---

---

---

---

CAPITOLUL TREI

- Regrete? Nu, prietene, sa nu te gândesti ca as regreta ceva… – raspunse Anton Braun cu vocea sintetica, lipsita de nuante care ar fi putut sa tradeze ceva nemarturisit. Si-apoi, continua el, gândesc… deci înca mai exist, nu-i asa?
Gunnar zâmbi amar la aceasta reflectie, învatata cândva în scoala.
- As vrea sa pot afirma acelasi lucru, ca nu am regrete – replica el. Cât am fost prizonier, ma straduiam sa nu am regrete la gândul ca voi sfârsi aruncat la pesti sau putrezind pe undeva.
Fiecare zi e un dar si trebuie sa ne bucuram chiar si de ultima scânteie de viata. E cu atât mai bine sa ai copiii lânga tine, mai ales o fata cum este Martha.
- Da,.. Martha e realizarea mea cea mai de pret! Cât despre Martin, cred ca ti s-a parut rasfatat si lenes, însa nu a fost întotdeauna asa. Promitea mult baiatul asta, la început…
Un sunet scurt, dar melodios, avertiza ca cineva urma sa transmita un mesaj. Într-adevar, tabloul urias de pe peretele din fata patului lui Anton se transforma, era un ecran cu plasma rece de înalta fidelitate, si aparu Martha stând la un birou undeva în afara locuintei, într-un interior sobru.
- Buna dimineata, tati! Cum te simti?
- Bine, scumpa mea, discutam cu Gunnar despre tine…
- E perfect, tocmai aveam nevoie de sfatul dumneavoastra, domnule Thorvalds. E ceva foarte urgent!
- Sigur…
- As vrea sa veniti aici. Va rog mult! Am sa trimit pe cineva sa va aduca cu masina.
- Bine! Spune-mi, însa, unde ar trebui sa vin?
- La Consiliu, unde va va aduce soferul. Sunt zece minute de mers cu masina. Dupa discutia scurta de aici, la care va rog sa participati, ne vom întoarce acasa împreuna, pentru prânz. Nici astazi nu scapati de noi! Multumesc si va astept!
Martha parea grabita si preocupata. Gunnar ar fi preferat sa i se spuna mai multe, înainte de a fi îmbarcat într-o masina, dar transmisiunea s-a întrerupt si un nou peisaj tonic, de primavara, lua locul imaginii ei. Dupa toate aparentele, comunicatiile civile se refaceau lent dupa perioada dictaturii când au fost practic complet distruse. În timpul razboiului, principalii beligeranti au doborât cu furie satelitii militari si civili ai gruparilor adverse. De altfel, regimurile de dictatura ale mutantilor au avut de câstigat de pe urma acestei actiuni, pentru ca izolarea de lumea normala, atâta cât mai ramasese ea, devenise politica de stat.
Ca pentru a-i atenua îndoielile fata de invitatia brusca la acest Consiliu, batrânul Braun îi oferi lui Gunnar o explicatie:
- Era la biroul ei din cladirea Consiliului. Martha activeaza voluntar în structura de conducere a coloniei noastre. Daca a spus ca trimite pe cineva sa te aduca, ai încredere, asa va fi si nu vor fi probleme.
- Vezi, se întâmpla ca unde ajung eu este razboi sau începe un razboi. Când eram tânar, mi se parea firesc, dar acum nu-mi mai place.
- Nu e vina ta!… Tot timpul e câte un razboi. Te rog, orice s-ar întâmpla când nu voi mai fi, ai grija de Martha!
Dupa o scurta pauza, batrânul Braun continua:
- Stiu ca mi-ai protejat familia în refugiu, iar pe mine m-ai protejat prin intermediul Doctorului…
Gunnar ofta, simtindu-se din nou vinovat.
- Nu spune asta! Cât puteam sa protejez pe cineva în acea vreme?
Infirmiera care-l îngrijea pe maior intra si le aduse la cunostinta ca a sosit masina “pentru domnul Thorvalds”. Dupa un salut scurt, Gunnar pleca cu inima încarcata de lânga omul acesta de care îl legau nespus de multe lucruri si gânduri. Ar fi avut pe suflet sa-i spuna ceva, dar, în situatia de fata, si o strângere mai puternica de mâna era riscanta.
Automobilul, un blindat oficial de litraj mediu, era condus de un pusti blond cu acnee si cu casti muzicale în urechi. A coborât din masina sa deschida politicos portiera, dar pe fata lui s-a citit imediat dezamagirea la vederea vechii mantale de marinar a lui Gunnar. Si el lucra voluntar si, fara îndoiala, se asteptase sa aiba de-a face cu vreun barosan, o posibila relatie utila mai târziu.
Pe drum spre Consiliu, pe monitorul de la bord aparu un chip de fata care le indica cu glas ezitant ca trebuie sa se deplaseze la adapostul nr. 5, pentru ca la sediu sunt probleme.
- Ce probleme? întreba Gunnar si dupa el repeta si tânarul, “Ce probleme?”.
Cu jumatate de glas, fata raspunse:
- Suntem atacati…
- Blindate?
- Nu, se pare ca sunt unitati GIC.
“Unitati GIC” era o denumire generica, ce putea sa însemne soldati umani cu nivel complex de înzestrare sau combatanti automati de ultima generatie. În oricare din cazuri, situatia era dificila pentru aparatori si Gunnar simti ca trebuie sa faca o recunoastere nemijlocita.
- Baiete, înainte de a merge spre adapost, te rog sa ma lasi pe strada Hogas, sau cum s-o mai fi numind, începi deci prin a vira pe a treia strada la dreapta, daca nu ma însel…
- Nu se poate, procedura spune ca trebuie sa mergem direct la cel mai apropiat adapost, adica, numarul 5.
- Este un ordin pe care poti sa-l consemnezi. Du-ma în strada Hogas! spuse Gunnar, încercând sa fie mai ferm.
- Nu primesc ordine daca nu va identificati, domnule!
Gunnar avea destule motive sa se identifice cât mai putin sau deloc, în orice caz, nu în fata oricui, asa ca încerca alta varianta:
- Uite ce e, momentan nu pot sa-ti spun cine sunt, dar, daca v-as fi dusman, crezi ca ai fi fost trimis singur sa ma iei cu masina de la resedinta Braun? Gândeste-te putin!
- N-nu pot, domnule, sa încalc procedura! izbucni tânarul cu naduf. Daca se întâmpla ceva, eu raspund. Fara suparare!
Încapatânarea pustiului îl irita la culme, desi parea doar o manifestare a naivitatii juvenile. Gunnar, care nu avusese privilegiul de a fi parinte, în afara de experienta scurta în educarea lui Ármin, se simtea derutat în fata reactiilor de acest gen.
- Nu-mi place ce fac, dar, pustiule, tine mâinile pe bord si sa nu faci prostii! spuse hotarât, punând pistolul la tâmpla lui.
Baiatul a palit brusc, simtind ca acest “argument” schimba întrucâtva situatia.
- Vei merge acum pe unde am spus eu! zise capitanul. Cred ca nu ai nici un motiv sa faci pe eroul!
Tânarul gândi, probabil, ca, într-adevar, nu avea motiv si urma, de data aceasta fara comentarii, traseul cerut. Cu un ochi la baiat si altul la strada, Gunnar îsi alese locul unde voia sa coboare si îi ceru sa opreasca.
- Ee,.. acum sa vedem ce mai gasesc pe la tine! spuse, deschizând minirastelul. Un pistol de unica folosinta si trei grenade defensive cu semtex… bune s-astea!
Coborî din masina fara sa-l scape din ochi, zicându-i:
- Du-te la adapost si sa ma cauti mai târziu, sa-ti restitui armele, daca nu voi avea nevoie de ele. Hai, valea!.. Si, vorba ta, “fara suparare”!
Masina demara în tromba, iar Gunnar îl lasa sa se duca si cauta cea mai apropiata gura de canalizare. Era aproape de locul atacului, se putea auzi rapaitul înfundat al pistoalelor de asalt, suieratul rachetelor si al mortierelor. Dupa sistemul cunoscut, casele din jur, lipite una de cealalta, erau pavoazate cu scuturi viu colorate. Intra în canal pentru a nu fi reperat de sistemul de scanare pe care l-ar fi putut folosi, eventual, atacatorii. Stia ca, din acest punct, canalele îl puteau duce acolo unde se purta lupta. “Razboiul e o treaba murdara!” – îsi zise de unul singur, cautând sa nu alunece în râul de zoaie. Avea la el o mica lanterna autogenerativa pentru ca, în general, purta prin buzunarele largi ale mantalei tot felul de maruntisuri ce îi puteau fi utile în astfel de situatii.
Canalul era locul favorit al serpilor de întuneric, al anelidelor uriase si al altor scârbosenii. Ajutând Rezistenta, facuse de mai multe ori cunostinta cu viata din canalele orasului. Din fericire, în aceasta zona canalul era relativ curat si cele câteva vietati se retrageau grabite la aparitia luminii. Urca pe o scara de fier pâna la gura de iesire care i se paru potrivita pentru a vedea ce se întâmpla. Nu stia precis unde a ajuns, de aceea salta cu prudenta capacul. Era undeva pe o strada situata vizavi de cladirea atacata, mai exact catre coltul din stânga al acesteia. La aproximativ treizeci de metri, în capul strazii, se afla duba în care venisera “unitatile GIC”. Un astfel de soldat poarta de obicei combinezon de camuflaj si o casca etansa cu viziera întunecata pe cap, ce îl protejeaza, viziera servindu-i si ca ecran pentru vederea în întuneric sau pentru afisarea informatiilor. La prima vedere, unitatile biologice si cele automate arata cam la fel. Saltând capacul, Gunnar vazu o astfel de unitate care statea de paza, asigurând spatele dubei, în timp ce alti sapte sau opt atacau Consiliul. Casca, si deci capul, avea niste miscari oarecum bruste, ca si când ar fi fost curios sa vada ce fac ceilalti. Ceva îi spunea ca era vorba de un om.
Lasa jos capacul, aprinse din nou lanterna si scoase din buzunar cele trei grenade cu semtex. Activa pe rând zonele de autoaderenta ale grenadelor si le fixa cât mai bine de capacul de fonta, apoi trecu prin inelele lor un snur de nylstar pe care-l lega, cu joc, de ultima bara a scarii de fier. Ridica capacul, cât îi permitea firul, si tinti spre unitatea GIC din spatele dubei. Trase trei focuri în zona bazal-abdominala a combinezonului, unde stia din experienta ca exista o articulatie a stratului antiglont. Era singura parte mai vulnerabila. Proiectilele perforante ale puternicului pistol rusesc erau facute anume pentru asta si soldatul, om sau masina, ce-ar fi fost, fu doborât. Gunnar urma sa se retraga, dar nu înainte de a se asigura ca a fost reperat, si alti “GIC” vor primi ordin sa-l anihileze. Acestia erau, în acel moment, în lateralele vehiculului, tragând foc de acoperire pentru cei ce atacau direct. Gunnar trase în directia unuia dintre ei si apoi coborî, departându-se. Cum era de asteptat, cei doi au alergat spre canal, tragând si dorind sa arunce grenade înauntru. Capacul exploda însa instantaneu, împroscându-i cu bucati grele de metal si bolovani, hacuindu-i. Trei grenade cu semtex, bucati de beton si un capac greu din fonta erau destul, chiar si pentru niste GIC.
Explozia provocase un mic cutremur care distrusese partial galeria si Gunnar lua din nou, barbateste, zoaiele în piept, sa gaseasca alta gura de iesire. Nu stia ce efect a avut mica lui capcana, dar tactica paianjenului de apa n-ar mai fi dat roade a doua oara si trebuia schimbata. Se departa de locul conflictului, mergând în directie opusa. Prima impresie, la iesire, a fost ca schimbul de focuri s-a intensificat, de parca se confruntau câteva batalioane. În plina strada, înainta catre Consiliu, încercând sa se foloseasca de orice paravan care l-ar fi putut apara. Apoi, pe neasteptate, focul s-a redus din ce în ce mai mult. Acum se auzeau doar rafale, din când în când. Primele scuturi au început sa se ridice si, atunci, a stiut ca situatia s-a calmat.
- Hei, tataie! Ce-ai facut, te-ai pitit în canale? îl interpela râzând un tânar iesit din adapost, împreuna cu un grup de amici.
Sediul Consiliului arata jalnic, cu scuturile deformate si rupte de parca l-ar fi maturat taifunul. Sfarâmaturi din explozii erau împrastiate peste tot. O gaura imensa se vedea în usa blindata de la intrare care si ea, parea ca abia se mai tine. Posturile automate de aparare a cladirii erau complet distruse. În strada, mai multi membrii ai Garzii Civile se apropiau cu prudenta de un GIC doborât, în timp ce zeci de curiosi îi urmareau de la distanta, gata s-o rupa la fuga.
- Stai pe loc, batrâne, nu vezi ce-i aici? striga un membru al Garzii la Gunnar, care intrase în perimetrul oarecum delimitat de ei. Puh, ce puti!
Era prea obosit ca sa mai reactioneze. Se retrase spre peretele cladirii, lânga usa sparta, privind la oamenii care intrau si ieseau, asteptând sa vada ce se întâmpla. La un moment dat aparu Martha, într-un combinezon gri, cu un pistol–mitraliera pe umar. În urechea dreapta purta un “ohrfon”, un mic telefon auricular cu comanda vocala a carui antena flexibila, totodata si suport pentru microfon, cobora discret sub unghiul maxilarului. L-a vazut pe Gunnar si a parut surprinsa. Avea un plasture cicatrizant lipit de frunte, lânga tâmpla stânga.
- Esti ranita?
- A, nu-i nimic grav! La un moment dat, când au spart usa, au început sa traga rachete înauntru si cred ca a fost un ciob, de la vreo vitrina sparta.
S-au apropiat împreuna de inamicul doborât, pe lânga care membrii Garzii Civile se învârteau, neîndraznind sau nestiind ce sa faca. De data aceasta, n-au mai protestat la mirosul lui.
- Nu e nici un pericol, sper..? rosti ea o întrebare ezitanta.
Fara s-o lamureasca, Gunnar se apleca, cerceta corpul si actiona zavorul de blocaj al castii, depresurizând labirintul de etansare. Dupa fâsâitul scurt, specific, care-i facu sa tresara pe cei din jur, detasa casca cu usurinta. În fata lor aparu chipul unui tânar, sa fi avut cam optsprezece-douazeci de ani, tip caucazian, bronzat, cu fata prelunga si osoasa.
- E om! se mira Martha, iar curiosii se strânsera în jurul lor, prinzând curaj.
Gunnar îl privi pret de câteva clipe, în tacere.
- Mi se pare ca-l cunosc pe tipul asta…
- De unde? întreba ea, contrariata.
- Din tinerete…- raspunse firesc, dar cei din jur izbucnira în râs. Poate ca le parea hâtru fara sa-si dea seama. De aceea, o trase de-o parte, si explica: -Ar trebui verificat într-o baza de date, daca s-au pastrat vechile amprente ADN. Îmi pare ca seamana cu un comandant pretorian din perioada mutantilor.
- Dar, e tânar…
- Da,.. e o clona. Copia fidela a unui luptator redutabil si fanatic, din acel timp. Era un dur!
Câtiva tineri patrunsera brusc în grupul de curiosi adunati acolo, pentru a-i spune unui sef al Garzii, care era de fata:
- Mai sunt trei din astia morti, chiar aici în apropiere…
Rumoare, comentarii, înghionteli,.. oamenii prinsesera curaj si voiau cu totii sa vada. Seful Garzii îi cauta din ochi pe Martha si pe batrân, sperând ca vor decide ei ce e de facut.
- Vrei sa mergem sa-i vedem? îl întreba ea.
- Nu, adunati ceea ce se mai poate aduna din ei, în saci izotermici, pentru a fi cercetati. Încercati sa recuperati si echipamentul lor, pe cât posibil.
Oamenii Garzii se mobilizara sa execute ceea ce era nevoie. Noii veniti continuau sa dea detalii si sa comenteze:
- Dincolo, doi dintre ei sunt facuti zob, chiar lânga o gura distrusa de canal…
Martha îl privi banuitoare, sesizând, parca pentru prima data, mirosul de canal care se degaja înca din hainele batrânului luptator. În plus, vorbise de parca ar fi cunoscut deja starea “unitatilor” GIC doborâte.
- Cred c-ar trebui sa te schimbi si sa faci un dus - îi zise ea, neprotocolar.
- Fara îndoiala, mi-ar prinde bine!
- Va pot oferi un combinezon nou, de calitate. Am acces la magazia Garzii.
Holul cladirii, cândva ordonat si elegant, era acum numai sfarâmaturi, moloz si bare de metal contorsionate.
- V-au murit oameni? întreba Gunnar.
- Da, au murit cam opt oameni din Garda, sau sunt grav raniti, înca nu stiu. La un moment dat, am ocupat, cei mai multi din cladire, pozitii în hol, pentru a-i respinge când ar fi intrat. Dar, nu cred ca aveam sanse… Atacul de astazi n-a mai fost o gluma. Ceva i-a împiedicat, totusi, sa ne distruga complet! Sau, poate, cineva a facut aceasta, zise ea, privindu-l pe capitan si încercând sa afle ce gândeste.
- N-a fost o gluma, însa, pare sa fi fost un fel de test final, proiectul de diploma al acestei generatii de clone… Reusita lui, fara a fi esentiala, era totusi importanta!
Acest punct de vedere o facu pe Martha sa se cutremure. Ar fi dorit sa poata discuta pe îndelete, dar cei din departamentul ei îi reclamau prezenta în diferite locuri, cu voci tot mai insistente care rasunau în ohrfon. Îi asigura lui Gunnar cele necesare, îl conduse la dusuri si, apoi, îi indica biroul ei, pentru a o astepta acolo. “Aveam programata, când v-am chemat, un fel de întrunire la care tineam sa luati parte. Acum, cred ca se va amâna.” – spuse ea, înainte de a pleca grabita.
- Va salut, domnule! îi raspunse la salutul sau necunoscutul aflat deja în biroul fetei, în momentul când intra. Cum Gunnar nu mai zise nimic, acesta continua: - Ma numesc Paul Matei, sunt profesor.
- Eu ma numesc Gunnar - se recomanda la rândul sau. Pensionar!
- Este un nume destul de popular, Gunnar, la ora actuala! De când cu razboiul si cu povestile despre comandantul Gunnar Thorvalds – continua, jovial, tânarul profesor, unii parinti care vor sa le insufle baietilor spiritul combativ si, probabil, lipsa de scrupule, având în vedere ca omul a devenit pirat, îi boteaza cu numele de Gunnar. Noi am fost întotdeauna predispusi la imitatii… dar, bineînteles, dumneavoastra sunteti prea în vârsta ca sa fi fost victima acestei mode!
- Da, cu siguranta…- zise Gunnar si se întinse pe o canapea, închizând ochii.

*
* *

Sala de o suta de locuri a Consiliului devenise neîncapatoare atunci când întrunirea, programata initial înainte de prânz, a început totusi pe la ora sapte. Dupa toate întâmplarile, oamenii simteau nevoia sa se adune si sa discute. Atacul din cursul zilei îi intriga si-i înfuria în acelasi timp pe locuitorii cartierului. Unii cautau sensurile ascunse, iar altii cereau razbunare.
Consilierul Thomas Lang parea marcat si el de ineditul momentului. Era un om în vârsta, de obicei calm si cumpatat. De profesie inginer, în ultimii ani îndeplinea functia de consilier permanent si se ocupa practic de toate problemele care tineau de conducerea coloniei. Înalt, dar firav în aparenta, avea fata patrata si fruntea brazdata de riduri adânci. Sprâncenele lui stufoase pareau zburlite si ochii cenusii îi erau umbriti, când începu sa vorbeasca:
- Stiti cu totii ca am pierdut pe mai multi dintre concetatenii nostri… Desi aceste atacuri nu au început de ieri, si ne-am aparat cât am putut de bine, de data aceasta pretul platit e prea mare. Ne punem, desigur, ca de atâtea ori, întrebarea: Ce stat poate fi acesta care persecuta sau ucide pe cei mai corecti cetateni? Stiti foarte bine ca, în aceasta colonie, traim firesc atât germanii, cât si românii, polonezii sau armenii. Nu facem trafic de esente, nici nu organizam lupte clandestine si nu creem probleme nimanui. Platim taxele legale, educam tinerii, îi îngrijim pe cei bolnavi fara sa apelam la stat… În comunitatea noastra, nu avem toti aceeasi limba, dar avem o comuniune de valori. Respectam modul de viata al ucrainienilor, al chinezilor sau arabilor, care traiesc în acest oras si, bineînteles, al majoritatii. Ce face însa statul acesta în schimbul taxelor pe care noi le platim? Cu ce drept ni se trimit blindate sau comando-uri, pentru a ne forta sa-i platim pe nelegiuiti?
Vadit tulburat, Thomas parea sa se lase purtat de valul propriei pledoarii, aprobata vehement, de altfel, de cei prezenti. Îsi dadu, însa, seama ca se încalzeste si se abate de la scopul propus, de aceea schimba brusc tonul, zicând:
- Dar… nu are rost sa continui acum aceste gânduri. Am sa-i dau cuvântul domnisoarei Braun, sefa Departamentului Logistica al Consiliului, pentru ca are ceva sa va comunice!
Gunnar, din coltul de încapere unde se asezase, deveni înca si mai atent.
- În primul rând, buna seara – începu ea, si sa ne bucuram ca ne revedem! Daca atacul de astazi nu ar fi fost întrerupt brusc, acest lucru nu ar mai fi fost atât de sigur…
Martha îsi schimbase combinezonul gri de peste zi cu unul visiniu si arata din nou stralucitoare în lumina lampilor cu halogen.
- Avem deci, la ora actuala, sapte aparatori ucisi si unul ranit grav, dar cu sanse sa supravietuiasca totusi. Atacatorii au pierdut patru unitati, poate au si un ranit, dar nu stim precis acest lucru. Bilantul, în cifre, este evident în favoarea lor. Cu toate acestea, ei nu si-au atins scopul si ceva i-a facut sa renunte brusc la obiectivul propus, acela de a distruge acest Consiliu, de a decapita colonia noastra!
Cei de fata murmurara aprobativ, cuvintele ei parând sa le redea o minima satisfactie.
- Ne întrebam, pe buna dreptate, ce forta misterioasa a distrus inamicii de pe strada Hogas, pentru ca ei nu au fost atinsi de nici una din armele celor ce aparau cladirea. Nu este greu de presupus ca, dupa acel moment, ramânând pe jumatate ca numar si fara sa fi reusit sa intre în obiectiv, au fost nevoiti sa se retraga… Oricine ar fi fost acela care i-a atacat, se cuvine sa-i fim recunoscatori. Ne-a salvat vietile! – conchise Martha.
Din coltul sau, Gunnar zâmbi vag, nu fara o anumita multumire interioara. “Desteapta fata!” zise în gând, în timp ce oamenii din jur comentau în fel si chip. Dupa ce rumoarea se mai potoli, tânara spuse, în continuare:
- În ceea ce ne priveste, trebuie sa tragem toate concluziile privind apararea noastra. Nu au functionat bine multe departamente ale ei. Analiza aceasta trebuie facuta de Garda, de consilieri, împreuna cu vechii combatanti.
Aceste ultime cuvinte au fost primite mai putin favorabil de cei prezenti. Comunitatea era, fara îndoiala, mândra de capacitatea sa de aparare care functionase bine de atâtea ori si, probabil, gândeau ca Martha nu e îndreptatita sa emita astfel de sentinte. Cineva din apropierea lui Gunnar zise încet, cu oarecare ironie:
- Îl scoateti iarasi în fata pe batrânul domn Braun, bietul de el! Înca îl mai tineti în viata…
Fara sa tina cont de murmure, ea continua:
- Ceea ce doresc acum, este sa supun atentiei dumneavoastra marturia unui prieten al nostru, profesorul Paul Matei. Cred ca experienta lui va oferi un nou indiciu asupra originii acestor atacuri… Am crezut cu totii ca stim cine si de ce ne ataca, dar, probabil, ceea ce stiam era doar un adevar partial. Chiar atacul de astazi este posibil sa fi fost trimis si dirijat în alt scop si din alta sursa, decât celelalte!
De data aceasta, murmurele se amplificara, semn evident ca participantii nu erau de acord cu aceasta ipoteza.
- Pe profesorul Matei îl cunoasteti. A predat fizica aici, în oras, unora dintre noi. Îl invit sa vorbeasca…
Profesorul avea în jur de treizeci si cinci de ani, era de statura medie, parea puternic în umeri, cu brate viguroase si un început de burta. Parul sau saten închis era putin rarit la tâmple. Fata neteda si bucalata, ca si ochii albastri de copil, contrastau cu o barba pâna la piept, care îi dadea un aer usor excentric.
- În ultimii ani, am lucrat la colegiul din Regen, orasul aflat în aval, la iesirea estuarului în mare. Am avut parte, acolo, de un colectiv de profesori buni si oameni adevarati, între care ma simteam bine. Autoritatile oraselului erau, în general, receptive la problemele scolii. Viata locuitorilor nu e deloc usoara, stiti ca mai mult de jumatate din oras traieste pe platforme, iar uraganele fac mereu victime…
- Multumim, profesore, pentru aceste amanunte – îl întrerupse consilierul Lang. Dar, te rog, fii concis!
- Dar, domnule consilier, ceea ce urmeaza sa spun are legatura…
- Bine, scuza-ma!
- Deci, i-am cunoscut ca pe niste oameni extraordinari. Apoi, a început un fel de nebunie, de parca absorbisera toti esente… Întregul mod de gândire parea sa le fie afectat. Parca nimic nu ar mai fi contat pentru ei, iar când spuneau ceva, aveau în gând exact opusul sau, în orice caz, un sens ascuns, cunoscut doar de catre initiati. Printre altele, râdeau foarte mult, demential. Daca vedeau pe careva cazând de pe o platforma, râdeau, daca se producea o încaierare si erau raniti, râdeau. În cazul în care ai fi facut cuiva observatie, sau morala, îti puneau la cale tot felul de farse, de-a dreptul periculoase ori scârboase…
- Stai putin, profesore, vrei sa credem ca, peste noapte, simtul moral si comportamentul locuitorilor s-au schimbat complet? îl întrerupse, neîncrezator, consilierul Lang.
- Pare incredibil si ati putea sa ma considerati nebun. Afirm, însa, ca e purul adevar! Pot sa va relatez si alte lucruri, de exemplu, petrecerile care începusera sa se tina lant. Eu îi cunoscusem ca pe niste oameni cu viata aspra si, dintr-o data, au început sa petreaca frenetic, de preferinta pe vase, în larg, sau chiar în apa. Folosesc un eufemism când spun ca tinuta nu era deloc obligatorie… De fapt, petreceau goi, mai putin femeile care purtau bijuterii sau, în fine, “accesorii”. Nici nu se sinchiseau de pericolele la care se expun…
În ciuda împrejurarilor, cei din sala murmurau înveseliti. “Dumneavoastra, de unde stiti?” – întrebau unii, mai în gluma, mai în serios.
- Ar fi fost amuzant daca lucrurile nu degenerau si, de cele mai multe ori, se terminau prost, mergând pâna la crime.
- Aceasta dementa colectiva îi afecta pe toti, fara exceptie? întreba cineva.
- Nu, de fapt, erau mai multe exceptii. Chiar în scoala erau câteva, atât printre studenti, cât si printre profesori. De mare importanta a fost faptul ca domnul Mihai Antonescu, rectorul scolii si profesor eminent de biologie marina, era una dintre ele. Eram buni prieteni. Eu am practicat sporturile nautice si ieseam împreuna în larg cu o barca a colegiului, pentru studiile sale. Trebuie spus ca observase primele simptome ale acestor manifestari de timpuriu, când erau destul de discrete, cum s-ar zice. Simptomele au afectat întâi autoritatile sau liderii. Mi-a descris de mai multe ori, mirat, ca oamenii acestia, pe care îi cunostea, devenisera batjocoritori si aroganti dintr-o data. Apoi, medicii orasului. De mult timp se spunea ca sunt iubitori de arginti si, decât sa fi fost internat în spital, mai bine sa te sinucizi, dar acum…
Câtiva râsera.
- Nu-i de gluma, am auzit cazuri de femei lasate sa moara în chinurile nasterii pentru ca nu au dat destui bani! Sau de bolnavi, care au fost chinuiti intentionat ca sa para cât mai plauzibil decesul pentru trafic de organe. Metode stranii de tratament care li se aplicau… ca sa nu mai vorbesc de mizeria si nepasarea medievala din spitale…
- Bine, am înteles, profesore, în fond ceea ce ne spui nu pare o mare noutate! - îi raspunse, cu scepticism, consilierul. Te rog sa ne relatezi concluzia dumitale în aceasta problema.
- Parerea mea, si a celorlalti care înregistram aceste evolutii, era ca mentalitatea cetatenilor se degrada vizibil si aparent inexplicabil. Simteam într-un fel ca, si asupra noastra, presiunea creste… Tot mai multe farse se faceau, auzeam în urma mea insulte sau doar râsete ciudate si simteam un soi de supraveghere… Rectorul, domnul Antonescu, m-a convins ca trebuie sa fug, sa vin aici sa anunt autoritatile. Deoarece as fi putut fi prins daca veneam pe uscat sau cu o ambarcatiune de transport oarecare, întrucât, trebuie sa va spun, a aparut iarasi un fel de dementa a izolarii autoimpuse, am hotarât sa ne bizuim pe antrenamentul meu de canotor. Am luat caiacul si am plecat vâslind, noaptea, acum trei zile. Ziua m-am ascuns printre pietrele digurilor, în zonele cele mai pustii, si am încercat sa ma odihnesc. Porneam la lasarea serii, când se auzeau urlete sinistre dinspre cazemate. Am sosit în aceasta dimineata, dupa cum stiti…
Depozitia profesorului se termina convingator, în ciuda lipsei de dovezi care sa-i confirme spusele. Parerile celor prezenti erau foarte împartite, de la îngrijorare si interes fata de cauza ciudatului “fenomen”, pâna la atitudinea sceptica, manifestata de consilierul Lang. Rumoarea iscata de schimbul de pareri nu se terminase înca, atunci când un gardian intra pentru a-l anunta ceva pe consilier. Sprâncenele sale stufoase se ridicara brusc, semn ca era din cale afara de contrariat.
- Stimati concetateni! Iata ca se întâmpla din nou ceva neasteptat, dar nu va speriati, ar putea sa fie ceva bun! Însusi colonelul Bostina, seful Politiei orasului, a venit pâna aici si solicita insistent sa-l primesc în legatura, mi se spune, cu atacul de astazi. Dupa ani de zile, în care Politia nu a vrut sa se implice în cercetarea acestor atacuri, iata, se deplaseaza aici chiar seful ei! Nu vreau sa-l fac sa astepte… Daca într-adevar si-au schimbat atitudinea, ne-am bucura, si dorim sa cooperam. De aceea, vom întrerupe, pentru o jumatate de ora, aceasta întâlnire.
Cum consilierul se retrase, toti se ridicau, continuând discutiile sau cu intentia de a-si viziona familiile. Martha îl cauta din priviri pe Gunnar, îl vazu, si îl trase de brat pe profesorul Matei pentru a veni împreuna lânga el.
- Cred ca v-ati cunoscut, nu e asa? - zise ea, dar pentru a fi sigura se întoarse catre profesor: Dânsul este prietenul si protectorul familiei mele, renumitul capitan Gunnar Thorvalds!
Daca cineva ar fi turnat o cisterna cu apa peste el, profesorul tot n-ar fi aratat atât de plouat cum deveni în clipa aceea… Fara sa scape momentul, Gunnar îi întinse mâna, spunând:
- Chiar el,.. combativ si lipsit de scrupule!
- Ce s-a întâmplat? întreba ea, simtind ca-i scapa ceva, dar nici unul nu se grabi s-o lamureasca. Atunci, continua: Voiam sa stiu, ce credeti despre întâmplarile din Regen?
- Despre cazuri de manipulare a maselor prin mesaje subliminale, sau de hipnoza colectiva, am auzit cu totii, raspunse capitanul, dar pâna acum nu s-a întâmplat ca locuitorii unui întreg oras sa-si piarda complet directia datorita acestor tehnici. Mai curând pare a fi o noua religie.., spune-mi, domnule Matei, ai remarcat vreun cântec repetat obsesiv sau vreo imagine, fie si pe panourile publicitare? De unde pareau sa vina toate acestea? Exista ceva care parea sa fie sursa raului?
- …Nu stiu.., nu cred…
- Ce imagine ai vazut în prima clipa, când te-am întrebat?
- Apa, dar si eu am venit pe apa, o vad încontinuu, de aproape trei zile.
- Spune-ai ca erau petreceri acvatice,.. de fapt, a fost partea cea mai apreciata a expunerii dumneavoastra!
- Da, se pare ca lumea a luat în gluma – raspunse Paul Matei, stânjenit. Totusi, în toata nebunia, erau si momente idilice, chiar magice. Priveam cu binoclul, de pe o faleza, grupurile de femei si barbati goi în lumina asfintitului, cum îsi miscau armonios capetele si bratele în bataia undelor linistite de lânga tarm, de parca se lasau alintati de mare. Era ca o plutire sincrona sau ca tehnica Qi’ – Gong în varianta acvatica… Sincer, în astfel de momente, poate as fi dorit sa particip la acele ritualuri, dar, cum am spus, dupa aceste preludii lucrurile degenerau aproape întotdeauna.
Gunnar simti ca ultimele cuvinte ale profesorului îi provoaca fiori reci pe spate, gândindu-se la boala secreta din Raketland deoarece, prin acele locuri, cei atinsi dispareau în mod misterios. Nu se stia natura ei si o clipa, îl strafulgera gândul ca este purtatorul sanatos al vreunui virus menit sa aduca nenorocirea neamului sau. Dar, nu putea sa existe vreo legatura între el si locuitorii din Regen, pe unde nu mai trecuse din timpul razboiului.
În timpul cât vorbisera, nici unul bagase de seama ca, pe usa salii aproape goale, intrase o armata de politisti. Apropiindu-se vijelios, acestia au sarit peste rânduri, înconjurându-i, luând pozitie de tragere printre fotolii si urlând:
- Mâinile sus! Nici o miscare! La cea mai mica miscare, tragem!
Cel putin o duzina de arme automate erau îndreptate asupra lor. Colonelul Bostina se apropia gâfâind, strigând de la distanta:
- Esti numitul Gunnar Thorvalds?
Gunnar îl privi mirat, fara sa raspunda. Din spatele lui Bostina, consilierul Lang sosi rosu la fata si mai iritat decât oricând.
- Ce-i asta, domnule colonel? întreba el, furios.
Gunnar ridica mâinile la vedere si, în acelasi timp, vreo sapte matahale se repezira sa-l tina si-i rasucira mâinile pentru a-i pune catuse. Din graba de a rezolva situatia, unul dintre ei descarca din greseala arma chiar în spatele lui Gunnar care resimti izbitura dureros, în tot corpul. Din fericire, combinezonul primit de la Martha era de buna calitate, astfel încât glontul ricosa catre palma altui politist.
- Aau, m-a împuscat! striga acesta, cu palma plina de sânge.
- S-a descarcat arma, boule! îi raspunse colonelul. Apoi, se rasti la Gunnar: - Gunnar Thorvalds, în numele autoritatii pretoriene, esti arestat!
Dupa momentul de spaima si uimire prin care trecuse, Martha îsi reveni si striga:
- Colonele, ai înnebunit? Pentru ce toata mascarada asta?
- Domnisoara Braun, nu vorbiti asa, pentru ca suntem totusi organul autoritatii statului! Acest om e un criminal…
- E un erou! îl întrerupse Martha.
- Îl credeti erou, poate îl cred si altii - relua colonelul, privind piezis catre Lang - dar e un criminal, pirat notoriu, iar ultima sa crima sângeroasa este aceea ca l-a ucis pe maiorul Braun, tatal dumneavoastra, ca si pe infirmiera care-l îngrijea!
Martha simti ca îi zvâcnesc tâmplele si i se înnegureaza privirea. Instinctiv, pipai bratara de la încheietura mâinii stângi.
- …Nu se poate…
- Ba da, domnisoara, chiar ar trebui sa mergeti acasa pentru ca tatal dumneavoastra este mort si, în plus, rânji Bostina, îl suspectam pe acest individ ca sta în spatele atacului de astazi, de la Consiliul acesta al coloniei dumneavoastra. Este cel putin complice, dar avem probe si martori ca a participat si l-a organizat! Desigur - continua el, privind catre consilierul Lang - nu va putem da alte informatii în etapa actuala a cercetarilor, ancheta este în curs si trebuie sa lasam organele abilitate sa-si faca pe deplin datoria!
- Cum puteti fi asa?… Nu poate fi adevarat ceea ce spuneti,.. si voi verifica chiar acum – zise Martha cu lacrimi în ochi, fara putere.
- N-aveti decât sa verificati. Eu nu îmi fac decât datoria! raspunse colonelul, facând semn oamenilor sai sa-l ia pe Gunnar si sa plece.
- Domnule colonel, interveni atunci consilierul Lang, având în vedere statutul de veteran al acestui om, ca si faptul ca presupusele sale fapte tin de teritoriul coloniei, va cer sa ne remiteti arestatul, pentru a-l tine în detentie aici!
Colonelul Bostina zâmbi cu superioritate.
- Nu se poate, domnule consilier! Cred ca nu stiti cu cine-aveti de-a face! Individul e arestat pentru conspiratie si crima, conform mandatului procurorului districtual, nu pentru ca a condus beat sau altceva minor… Eu reprezint legea, domnule!
Zicând acestea, colonelul întoarse spatele si pleca fara sa mai priveasca înapoi. Daca colonistii s-ar fi revoltat “spontan”, ar fi trebuit sa cedeze, iar situatia s-ar fi întors în favoarea lor. Dar stia cu cine are de-a face… Lang si cei din jurul lui nu se pricepeau la poker si luau înca în serios abureala cu “legea”. Si ce lucratura subtila.., sa le salte omul, pasamite, spre binele lor! De mult astepta sa savureze clipa când îi va lasa masca, cu mutrele lor “inteligente”, iar aceasta clipa tocmai sosise.

---

sus