armata de elita pe care o formase în acesti ani, utilizând
materialul genetic al celor mai fideli si eficienti colaboratori ce i-au fost
alaturi, de-a lungul timpului. Întotdeauna afirmase ca este un sentimental,
iar în perioada cât a fost Pretor a prelevat genele apropiatilor
sai si nu s-a despartit niciodata de acest pretios material. Procedase astfel
dintr-o întelepciune superioara, pentru a avea soldati de elita dispusi
oricând sa moara, deoarece fiinta fiecaruia dintre ei va renaste la
nesfârsit atâta vreme cât el va fi puternic si victorios…
Toti cunosteau legenda, desigur într-o versiune convenabila, astfel
încât îi striga adesea cu numele parintelui lor genetic.
Îi venea si mult mai usor sa procedeze asa, fiindca el era unul, iar
ei, trei sute. Prin acesti copii, gata oricând sa-si dea viata, îsi
crea aura de mit în care îi placea sa se înconjoare.
- Excelenta, am venit sa va cerem permisiunea sa atacam din nou obiectivul
pe care nu am fost destul de vrednici sa-l luam astazi! zise tânarul
soldat. Atât eu cât si fratii am discutat si am ajuns la concluzia
ca un nou atac, la interval atât de scurt de la primul, în mod
sigur îi va surprinde si vor ceda. Apoi, învatând din esecul
nostru, am trimite o grupa sa controleze canalele înainte, grupa ce
ar iesi în apropierea acelui sediu pentru a ataca împreuna…
Fu placut impresionat de elanul tânarului si gândi ca, la urma
urmei, planul era bun. Întreba:
- Cu cine ai facut acest plan?
- Cu cei alaturi de care am fost astazi în misiune. Toti vor sa plece
iarasi, imediat! Mai avem nevoie de alti patru sau cinci frati, dar sunt sigur
ca sunt multi gata de lupta, numai sa avem permisiunea…
Egor oprise atacul dupa decimarea grupei, când practic nu mai aveau
sanse. Acum însa, având în vedere ca mercenarul fusese neutralizat,
un nou atac ar fi avut sorti de izbânda.
- Când v-ati gândit sa plecati?
- Mâine, înainte de a se lumina, ar trebui sa atacam. Profitam
astfel de superioritatea echipamentului de orientare avansata pe timp de noapte.
Cât timp a mai ramas pâna pornim, pregatim armele si oamenii,
ne luam energizantele…
Pe cât de seducator parea planul, pe atât nu se simtea dispus
sa-l urmeze… Arestarea lui Thorvalds abia se produsese. Seara, cei mai
multi dintre conducatorii coloniei parasesc sediul, deci, prin atacul de noapte,
s-ar fi putut sa nu se obtina eliminarea lor. Dar, chiar daca membrii consiliului
si Garda ar fi fost macelariti, nu putea si nici nu dorea sa faca acelasi
lucru cu toti locuitorii. Iar acestia ar fi înteles, în mod sigur,
legatura dintre atacatori si colonelul Bostina si s-ar fi revoltat. În
locul unei colonii supuse ar fi avut de-a face cu o rascoala cu evolutie greu
de prevazut. Nu voia sa provoace o rascoala ce ar fi compromis obiectivul
sau de a reveni la putere ca un salvator, prin mijloace “pasnice si
democratice”.
În oras avea destui pioni care aveau înca un rol de jucat. Iar,
ceea ce tânarul asta nu putea sa stie, era ca nu mai avea nevoie de
acest atac, dupa ce analizase ultimele rapoarte primite din Regen…
Se simti brusc în fata unei noi probleme: Cum sa-l tempereze pe pusti,
fara sa-i taie elanul de care trebuia sa se serveasca si alta data? Începu
prin a spune:
- Planul tau mi se pare stralucit, demn de un viteaz! De fapt, trebuie sa
stii, am semnat un ordin de avansare pentru tine si mi se confirma ca am procedat
bine, în ciuda faptului ca obiectivul actiunii de astazi nu a fost atins.
Egor se apropie de el si îl atinse parinteste pe umar. Continua, zâmbind
subtil:
- Exista, însa, considerente pe care nu le cunosti. Am trimis niste
oameni de-ai nostri sa se infiltreze în rândurile lor, sa semene
panica si diversiuni, iar la momentul potrivit, ne vor deschide calea…
Trebuie sa-i lasam sa actioneze si apoi, vom ataca… Întelegi?
- Înteleg, excelenta, ca sunt un necopt la minte, care trebuie sa se
încline în fata întelepciunii domniei voastre!
Egor zâmbi, profund satisfacut de reactia tânarului Rebri. Se
pare ca reusise din nou sa se impuna, prin superioritatea sa covârsitoare.
Era genul de reactie pe care o aprecia cel mai mult…
Aghiotantul saluta militareste si ceru permisiunea sa plece. Dintr-o data,
o idee îi strafulgera prin minte lui Egor. Se simtea generos în
aceasta seara.
- Stai putin! Uite, mai devreme, parintii unor fete din regiune m-au rugat
sa-mi exercit dreptul seniorial. Stii ce este acela? Nu,.. ei bine, o fata,
înainte de a se casatori, se ofera seniorului atât pentru a fi
initiata în dragoste, cât mai ales, cu speranta de a avea un copil
de o calitate si un fond genetic la care familia ei n-are acces. Asta mareste
aprecierea familiei pentru ea, inclusiv a sotului. Eu sunt prea ocupat si
nu am dispozitie pentru asa ceva! Pe de alta parte voi sunteti, cu totii,
exceptionali din punct de vedere genetic. Te deleg pe tine si pe fratii tai,
care au luptat astazi, sa faceti asta. Stiu ca din cinci, câti v-ati
întors, doi sunt raniti, sunteti deci trei pentru cele trei fete care
asteapta…
Tânarul Rebri se îmbujora de emotie. Daca nu mai pleca în
misiune si-ar fi petrecut noaptea cu papusa vorbitoare standard, dar asa,
cu o femeie adevarata… Totusi, ceva îl framânta si spuse,
pe negândite:
- De fapt, din cinci, numai unul este ranit si nu atât de grav încât
sa nu poata sa…- apoi îsi musca buzele, nemultumit ca a putut
rosti acele vorbe.
Egor izbucni în râs.
- Bine, faceti cum vreti voi, dar sa nu va certati! Purtati-va ca fratii!
- M-multumesc, excelenta! – bâigui tânarul si pleca în
fuga sa-i anunte pe ceilalti.
Egor îsi propuse sa le convinga pe femei sa sustina versiunea lui ce
dadea o nota de noblete acestei afaceri. Când a ajuns la piscina, fetele
s-au adunat pe lânga el, îmbracate sumar, si au început
sa-l atinga. Erau foarte tinere, asa cum ceruse. Frumoase, nimic de zis, doua
erau blonde ca aurul si una bruneta ca noaptea grea, cu priviri feline în
ochii verzi sau albastri fosforescenti, înalte, svelte, cu sâni
superbi. Marfa a-ntâia, ca pentru el… Le-a îndepartat usor
si le-a explicat ca trebuie sa joace, pentru fii lui, rolul unor tinere fecioare
ce urmeaza sa se casatoreasca.
- Pai, chiar suntem! – raspunse una mai îndrazneata, iar celelalte
au surâs ironic.
În fond, el era cel care plateste. Dar, în aceasta seara, era
dispus sa se gândeasca la el însusi si la relatia cu o iubita
mult mai posesiva, pentru ca îl captivase toata viata: Puterea! În
acelasi timp, putea sa se amuze copios, ca la cel mai bun spectacol, de toate
stângaciile amoroase ale tinerelor clone, urmarind chiar de la el din
camera, prin sistemul de supraveghere, ce se va întâmpla lânga
piscina…
*
* *
Colonelul Bostina a avut grija sa-si plaseze proaspatul arestat în cea
mai izolata celula din aripa închisorii destinata criminalilor periculosi.
Celula, ocupata de alti clienti, a fost rapid eliberata din ordinul colonelului,
care o gasea potrivita, având în vedere ca detinutul urma sa fie
supus unor interogatorii de pe urma carora ar fi putut sa iasa “sifonat”.
De altfel, în ciuda stradaniei lui de a nu se face valuri, zvonul arestarii
lui Gunnar Thorvalds se raspândi ca fulgerul printre cei aflati în
pârnaia politiei.
Gunnar nu pronuntase nici un cuvânt de când fusese arestat. Nici
politistii ce l-au însotit nu i-au cerut sa vorbeasca, închipuindu-si
probabil ca nu cunoaste limba. S-au purtat neasteptat de politicos, dupa brutalitatea
primelor momente când doar putin lipsise sa-l împuste. Unul dintre
ei, conducându-l, a încercat sa vorbeasca în engleza si
l-a auzit spunând: “This way, mister!”. Poate nici ei nu
erau convinsi ca au de-a face cu un criminal, sau poate faptele lui de razboi
le erau cunoscute si le apreciasera cândva, desi acum li se cerea sa
se poarte ca niste brute ordinare.
În ceea ce-l privea nu-si facea, deocamdata, griji pentru soarta proprie,
trecuse prin alte situatii pe care le crezuse mai rele. Se gândea însa,
cu parere de rau, ca Anton Braun era mort, probabil, tot datorita lui. Ce
destin putea sa fie asta, sa se întâlneasca dupa doisprezece ani
cu un prieten care, dupa mai putin de douazeci si patru de ore de la aparitia
lui, sa sfârseasca ucis de parca el i-ar fi adus moartea… Acum
era arestat pentru crime imaginare, dar fata de maiorul Braun se simtea vinovat,
de multa vreme. I se parea ca are un talent cumplit de a aduce nenorociri
celor din jurul sau, din imediata apropiere, în ciuda dorintelor sale.
Pe Anton îl cunoscuse imediat dupa refugiul acestuia din Germania. Fugise,
împreuna cu familia, la bordul unei mici ambarcatiuni pe care o interceptase
într-una din misiunile de patrulare cu Freja. Marea Nordului era agitata,
ar fi putut sa naufragieze si de aceea i-a transbordat pe fregata, pe el,
pe Clara, pe cei doi copii si înca o familie care era cu ei. Nu a fost
prima data când pescuia refugiati si salvase zeci de oameni cu astfel
de ocazii. Dar Anton era militar, defectase asa cum facuse si el cu mai multi
ani înainte, iar asta i-a apropiat. Întâi i-a condus la
un centru de primire din Suedia, apoi au tinut legatura pe unde s-au mutat.
Îl pasiona tehnica si se pricepea de minune la armele cele mai sofisticate.
Nu-i placea viata de refugiat si, când a aparut posibilitatea sa fie
integrat în armata norvegiana, la recomandarea lui Gunnar, a fost ziua
lui cea mai fericita. Prin ceea ce s-ar putea numi un concurs ciudat de împrejurari,
dar care se întâmpla adesea în vremuri tulburi, i s-a propus,
la scurt timp, o misiune în Rezistenta Româna, urmând ca,
dupa aceasta, sa primeasca grad de ofiter superior. Cum era un tânar
ambitios, a acceptat, si chiar Gunnar l-a adus aici si i-a facut legatura
cu Rezistenta. Fara priceperea lui, actiunile Rezistentei nu ar fi fost, nici
pe departe, atât de eficiente.
Dupa ce Înaltul Comandament Nordic a început sa ia în serios
actiunile Rezistentei, principala lui misiune a devenit aceea de a aproviziona
si sprijini, pe toate caile, aceasta lupta. Naviga deseori în marile
sud-estice, participa la actiuni alaturi de ei, si îl întâlnea
acum pe capitanul Braun ca proaspat ofiter al Rezistentei. El a fost cel ce
i-a cerut sa-i viziteze în continuare familia, sa-i aduca vesti de la
ei. Asa au început vizitele lui, între misiuni, la Clara Braun.
Era o femeie de statura medie, satena, cu parul lung si ondulat, cu un zâmbet
cald si ochi luminosi. Se purta foarte natural, nu-si vopsea parul, era modesta
în îmbracaminte si în felul de a fi.
Martha era atunci, la început, cam de noua ani, iar fratele ei de cincisprezece
si învata la o scoala cu internat. Daca n-ar fi fost copiii, Clara si-ar
fi urmat sotul, fara îndoiala. Treptat, a început sa doreasca
întoarcerea din misiuni pentru a o vedea si sa se întoarca la
ea ca si cum s-ar fi întors la propria lui familie. Se ducea cu ea si
cu Martha la gradina zoologica din Kristiansand, în parcuri, sau la
spectacole pentru copii si se simtea fericit. Îi aducea microdiscurile
din partea sotului si vestile despre el, întreba ce fac copiii si pâna
aici îsi respecta angajamentul. În curând, însa, au
început sa se intereseze unul de celalalt, dar nu pentru a transmite
vesti. Mesagerul a devenit mai important decât mesajul.
Razboiul s-a prelungit mai multi ani, iar sotii Braun nu s-au reîntâlnit
o lunga perioada. În acele timpuri, nimeni nu se mai astepta ca o femeie
tânara, chiar daca sotie si mama, sa fie absolut fidela unui sot plecat.
Era o opinie larg împartasita, faptul ca orice om are dreptul sa traiasca
intens scurta sa viata. Sotiile militarilor se duceau, singure sau în
grupuri, la discoteci ori prin baruri sa se distreze, si nimeni nu le condamna
pentru asta. Existau nenumarate agentii si firme specializate ce ofereau,
legal si igienic, servicii necesare pentru relaxare si satisfactie intima
celor care aveau partenerii plecati în misiuni. Sexul era considerat
un fapt inevitabil, firesc, ca hrana, în timp ce dragostea sau responsabilitatile
erau asumate altfel.
Departe de obisnuitele usurinte, ei doi fusesera împreuna doar o noapte,
dar, în mod sigur, a fost dragoste. Ca într-un roman clasic, Gunnar
ar fi putut sa-i provoace moartea lui Anton, pentru a-i lua sotia. Nu numai
ca n-a facut asa ceva, dimpotriva, a intervenit pe lânga Doctor sa-l
protejeze pe ofiterul Braun si sa nu i se încredinteze misiuni riscante,
lasând sa se înteleaga ca era dorinta Comandamentului. A procedat
asa pentru a-si linisti constiinta, totusi, se simtea o canalie.
Cam prin acea perioada, se resemnase sa-si mai caute sotia. Facuse nenumarate
investigatii periculoase, atât personal cât si prin intermediari.
Devenise aproape o certitudine ca, daca era pe undeva, dorea sa i se piarda
urma de teama regimului, sau din alt motiv. Toate acestea îl facusera
vulnerabil spre sfârsitul razboiului. Începea sa simta ca deciziile
lui nu mai erau atât de îndraznete si inspirate, pentru ca devenise
sentimental. Pe undeva, într-un colt secret al mintii, visa la ziua
în care ar fi lamurit situatia cu maiorul, între timp capitanul
Braun devenise maior, iar Clara putea deveni sotia lui. Pasea astfel pe un
teren minat, pe care ea nu dorea sa-l urmeze. În privinta razboiului,
a facut ceea ce trebuia pâna în ultima clipa, a participat si
la câteva actiuni de vânatoare de traficanti, apoi, a cerut trecerea
în rezerva. S-a despartit cu regret de echipajul norvegian al fregatei,
cei mai bravi si mai onesti oameni pe care îi întâlnise
vreodata.
A doua zi dupa arestare, a primit de mâncare terci de peste, pâine-compost
si ceai. Gunnar a mâncat, cu greu, doar din pâine, convins fiind,
nu fara temei, ca în terci sau în ceai puteau fi droguri menite
sa-l faca mai “cooperant” la interogatorii. A urmat scanarea,
adica operatia prin care detinutului i se înregistrau datele morfo-fizice
pentru a fi stocate în fisierul politiei, i s-au luat amprentele digitale
si cea genetica.
- Se pare ca faimosului comandant Thorvalds nu i-a placut umila noastra masa!
- îl întâmpina colonelul Bostina, rânjind cu falsa
cordialitate, atunci când a fost dus la interogatoriu. I se raportase,
fara îndoiala, faptul ca nu si-a mâncat terciul. Suntem dezolati,
continua el sarcastic, mâncarea noastra nu se ridica la înaltimea
pretentiilor domniei voastre, dar, ce sa facem, deocamdata whiski-ul si caviarul
nu sunt disponibile!
Alaturi de colonel se afla un barbat voinic, îmbracat în civil,
ce îl privea încruntat pe sub sprâncenele groase. Cu fata
rotunda si tenul masliniu ras îngrijit, cu burta, avea aerul ca e un
dur spre care nici macar nu trebuie sa privesti fara sa platesti scump imprudenta.
Gunnar avea sa afle curând ca acesta era maiorul Genoiu, mâna
dreapta a lui Bostina, “mare specialist” în interogatorii.
Camera unde se aflau era considerata “de protocol”, fiindca aici
se aflau doar o masa metalica lunga, câteva scaune, o oglinda falsa
prin care sefii puteau urmari ce se întâmpla si un translator
automat simultan. Nu exista nici un instrument care ar fi putut sa dea de
gândit, de aceea era si unul din locurile unde se permitea accesul avocatilor
sau al vizitatorilor. Translatorul fusese fixat pe norvegiana, asa ca Gunnar
vorbi în aceeasi limba:
- Domnule colonel, acuzatia care mi se aduce este absurda! În primul
rând, lipseste mobilul presupusei crime. De ce as fi facut-o? Pentru
jaf, sau pentru ce? Omul acela mi-a fost bun prieten…
- Te-am întrebat eu de ce-ai facut-o? raspunse furios Bostina. Sa raspunzi
când vei fi întrebat! Deocamdata, avem probe si martori ca ai
fost în acea locuinta si în urma ta au ramas doua cadavre. Ancheta
va scoate la lumina mobilul, fie ca vrei, fie ca nu vrei…
Gunnar îsi propuse sa nu-i permita lui Bostina sa creada ca a reusit
sa-l intimideze, asadar replica:
- Sa înteleg ca sunt amenintat cu violente fizice…(când
spuse acestea, Genoiu îl privi brusc, cu ochii holbati) – v-as
ruga sa nu uitati, domnule colonel, ca sunt ofiter norvegian,.. un batrân
soldat care a luptat si pentru tara aceasta!
Colonelul Bostina începu sa faca fete-fete, fu pe punctul sa explodeze
într-o criza de furie, dar îsi dadu seama ca trebuie sa schimbe
tactica.
- Hai ca esti pirat, crezi ca nu stiu? zise el, prefacându-se zeflemitor.
- Am fost prizonier în est, iar Comandamentul stie asta…- îi
taie vorba Gunnar.
- Nu te-am amenintat în nici un fel! ridica tonul Bostina. Ti-ar conveni
sa pozezi în martir dupa ce ai comis crime… Avem destule probe
care te acuza!
- Nu aveti nici o proba, aveti doar interese…
- Destul!
Bostina chema gardienii si le ordona sa-l duca înapoi în celula,
strigându-i în urma, “Vedem noi cât îti mai
mentii insolenta!” Dupa ce Gunnar pleca, rasufla usurat ca dupa o munca
grea:
- Afurisit, banditul dracului!
- Sefu’ , zise Genoiu, lasa-ma sa-l dau pe mâna mutantului ala,
si-ti garantez eu ca-n zece minute îl face mielusel! Ai vazut cum frânge
oasele…
Bostina îsi spuse, în sinea lui, ca e bine sa aiba un adjunct
atât de imbecil, dar, pe de alta parte, începuse sa-l stie de
frica, mai ales de când intrase pe sub pielea Pretorului Luta. Fusese
momentul când îsi dorise un alt protector, mai inteligent si mai
puternic, si credea ca-l gasise.
- Nu, Fanele, nu e bine! Batrânul are dreptate când spune ca-i
ofiter norvegian. Sa nu provocam, dracu’ , vreun conflict diplomatic!
I se adresase lui Genoiu folosind diminutivul, cu dragoste, tocmai pentru
ca nu-l avea la inima. Totusi, de multe ori, era nevoie de el, pentru ca stia
sa scoata untul din orice individ recalcitrant. Continua sa-i explice, asadar:
- În fond, nu vrem nimic de la el, decât sa nu se mai amestece
în treburile noastre. Pentru asta nu trebuie neaparat sa fie mort, putem
sa-l expulzam, sa se duca în Nord sau de unde a venit, dar, înainte
de asta, sa semneze un angajament ca nu va mai pune piciorul pe aici cât
o trai… Ar fi o recunoastere implicita a vinovatiei, care l-ar compromite,
iar noi am putea fi considerati generosi, fiindca i-am dat drumul!
Maiorul Fane Genoiu nu raspunse. Întelesese, desigur, dar îi placea
mai mult solutia propusa de el. Eh, daca sefu’ nu ar fi atât de
slab… el, cu “diplomatia” lui! Parca îi mai pasa cuiva
de-un bosorog! Cum a mierlit-o alalalt, nu poate sa pateasca si asta ceva?
Detinutii sunt duri, au tot timpul ceva de împartit, se mai bat, se
mai stâlcesc, îsi sparg capetele… câte nu se-ntâmpla!