înapoi

CAPITOLUL DOI

Pe HändelStraße, strada principala din Cartierul German, Martha se întorcea acasa cu furgoneta de aprovizionare a magazinului familiei când un chip strain si, totusi, vag cunoscut îi atrase atentia. Tocmai se gândea cu obida ca, în timp ce ea alergase dis–de–dimineata sa aprovizioneze magazinul, lasul de Martin, frate-sau, îsi proiecta holograma la tejghea si trândavea cu noua lui nevasta.
Crescuse aici si îi cunostea pe toti cei din cartier. Trecatorii ocazionali, la aceasta ora, erau, în special, copii sau femei din zona, figuri modeste si preocupate de problemele de zi cu zi. Cei doi straini, împreuna cu lupul superb care îi însotea, mergeau agale, ca si cum s-ar fi plimbat fara o tinta anume. Tânarul era frumos, dar chipul si statura impunatoare a batrânului îi rascoleau amintiri vechi, de pe vremea copilariei. A încetinit furgoneta pâna când a oprit de tot, privind cu atentie grupul în ecranul retrovizor. “Interesanta echipa!” murmura, în timp ce încerca sa mareasca imaginea. Dupa ce i-a privit pret de câteva clipe, “…sigur”, îsi zise, “ar putea fi ucigasi sau purtatori de esente”, ceva îi spunea însa ca lucrurile nu stau chiar asa. Era o anume nostalgie în interesul acesta subit, dar, cum nu avea timp de asemenea gânduri, porni imediat catre magazin.
O data ajunsa, a trecut prin curtea interioara, unde l-a pus pe Joschka sa descarce si sa aranjeze lucrurile în rafturi, iar ea s-a dus sa opereze transferul în fisierele de gestiune. Când a intrat în magazin, asa cum si-a imaginat, holograma fratiorului statea tantosa la un birou, întrebând cu promptitudine datorita senzorilor de proximitate:
- Ce doriti, va rog ?
- Sa ma pupi în fund! suiera ea printre dinti, cu adresa la original.
- Solicitarea dumneavoastra nu a fost înteleasa, raspunse politicos holograma lui Martin. Va rog sa precizati mai clar ce doriti! Folositi catalogul de produse de la oricare din terminalele magazinului.
- Lasa ca stii tu.
La cei douazeci si patru de ani, Martha era o tânara femeie de statura mijlocie, energica, cu forme împlinite. Avea fata ovala, parul blond tuns scurt si ochii de un cenusiu luminos. Fruntea înalta, linia eleganta a sprincenelor, confereau distinctie unei fizionomii alcatuita din trasaturi delicate, dar ferme. Gropita cocheta din barbie îi completa chipul cu o nota de feminitate si voiosie. Acum, purta un combinezon avansat, de cea mai buna calitate, având culoarea velurului visiniu. Era genul de combinezon apt sa ofere un înalt grad de protectie la lovituri de gloante sau la bacterii patogene, în acelasi timp, încercând sa fie si elegant. Nu era “haute couture”, însa, era o tinuta potrivita unei femei active care avea bani, dar si îndatoriri.
Purta, desigur, o arma, luata în graba din rastel înainte de plecare. Era un pistol ieftin si usor, din categoria celor “de unica folosinta”, pentru ca dupa primul încarcator devenea practic inutilizabil si trebuia reciclat.
Dupa câteva minute de lucru intens, holograma fratiorului îsi manifesta, din nou, solicitudinea:
- Categoria ceruta nu exista în magazin!
- Abandoneaza si dispari! comanda Martha, pentru ca nu voia sa mai prelungeasca aceasta joaca care ar fi putut distruge procesorul. “Bietul Martin”, îsi spuse ea, “e atât de ocupat de nu are timp sa programeze cum trebuie macar aparatul asta!”.
Aproape ca uitase de strainii pe care îi vazuse ceva mai devreme când clopotelul, cât se poate de clasic, cum ceruse sa fie montat la usa de la intrare, o anunta ca aveau clienti. Înauntru era chiar batrânul impunator, al carui chip îi atrasese în mod neobisnuit atentia. Fara îndoiala ca tânarul si lupul au ramas afara, îsi zise si raspunse la salutul noului venit cu un sentiment tot mai nesuferit ca se face mica în fata acestui om, îmbracat într-o manta ponosita.
- As vrea.., începu Gunnar, iar când vorbea parca retraia un sentiment placut, as vrea o conserva de carne acceptabila pentru un lup si o punga cu biscuiti de alge.
Vocea batrânului îi paru Marthei profunda si prieteneasca. Îi alese cea mai potrivita conserva, cei mai renumiti biscuiti de alge, si spuse:
- Sunt cele mai bune din magazin. Vi le ofer la jumatate din pret! Stiti - spuse ea pentru a preveni obiectiile, dar si eventualitatea unui abuz de bunatatea ei - este politica magazinului fata de prima comanda a unui client nou!
- Aa,.. interesant! Gunnar privi si el în ochi aceasta pustoaica simpatica, zâmbind în felul sau, fara sa se vada, încordând usor pometii obrajilor si ridurile din coltul ochilor. Am vazut ca firma se numeste “Braun”, spuse el, nu cumva cunoasteti un militar cu acest nume? Ar trebui sa fie retras din activitate, doar cu câtiva ani mai tânar ca mine.
- Oh, Doamne! Cum va numiti dumneavoastra, spuneti-mi repede?
- Gunnar…
- Celalalt nume!
-Thorvalds.
- Nu se poate, asta s-a întâmplat demult! Scuzati-ma, daca va mai supun la o întrebare… Unde l-ati cunoscut pe acest Braun?
- Demult, într-adevar, în Nor…
- Unde e baiatul, repede… cheama-l înauntru! striga, dintrodata, Martha.
- De ce?
- Întelege, e alarma!
Cuvântul “alarma” declansa ca un resort reflexele vietii de militar si Gunnar alerga fara întârziere sa-i caute pe Ármin si August. În strada lumea alerga în toate directiile în sunetul penetrant al sirenelor, fiecare intrând undeva, într-o casa, într-un subsol, oriunde. Sirena suna din ce în ce mai ascutit, lasând impresia apropierii iminente a pericolului. Cei doi erau de negasit. Gunnar se uita în toate partile, striga… Deja, ceva în aspectul cartierului parea sa se schimbe cu rapiditate. Se auzea sunetul unor motorase turate la maximum si zgomot de storuri sau de usi metalice care se închid. În cele din urma simti, lânga picior, atingerea lupului. Ármin sosi si el, gâfâind, si zise:
- Sa ne-ascundem!
- Hai o data…
Au fugit împreuna catre magazin unde Martha îi astepta îngrijorata. Dupa ce au intrat, a declansat închiderea storurilor si scuturilor astfel încât, în câteva secunde, magazinul, curtea, ca toata strada de altfel, erau îmbracate într-o cuirasa divers colorata. Singurul contact vizual cu exteriorul se realiza prin camerele de supraveghere din cartier, legate în retea, ale caror imagini puteau fi urmarite pe oricare terminal. Vehiculul atacator era la capatul strazii, un tanc mic, autonom, ce îsi rotea senzorii în toate directiile pentru a depista spectrul infrarosu al vreunei fiinte cu sânge cald. Dintr-un locas anume plasat pe firul drumului a iesit automat în calea tancului o bariera din otel masiv. Senilatul, sesizând obstacolul, s-a oprit si a deschis focul asupra lui. Tragea de aproape, cu toata puterea celor doua tunuri, si mii de schije suierau, zburând în toate directiile si împroscând cuirasele de aparare ale cartierului. Una din schije a lovit camera de supraveghere prin care urmareau ce se întâmpla. Când au comutat imaginea pe o alta camera, bariera fusese deja distrusa, iar tancul îsi continua înaintarea. În pauza dintre focuri începu sa se auda tot mai bine acordurile sincopate ale unui cântec batjocoritor. Cuvintele erau neinteligibile, parând mai curând o colectie de râgâieli si grohaituri pe o muzica cu sonoritati vag tiroleze.
La un moment dat, o biata pisica speriata sari de lânga o scara, încercând sa se refugieze pe partea opusa a drumului. Senzorii tancului o depistara imediat si asupra ei se dezlantui un tir infernal, sfârtecând-o în bucati care sareau amestecate cu molozul si praful strazii. Dupa ce a tocat pisica, focul a încetat câteva clipe, probabil pentru racirea tevilor. Cântecul, însa, continua, mai batjocoritor ca oricând. Deodata, un proiectil perforant izbi turela, iar aceasta se rasuci într-o parte, tragând cu unul din tunuri, asemenea unei fiare care încearca sa muste pe cel ce a lovit-o. Senilatul încasa o noua lovitura si imediat o a treia, urmata de un zgomot surd ce anunta explozia maruntaielor acestuia. Cântecul se auzea tot mai slab pâna când se opri, în cele din urma. Localnicii, mai ales cei având casele departe de locul incidentului, începusera sa ridice scuturile. Gunnar si Ármin observara acum, pe scuturile ramase, un adevarat puzzle de caricaturi si mesaje de sfidare a atacurilor de genul acestuia. Din megafoane se auzea apelul ca nimeni sa nu se apropie de tanc pâna când echipele de genisti nu vor degaja circulatia.
- Mi-ai dat emotii, hoinarule! spuse Martha, apucându-l de umeri pe Ármin. Dintr-o data, îl trase spre ea si-l saruta cu pasiune. August, nelinistit de aceasta miscare, se framânta pe loc si scânci usor.
- Hm, a meritat sa risti sa fii sfârtecat, baiatule! zise Gunnar. Fara îndoiala ca asta vrea sa spuna si August.
Martha, îmbujorata de gestul ei, explica, râzând:
- Cred ca mi-am acordat singura o recompensa! Meritam sa fiu rasplatita pentru câte am facut pe ziua de azi! Doar atât si nimic mai mult… Pentru ca astazi am facut destule lucruri bune, si când te gândesti ca nu e nici macar ora prânzului.
Toti râdeau cu pofta, când aparu un omulet rubicond, cu parul roscat si rar, strigând, de undeva din spate:
- Martha, ai patit ceva? Cine sunt strainii acestia?
- Poti sa vii, Martin, n-am patit nimic! Domnilor, aveti una din rarele ocazii de a-l întâlni pe fratele meu în carne si oase!
Martin se apropie cu un aer de om ocupat si afabil, întinzând o mâna inerta celor doi.
- Apropo de prânz, relua Martha, fara sa lase sa se termine prezentarile, ce-ar fi sa ramâneti la noi la prânz. Ba nu, e prea devreme, zise zâmbind catre Martin care era tot mai vexat, va invit la cina! Trebuie sa veniti!
Gunnar îi spuse ca tocmai au venit dintr-o foarte lunga calatorie si tinuta lor lasa de dorit, în multe privinte…
Întelegând, ea îi însoti spre iesire si spuse:
- Daca nu aveti unde trage, va recomand pensiunea prietenei mele, Gertrud. Îi voi transmite un mesaj si, pâna ajungeti acolo, totul va fi pregatit. Aveti grija pe unde mai mergeti pâna diseara, când o sa stam mai mult de vorba.
- Chiar voiam sa va întreb, spuse Gunnar, suntem în razboi cu cineva? Ce a fost acest atac?
- Nu e chiar un razboi… E mai curând o controversa politica, care tine de ceva timp! Va voi explica diseara. Va astept pe toti trei!


*
* *


Pensiunea lui Gertrud era de fapt un autentic hotel, de o curatenie impecabila si cu tot felul de servicii, cum Gunnar nu mai întâlnise de multa vreme, iar Ármin, niciodata. Se pare ca Martha Braun era o persoana grijulie cu oaspetii ei si, în acelasi timp, foarte respectata în comunitate pentru ca, de cum au sosit, au fost întâmpinati cu multa atentie. N-au cunoscut-o pe Gertrud, dar personalul hotelului i-a condus într-un apartament, unde li s-a adus un prânz excelent. S-au spalat, au închiriat haine elegante pe datorie, s-au tuns, Gunnar si-a ajustat barba, apoi s-au odihnit vreo doua ore. Seara, înainte de a pleca, erau proaspeti ca din cutie, cu totul altfel fata de cum aratau la venire. August avusese si el parte de o baie si de tot felul de delicatese, dar nu l-au mai luat în vizita.
Un automobil cu ambianta aseptizata, apartinând hotelului, i-a lasat la ora opt chiar în fata casei Braun. Gunnar parea putin pe gânduri, când au sunat la intrare si o servitoare a deschis usa. Ármin trai o noua surpriza vazând, în oglinzile din holul elegant, imaginea a doi barbati îmbracati în smocking, care nu erau altii decât ei însisi. Într-o clipa, îl strafulgera gândul ca persoana sa din oglinda nu poate fi aceeasi cu hamalul din Vdlnius sau cu cel care era sa fie omorât de oamenii-hiena. Schimbarile din ultimele luni se succedau atât de rapid, încât îl derutau uneori.
Martha tocmai cobora scarile într-o superba rochie de seara, lunga, de un alb stralucitor cu paiete, mulata si decoltata suficient cât sa-i puna în evidenta trupul puternic, cu forme împlinite. Desi nu era înalta, statura sa era perfect proportionata. Purta bijuterii discrete si un snur subtire din puf, de un alb impecabil, pe post de esarfa în jurul gâtului. La încheietura mâinii stângi, avea o bratara cu placute articulate, din platina. Aparitia aceasta princiara avea un anumit tâlc si fusese bine pregatita, iar Gunnar întelese si intra în joc:
- Sunteti minunata, spuse el, cea mai desavârsita frumusete pe care am vazut-o în ultimii doisprezece ani! Chiar si fata de frumusetile din spatiul virtual, as putea spune!
- Multumesc, legendarul capitan Thorvalds stie sa aduca complimente femeilor…
- Foarte rar, si numai femeilor inteligente care, iata, întorc complimentele cu prisosinta! De fapt, ceea ce spun eu este doar adevarul.
Ármin îi înmâna stângaci orhideea sigilata, cum se obisnuia în astfel de ocazii.
- Multumesc,.. frumosul acesta din Nord este cumva fiul tau, capitane?
- Ármin este ca si fiul meu - lamuri scurt Gunnar.
Martha era o fire iscoditoare, însa, fara sa exagereze.
Desi spatiul nu era vast, casa Braun arata bine, cu o nota de eleganta fara cusur. Nicaieri nu se putea observa nici cel mai mic element tehnic. Lumina, temperatura, muzica discreta care se auzea, ca si microclimatul din recipientele florale sau din biosfere, erau dirijate din spatele unor panouri ce pareau din lemn de stejar autentic, desi probabil era doar un furnir. În scurt timp, aparu si Martin însotit de o femeie bruneta cam la treizeci de ani, foarte înalta, mai ales, prin comparatie cu sotul ei. Libel Braun, “sau Liby!”- cum se recomanda ea, avea fata prelunga si osoasa, parul cârliontat, ochi negri si buze carnoase. Era puternic fardata si dezinvolta. Purta sandale cu toc înalt, o rochie stacojie decoltata, larga dar extrem de scurta, astfel încât miscarile ei produceau o adevarata parada de lenjerie intima.
Dupa obisnuitele formule introductive, s-au asezat pe canapele si pe fotoliile confortabile din living, la un pahar de grog cu gheata, încercând sa schimbe câteva cuvinte.
Spre deosebire de Martin, ce nu parea deloc încântat de initiativa surorii lui de a invita straini la masa, sotia sa îi aborda foarte volubil. Îl prinse de brat pe Gunnar, întrebându-l o suta de lucruri dintr-o data, cum a calatorit pe mare, de unde vine, la ce hotel sta, de unde este s.a.m.d. Curiozitatea facea, se pare, ravagii prin aceste locuri. Micuta rochie de pe doamna Braun fâlfâia ca aripile unui fluture când trecea de la un oaspete la celalalt, apucându-l de brat pe fiecare, descosându-l, si ametindu-i pe toti cu parfumul sau intens. Din nefericire pentru ea, rezultatul acestor eforturi era îndoielnic, pentru ca Gunnar nu era omul care sa se lase usor tras de limba, iar Ármin nu era prea vorbaret, specialitatea lui fiind raspunsurile monosilabice. Liby râdea însa sonor din orice, aratându-si doua siruri de dinti puternici, care pareau foarte numerosi, datorita amplitudinii zâmbetului.
- Liby, initiaza-i pe oaspetii nostri în preocuparile tale asupra diverselor contacte culturale! spuse Martha, accentuînd sfârsitul frazei cu o nuanta de sarcasm, ce nu a scapat neobservat. Martin se facu stacojiu, aproape ca rochia sotiei sale, iar aceasta, dupa o clipa de ezitare în suvoiul de gesturi amabile si curiozitati nestapânite, raspunse pe un ton calm, dar, afectat.
- Îmi face placere sa ma ocup de oaspetii tai, stimata cumnata, daca nu cumva insinuezi ca ar trebui sa plec! Ce spui, iubitule, de asta? se întoarse ea catre Martin. Am înteles de la tine ca Martha ne-a invitat la cina. Am gresit eu oare? Bietul Martin încerca sa spuna ceva, în final, renunta si se uita cu repros la sora lui. În realitate, doar îi spusese sotiei ca Martha are oaspeti la cina, dar ea a luat simpla informatie ca pe o invitatie pe care el nu a avut curajul sa o dezminta cu fermitate. Libel Braun juca, însa, teatru si se victimiza cu voluptate.
De data aceasta, se asternu, pentru o clipa, o liniste încarcata, pe care Martin o întrerupse în cele din urma:
- Domnule Thorvalds, înteleg ca sunteti militar, daca nu ma-nsel, nu e asa?
- Mai mult sau mai putin. Sunt un simplu pensionar, de fapt. Dupa cum vedeti, domnule Braun - explica Gunnar ca sa traga de timp - sunt la o vârsta la care nici un barbat nu mai poate pretinde ca e capabil sa foloseasca alta arma în afara unui cutit de bucatarie, împotriva burtilor de peste sau a legumelor, desigur.
- Dar, ce vârsta aveti, daca nu sunt indiscret?
- Poate nu veti crede,.. am aproape saizeci de ani…
O exclamatie de uimire traversa asistenta la auzul presupusei vârste a lui Gunnar si, în fond, nu era decât o mica exagerare.
- Într-adevar, uimitor, nu vârsta în sine, cât aspectul de vigoare pe care îl degajati, în ciuda ei. Banuiesc ca ati facut tratamente de revitalizare, la clinici de renume…
- Martin! exclama de data aceasta Martha.
- Dar, de ce, nu e nimic rau în asta, e absolut normal!
- Ei, sora ta vrea sa ne tina din scurt în seara asta, se pare! interveni Liby.
- Nu, nicidecum, fii linistita, Libel, nimeni nu te poate tine din scurt, am vrut sa-l previn pe Martin si pe oaspetii nostri ca trebuie, dintr-o clipa într-alta, sa mai vina cineva!
- Ne-ai pregatit o surpriza? Speram, la fel de placuta ca prezenta acestor domni…
Un susur metalic abia perceptibil se auzi pe fondul amabilitatilor lui Liby, susur care, ciudat, o facu sa taca, ca si pe toti cei de fata. Din camera alaturata, în linistea ce se asternuse, aparu un batrân într-un aparat mobil de mentinere a vietii. Caruciorul înainta încet catre Gunnar, care tresari privind chipul palid, lipsit de viata, dar înzestrat cu o frunte înalta si nobila, aceeasi frunte ca a Marthei, si cu ochi albastri ce îl priveau cu vizibila emotie.
- Tata! spuse duios Martha, ma bucur ca ai venit! Se ridica din fotoliu si saruta cu veneratie mâna batrânului a carui viata, sustinuta artificial, abia pâlpâia, desi parea constient.
Din tetiera scaunului, unde se aflau niste difuzoare minuscule, se auzi o voce calda, barbateasca. Era, de fapt, o voce de sinteza pe care sistemul o realiza, preluând impulsurile electrice transmise de creierul batrânului prin nervii laringieni.
- Scumpa mea fiica,.. Martin, tu esti Gunnar… ai venit din Norvegia, sa ma vezi…
Nuanta vocii contrasta cu dificultatea exprimarii cuvintelor care reflectau gândirea batrânului. Gunnar era miscat si îi lua cu grija mâna într-a sa, ca si când s-ar fi temut ca acest gest îi va provoca cine stie ce suferinta.
- Eu sunt, prietene, îmi pare rau ca suferi, dar ma bucur nespus ca te pot revedea!
Lânga el, Gunnar auzea suflul plamânului si, aproape imperceptibil, bataile inimii artificiale aflate în structura scaunului care facea corp comun cu pacientul.
- O asteptam pe Freja sa ne aduca ajutoare si informatii din tara, de la familii,..”Ce fac copiii? Au crescut?” Îmi aduceai scrisorile Clarei. Am avut o misiune aici… sa luptam contra lor,.. si nu am încetat sa o facem!
Martha avea lacrimi în ochi, dar se stapâni si îi explica tatalui sau, pentru a doua oara în acea zi:
- Capitanul Thorvalds nu a mai venit cu Freja. Ne viziteaza, asa cum fac vechii prieteni… Eram copil, urma ea ca pentru sine, când tata a acceptat sa vina în aceasta tara pentru a ajuta Rezistenta. Îmi aduc aminte cum asteptam vesti de la tine, tata, prin nava Freja care reusea sa forteze, de fiecare data, blocada.
Batrânul Anton Braun fusese maistru militar, bun specialist în armament, avansat apoi ofiter în timpul razboiului. Acum picotea în scaun sau, în orice caz, se parea ca cele câteva momente de luciditate îl obosisera. Gunnar îsi amintea prea bine de vechiul sau prieten si se simtea oarecum vinovat pentru ca el îl adusese pe acest tarm, cu fregata stealth pe care a comandat-o în acel timp. Fara ofiterul Braun, Rezistenta Unita, sub conducerea Doctorului, nu ar fi reusit sa învinga dictatura si sa redea oamenilor sansa libertatii.
La un moment dat, menajera întreba daca poate sa serveasca masa. Anton Braun se dezmorti subit si vocea lui sintetica spuse, pe un ton destul de vioi:
- Eu nu servesc acum! Eu manânc… mai târziu. Poate, în urmatoarea… viata!
Cei de fata au zâmbit destul de jenati, în afara de Liby care a râs tare, ca de obicei. Într-un fel, i-au fost recunoscatori ca a putut sa reactioneze normal la aceasta gluma.
- Îmi place cum râde, Martin!.. Se vede ca plezneste de sanatate, zise batrânul, înviorând din nou atmosfera.
- Multumesc, domnule! raspunse Libel, trecând peste faptul ca nu i se adresase direct.
- Dragii mei, eu va las sa mâncati… Gunnar, arati foarte bine… Spune ce-ai luat tu,.. ca sa-mi puna si mie în solutie!
- Nimic… în afara poate de o doza de noroc, când m-am nascut.
Tonul discutiilor devenise dintr-o data destins, chiar vesel, prin puterea extraordinara a celui care, cu ultima licarire de viata, îsi domina suferinta.
- Strasnica doza!.. Sa mai vii pe la mine… mâine, ca tot am agenda libera…Ai grija de tine!
Susurul metalic al caruciorului se declansa iarasi, si venerabilul domn Braun se îndrepta spre iesirea din încapere.
- Multumesc, prietene! Voi avea grija… Pe mâine!
Cândva, Anton Braun fusese mai tânar decât Gunnar. Cândva, fusese mai mic în grad si i se adresa lui Gunnar cu deferenta. Dar acum, nu mai conta ceea ce ar fi putut sa creeze distanta între ei. Tintuit de aparatul sau, ofiterul Braun repurta zilnic o victorie incredibila împotriva propriei slabiciuni, victorie ce îl ridica deasupra tuturor.
Gunnar a început sa povesteasca câteva din ispravile Rezistentei care îsi pigmentase adesea actiunile cu mostre de umor negru incisiv, reusind sa-i înnebuneasca pe arogantii mutanti. În acest fel, cina propriu-zisa a decurs fara noi incidente. Liby, multumita de acceptarea, fie si partiala, a persoanei ei de catre batrân, mânca cu pofta fara sa dea prea mare atentie conversatiei. Dupa masa, însa, în organismul ei au aparut noi prioritati, astfel încât a început sa emita catre sot o serie de semnale destul de clare, chiar jenante. Sub un pretext oarecare, Martin s-a scuzat ca trebuie sa plece si a iesit, urmat de Liby chicotind, în pas saltaret.
Târziu, asezati comod în fotolii la o ceasca de ceai cu rom, Martha începu sa depene povestea ultimilor ani, pentru a explica de ce viata cartierului era atât de tumultoasa si nesigura.
- La sfârsitul razboiului, tata s-a hotarât sa ramâna aici, în acest oras, pentru libertatea caruia a luptat. Teritoriile germane înca mai traiau sub regimul ghildelor, iar în tarile scandinave, ramase stabile si libere, erau deja milioane de refugiati. Pe vremea aceea, Pretorul regiunii era Doctorul, Alex Duran, eroul Rezistentei, omul în care aveam cu totii încredere. Dar, aceasta situatie promitatoare nu a durat prea mult. Alte grupuri din Rezistenta nu priveau cu ochi buni ascensiunea gruparii Doctorului. În plus, fostii colaboratori ai mutantilor si asa-numitii “Purtatori de esente”, un fel de secte reunite în jurul traficantilor de substante psihotrope sau mutagene, care mimeaza o ideologie si se pretind salvatori sau profeti, au fost deranjati de Doctor, pentru ca a încercat sa le distruga influenta. Guvernul central nu a intervenit în nici un fel în aceasta disputa, întrucât a devenit pur formal, unicul sau rol fiind acela de a consacra puterea Pretorilor care îsi conduc regiunile cu mâna forte, cu conditia sa se poata impune.
Doctorul a fost fortat sa se retraga dupa primii patru ani. O vreme, el era înca foarte respectat si influent, si multi oameni îi erau fideli, însa puterea lui devine, pe zi ce trece, o amintire. Noul Pretor este acum un anume domn Luta care se pretinde a fi, si el, fost luptator al Rezistentei. Combatantii ramasi în viata spun ca, în acel timp, era seful unui grupuscul minor ce nu s-a implicat în nici o actiune importanta. El dirijeaza din umbra bandele de “colectori de taxe”. Una dintre aceste grupari face presiuni asupra Coloniei pentru a plati “taxe” care, bineînteles, nu au nimic comun cu legea. Pretorul afirma ca nu stie nimic despre toate acestea. Autorii atacurilor nu pot fi niciodata depistati. Chiar atunci când au fost ucisi sau recunoscuti, când înca nu foloseau arme inteligente, anchetele nu au condus la nici un rezultat.
Pâna acum, cei ce traiesc aici, nu numai germani, nu au cedat în fata pretentiilor odioase ale lacheilor lui Luta. La sfatul tatei s-a realizat sistemul defensiv pe care l-ati vazut astazi. Totusi, luptatorii adevarati se împutineaza pe zi ce trece. Am fost obligati sa ne facem propriul port, Portul German, care trebuie aparat si, treptat, ne separam de viata orasului, iar asta nu ne va aduce nimic bun. Câteva linii de aprovizionare, controlate de fosti combatanti, mai pot fi înca folosite, dar nu putem sti pentru cât timp. Noi permitem altora sa intre în Colonie, însa iesirile noastre sunt din ce în ce mai riscante. Presiunea oamenilor Pretorului, ca si puterea atacurilor de intimidare, cresc cu fiecare zi. Avem nevoie de tot sprijinul posibil si de toti prietenii dispusi sa stea alaturi de noi!
Gunnar privi catre biosfera amplasata în living. Într-un mediu închis convietuiau alge, plante submerse si emerse, microorganisme, câteva specii de moluste, crustacee viu colorate si insecte, într-un ciclu perpetuu. Era suficienta o mica variatie de iluminare sau de temperatura, si ciclul lor de viata era afectat într-un fel sau altul, favorizând o specie, condamnând-o pe alta… Existau probabil si specii în stadiu de spori sau de blastula care asteptau, în amortire, o schimbare favorabila a climatului pentru a-si începe ciclul vietii.
Trecând peste ceea ce, în discursul Marthei, putea fi interpretat ca o invitatie directa la înrolare, spuse:
- Colonia voastra nu pare chiar asa lipsita de mijloace de aparare. Poate aveti si voi câteva atuuri…
- Pâna acum, am avut un avans în tehnologie. Dificultatea legaturilor cu exteriorul face ca acest avans sa poata fi tot mai greu mentinut. Apoi, a mai fost experienta unor ofiteri autentici, dintre care tata, în primul rând. Cât îi vom mai avea alaturi, e greu de spus…
Vocea ei cunoscu un tremur abia perceptibil. Totusi, continua:
- Nu stiu ce voi face când tata se va stinge. Mi se pare cu neputinta sa mai continui fara el. Ma gândesc adesea si mi se pare ca de viata care mai pâlpâie în trupul lui depind existenta mea si a coloniei.
Martha lasa acum impresia ca, sub aparenta de femeie activa si stralucitoare, pândea nelinistea, chiar disperarea. Din cuvintele ei se subîntelegea ca era, sau se simtea, direct raspunzatoare de soarta comunitatii careia îi apartinea.
- Daca n-ar fi suficiente toate acestea, îi mai am si pe Martin cu nevasta-sa, continua ea. Sunt din ce în ce mai imprevizibili… Cumnata mea are, se pare, o influenta puternica asupra lui Martin si nu stiu ce au de gând sa faca dupa ce tata nu va mai fi.
- Mda, doamna Braun e destul de aparte. Cineva din afara ar crede cu greu ca acesti oameni pot fi sot si sotie, spuse Gunnar.
- Pare ciudat, nu-i asa? Martin a mai fost casatorit, cu o femeie mai în vârsta decât el. S-au despartit cam acum doi ani. I-au placut întotdeauna femeile si a avut parca o predilectie catre cele usoare. A avut tot felul de legaturi pâna a gasit-o pe Libel. O poveste romantica, s-ar putea spune!
Ármin suspina profund, ca un comentariu la povestea lui Martin si a lui Libel, dar era involuntar pentru ca adormise în fotoliu. Martha zâmbi amuzata, apoi îl înveli cu un pled si se apleca sa-l mângâie usor prin par.
- Cred ca am vorbit numai eu, spuse, dupa ce îsi relua locul. Dumneavoastra trebuie sa aveti lucruri mult mai interesante de povestit!
- Cât de interesante, e greu de spus, dar ar fi destule…
- Eu una, abia astept sa va ascult!
- Ei bine, acum doisprezece ani, la terminarea razboiului, am cerut sa fiu trecut în rezerva. Credeam ca lupta mea s-a încheiat, doream sa vin aici, sa-mi cumpar o casa si sa traiesc linistit pâna la sfârsitul vietii. Însa, n-a fost sa fie asa, întâmplarea sau soarta voiau altfel. Vasul de pasageri în care ma întorceam a fost atacat de o flotila de “monstri invizibili”, cum li se mai spune navelor de lupta de tip ecranoplan. Sunt un fel de avioane indetectabile ce se deplaseaza prin efect de sol, atingând suprafata apei ori înaltându-se la cel mult treizeci de metri deasupra ei. Au geometrie variabila si pot intra în imersiune când e nevoie. Atacatorii nu erau altii decât raketii, care au capturat pasagerii pentru rascumparare. Ce ironie a soartei a fost sa ajung în mâinile lor, dupa ce-i vânasem cu doar câteva saptamâni înainte! Le-am declarat ca nu am pe nimeni si am fost la un pas de a fi ucis. Au, însa, de partea lor, specialisti de exceptie în sondarea psihica. Au aflat cine eram si s-au gândit ca le puteam fi util.
Primii ani petrecuti acolo au fost foarte grei. Ma testau în fel si chip, în toate împrejurarile. Nu pot spune de câte ori mi-au pus pistolul la tâmpla. La un moment dat, au început sa se obisnuiasca cu mine si chiar le-am câstigat încrederea. Un prizonier mai vechi m-a învatat sa manipulez sondajele psihice si predictia comportamentului, la care recurgeau periodic. Astfel, m-au supravegheat din ce în ce mai putin, pâna când, într-o buna zi, am reusit sa evadez, dupa cum planuisem. Asa s-a întâmplat ca am ajuns dupa mai bine de unsprezece ani în locul catre care plecasem!
- Cumplit! Si, în vremea asta, noi stiam ca Gunnar Thorvalds nu s-a adaptat vietii pasnice si s-a angajat în Raketland…
- Ca mercenar?
- Da, îmi pare rau, asa s-a spus.
- Stiu. Am fost dezamagit sa aflu ca eram considerat un fel de pirat mercenar!
Dupa câteva momente de tacere, Martha relua discutia:
- Îmi aduc aminte de copilarie, de zilele când ne vizitai în refugiul nostru, întâi la Uddevalla, apoi la Könysberg. Înca dinainte de a intra astazi în magazin, v-am vazut pe strada si mi-am amintit. Înteleg ca prima data, dupa întoarcere, ati pasit în casa noastra. Cred ca e ca un semn ca ati ajuns între prieteni, ca trebuia sa ajungeti aici!
- N-as vrea sa par ca ma autocompatimesc…
- Stiu! Tot ce vreau sa spun este ca va putem oferi o comunitate unde veti fi pretuit. Experienta si întelepciunea dumneavoastra sunt inestimabile! Se poate aranja si în privinta casei pe care o doriti, banii care vor fi necesari…
În ciuda apelului la sentimente si amintiri, discutia lua o turnura pragmatica. Martha nu mai era doar o prietena, reprezenta pe cineva, probabil pe colonisti, si se straduia sa-si îndeplineasca mandatul. Gunnar întelese si raspunse:
- Sa înteleg ca pot primi orice daca doresc, mai putin liniste sau siguranta, pentru ca nu se gasesc prin partea locului.
- Într-adevar, acestea trebuie sa le câstigam prin lupta!
- Din nou lupta! Acesta e pretul…
- Da, aici nu se poate altfel!
În ceea ce spunea Martha, era poate un adevar indiscutabil si, în acelasi timp, o oferta corecta, dar Gunnar nu mai voia, pur si simplu, sa se înroleze pentru prima cauza care îi aparea în cale. Nu asta dorise, revenind în oras. Dupa o viata întreaga, dorea altceva decât un nou razboi, si considera ca are dreptul la aceasta ultima misiune, pe care si-o încredintase de unul singur.
- Mai am o misiune! spuse brusc, ca pentru sine, în loc de raspuns.
- Ah! Trebuia sa-mi închipui…
- Nu neaparat, nu este o misiune în sensul obisnuit. În orice caz, nu pot sa promit nimic în momentul de fata. Dar, asta nu înseamna ca mâine nu voi veni sa-mi vizitez vechiul prieten!
Gasise o forma relativ eleganta de a amâna un raspuns si, totodata, de a pune punct acestei vizite si acestei zile ce se prelungise pâna târziu în noapte. O zi încarcata de neasteptat, dar si de marturiile propriului sau trecut. Se simtea, totusi, multumit ca ceva din acest trecut parea sa existe înca. Doctorul înca mai traia, Anton Braun traia, chiar daca nu pentru multa vreme, Luta, de asemenea, traia si, în mod neasteptat, ajunsese în vârf. Martha, pe care o ridicase în brate cândva, dorindu-si sa fi fost fiica lui, era stralucitoare si plina de viata. Amintirile despre el pareau sa mai traiasca înca.
Întâiul sau Eu, cel de demult, dinainte de a fi “raket” fara voie sau capitan de fregata, se simtea din nou viu…

sus