înapoi

CAPITOLUL PAISPREZECE

Când se apropiau de sala de consiliu, dupa îndrumarile personalului, sesizara un soi de du-te-vino pe usa capitonata, semn ca acolo se petrecea ceva important. Gunnar se astepta sa gaseasca fete glaciale, preocupate de raspunderile care apasau asupra lor si nemultumite ca cineva îsi permite sa întârzie în astfel de clipe. Intra, cu o anumita retinere.
- Aha! În sfârsit! exclama Alex. Dupa ce m-a lasat doua zile în ceata, a-amiralul a aparut!
Parea bine-dispus, iar pe masa lunga, destinata sedintelor consiliului de administratie, erau însirate tavi cu bunatati culinare, pahare si sticle cu bauturi fine.
- E aniversarea cuiva? întreba Gunnar.
- Dar, bineînteles! E aniversarea noastra, a mea, a ta, a tuturor… În definitiv, noi am câstigat, ei au pierdut. E cazul sa ne simtim bine! Poftiti, domnisoara Braun, serviti-va, n-avem nimic contraindicat pe masa! Totul ajuta la eliminarea toxinelor!
Martha multumi amuzata. Latura de “viveur” a lui Alex iesea din nou la iveala. În sala erau prezenti doctori, Ivascu si altii pe care Gunnar îi stia din vedere si câteva femei, doctorite sau asistente ce pareau sa împartaseasca buna dispozitie a Pretorului. În ce masura fiecare dintre acestia contribuise la victorie, ca sa fie invitati la petrecere, era dificil de apreciat. De fapt, sigur, era si un câstig al tuturor – cugeta Gunnar.
- Ar trebui sa petreaca si militarii care au luptat, Dorobantu si multi altii…
- Pai, o sa mai fie petreceri. O sa avem timp sa petrecem cu toti – asigura Alex.
- Ah,.. bine! - se “linisti” Gunnar.
- Corneliu, acum nu mai vreau sa fie un secret de stat numele tau… vreau sa-ti spun ceva! Pentru ca ai fost la Capul Tamen, vreau sa stii ca tocmai am semnat o hotarâre prin care celor doi oceanologi eroi, Serghei Stepanovici Kovaliov si Mihai Antonescu, sa li se organizeze funeralii publice si sa li se ridice un monument, chiar acolo pe plaja unde au fost ucisi, atât de aproape unul de celalalt.
- Sa toastam pentru ei! zise Gunnar.
- Sigur, atentie, ridica Alex glasul, prietenul meu, amiralul Thorvalds, propune sa închinam un pahar în cinstea celor doi savanti care si-au sacrificat viata pentru oameni si pentru poporul nostru în mod special! Dumnezeu sa-i odihneasca!
“Dumnezeu sa-i odihneasca!” – raspunsera în cor invitatii si îsi reluara discutiile.
- Biserica unde a intrat Serghei, relua Alex pe tonul normal, doar pentru Gunnar, va fi reconstruita cu hramul “Schimbarea la Fata” – am discutat cu ierarhi bisericesti în sensul asta. Dar, ce spun eu? O sa avem timp sa hotarâm toate astea… Acum, vreau sa-ti arat surpriza pentru tine. Tine aici! zise Alex, punându-i în brate un pachet. E noua ta uniforma de amiral. Du-te în biroul meu si probeaz-o. Te asteptam!
- Bine, dar n-am decoratiile. Cum poate sa arate o uniforma de militar fara decoratii, decât rau, n-o îmbrac acum! raspunse Gunnar, încercând sa-l abata de la ideea de a-l “schimba la fata” si pe el, pentru a-l face centrul atentiei.
- Ei, lasa, te rog, fa-mi mie o favoare! Avem si un croitor aici la clinica, daca e vreo problema o s-o ajusteze. Hai, te rog eu!
La un pahar de vin, Alex era greu de refuzat, asa încât contraamiralul se duse sa îmbrace uniforma. Doctorul era în mediul lui, se simtea bine, pe plan politic triumfase din nou asupra inamicilor care n-au fost nici putini, nici nevolnici, si era pacat sa i se strice cheful.
- Bravooo! Ei, da, ia priviti! exclama Alex entuziast ca un copil când apare fanfara, dând tonul la aplauze, dupa ce Gunnar se întoarse în noua uniforma.
Se parea ca-i sta într-adevar bine, pentru ca femeile din încapere, nu numai Martha, îl priveau cu interes. Era înalt, avea statura atletica, suplu si impozant în ciuda vârstei, si haina militara îi venea perfect. Poate ca exista un secret al uniformelor din toate timpurile, la toate armatele care se respecta. Cu cât rangul militarului e mai înalt, uniforma aduce o nota de eleganta sobra si distinctie, vorbind despre bravura si barbatie mai presus de vârsta sau de slabiciuni omenesti. Fiecare cuta de pe fata lui era sapata de încordarea miilor de misiuni de lupta, de raspunderi, de griji, de renuntari, si de tot ceea ce poate sa aduca unui om întelepciune si experienta. Expresia fetei consona deplin cu eleganta uniformei, chiar oglindea o anumita iluminare interioara pe care si militarii o pot avea, nu doar calugarii. În acel moment precis, daca virtutea ar fi avut chip, al contraamiralului ar fi fost acela.
Dupa ropotul de aplauze, declansat de Alex, urma un moment de tacere când cei prezenti, mai ales barbatii, încercau sa reia discutiile de pâna atunci, în timp ce femeile, altfel gurese, ramasesera putin pe gânduri. Zvonul ca “amiralul”, cum îi spunea Doctorul, era singur si dorea sa se stabileasca în oras, va fi avut si el o contributie la cota de interes.
Gunnar se apropie de Alex si îl întreba, discret:
- Astea erau “dezvaluirile” promise, Alex, voiai sa ma “dezvalui” pe mine colectivului?
- Nu, nu, am noutati, atât pentru tine cât si pentru domnisoara Braun.
Martha era prin apropiere si, simtindu-se invitata din priviri, veni lânga Gunnar.
- Am primit un raport al maiorului Dorobantu, el, din pacate, n-a putut sa stea cu noi. Ei bine, domnisoara, cumnata dumneavoastra era, ma rog,.. este mutanta.
- Da?! Cred ca nu ma mai surprinde.
- Fisierul ei personal a fost sters de pe serverul Politiei însa Dorobantu a reusit în parte sa-l reconstituie, cerând date de la spitale, scoli, procuratura, fisc, si de oriunde s-ar fi putut gasi ceva despre ea. Pe de alta parte, genomul ei, analizat acum cu ocazia tratamentului, cuprinde o secventa specifica mutantilor de ordinul doi, cu manifestari atenuate.
- “Mutanti de ordinul doi” înseamna ca e din parinti mutanti…- spuse Martha, sovaitor.
- Dintr-un parinte mutant, nu din amândoi…
- Bine, Alex, de ce era asa de mare acest secret, încât a fost sters fisierul ei de la Politie? Vor fi destui în situatia asta, cine mai stie!
- Te lamuresc imediat. Întâi, trebuie sa-ti spun ca ancheta, în ceea ce o priveste, a stabilit fara dubii ca ea l-a ucis pe maiorul Braun (Martha scapa un oftat si pierdu, iar, din culoarea obrajilor) în încercarea de a te scoate pe tine, definitiv, din jocurile care urmau sa se faca.
- Mi-am închipuit, dar cine a implicat-o în asta?
- Taticul ei cel rau, neobositul Haran!
- Haran?! E tatal lui Liby?
- Da, domnisoara Braun. “Gura pacatosului adevar graieste”, spune un proverb românesc. În cazul acesta, pacatosul care s-a spovedit a fost colonelul Bostina. Dupa esecul loviturii lui Haran, n-a mai avut ce sa spere si a început sa vorbeasca mai ceva ca Cicero! El stersese fisierul, dar, ca toti escrocii, a pastrat o copie.
- Daca era fiica lui Haran, ceea ce cred ca e adevarat, pentru ca ne-a amenintat cu ce urma sa patim din partea tatalui ei, banuiesc ca ar trebui sa fie bogata. Ce nevoie avea sa se amestece în crime, atentate, droguri si toate celelalte?
- Hm, murmura Doctorul, cu indulgenta, o judecati din punctul dumneavoastra de vedere. Este fiica lui Haran, dar o fiica ilegitima, fiica unei prostituate cu care Haran îsi facea de cap când înca nu ajunsese prea sus. Când a aflat de ea, initial, nici n-a vrut s-o recunoasca. Ulterior, a început sa o foloseasca, întâi în traficul de droguri, apoi, pentru complotul lui. Pe de o parte, era interesul lui sa fie infiltrata în casa dumneavoastra, fiind cunoscute legaturile maiorului Braun cu Rezistenta si cu mine, iar pe de alta parte era în interesul ei, pentru ca asa îsi putea face o situatie pe care “taticul” nu parea dispus sa i-o ofere.
- Deci, pentru binele ei, trebuia sa ne ucida…
- Da, era o modalitate de a-si câstiga existenta. Cu atât mai buna cu cât raspundea ambelor scopuri, atât al fiicei cât si al tatalui. Îmi pare rau ca maiorul, si acum dumneavoastra, ati devenit victimele acestei conspiratii…
- În ceea ce ne priveste, vina principala o are Martin, pentru ca a adus-o în casa pe aceasta… fiinta – nu pot sa mai zic femeie!
- Slabiciuni,.. toti avem! Dar, uneori, cineva pândeste, si le speculeaza fara scrupule. Maiorul, care a fost un mare sprijin pentru Rezistenta, suferea în ultimul an de o degradare accelerata a organelor interne si nici xenogrefele, sau vreun tratament de regenerare celulara, nu pareau sa mai fie eficiente…
Alex nu spuse explicit, era clar ca suspiciunea de otravire cu toxine a maiorului plana asupra lui Liby, dar nu mai exista nici umbra vreunei dovezi.
Mai târziu, dupa ce petrecerea se destramase si Martha s-a întors în rezerva de unde urma sa plece peste câteva zile, Gunnar îl întreba pe Pretor:
- Ce s-a întâmplat la Neréju? (În apropierea acelui loc actiona contingentul de interventie împotriva lui Haran.) Cum decurge operatiunea de-acolo?
- Desantul aeropurtat si vânatorii de munte au reusit sa patrunda în salasul lui. Au luat si prizonieri, dar cei mai multi s-au sinucis sau au luptat pâna la capat. E ceva uimitor, copiii care l-au aparat parca ar fi grupa de juniori a inamicilor nostri din tinerete…
- Dar Haran?
- Facem investigatii… însa, se pare ca a scapat.
Tonul lui Alex fusese cât se putea de neutru, desi lui Gunnar nu-i scapa nuanta de crunta dezamagire.
- Vom mai avea de furca cu el, adauga contraamiralul, fara menajamente.
- Cât poate sa mai traiasca acest monstru? izbucni Alex. Cât trebuie sa ma lupt cu creatura asta, doua treimi om, iar restul o combinatie între sarpe si câine?
- Asa este?
- Poate am exagerat - zise Alex, mai calm - dar nu cu mult. Cam astea sunt ingredientele genetice folosite pentru a se realiza mutantii cei mai viabili, mutoni reptilieni si canidoizi.
- Eu nu stiu mai mult decât citeam prin brosurile armatei. Iar în briefing-uri, ni se prezentau hologramele lor, cum sunt înarmati sau cum lupta, dar nu se intra în detalii stiintifice.
- Sunt sinteze informative si rapoarte la care eu însumi am avut acces abia dupa ce am devenit presedinte. Mutantii nu reprezentau, propriu-zis, un pas controlat în evolutia umana catre un om superior, asa cum sustinea propaganda lor, ci o degenerare, o întoarcere la ceva intermediar între om si animal. Doar câteva linii genetice au creat indivizi diferentiati, apti de reproducere si evolutie. Una dintre acestea, poate cea mai simpla si viabila, era aceea a oamenilor-hiena. Genomul lui Haran reprezenta o alta filiera de evolutie în acest vast proiect, fiind mult mai sofisticat si beneficiind de rezultatele obtinute în experiente pe subiecti umani. Era un program de creere a noului tip de lideri.
- Era sa ajung si eu “subiect uman”, daca nu dezertam! Aceste informatii au devenit acum publice?
- Din pacate, nu. A fost si greseala mea ca nu am facut cunoscut adevarul. Initial, am vrut sa dezvalui totul… Mi-e imposibil sa-ti spun ce presiuni m-au facut sa tac, mi se sugera chiar ca as putea sa tac pe veci, eventual. Dar nu numai amenintarile m-au determinat sa cedez. S-a invocat absurditatea razbunarilor, presupusa sete de razbunare a societatii împotriva unor indivizi nevinovati, suferintele pe care le-am provoca familiilor lor ai caror membri erau perfect normali, s-au invocat tot felul de drepturi, cutume democratice, milenara toleranta a poporului nostru si dorinta tuturor de pace sociala. Minciuna a fost drapata în toate valurile posibile, ca sa para stralucitoare si nobila ca o regina. Acum îmi dau seama ce uriasa greseala am facut! Multe suferinte si pierderi s-ar fi evitat, adevarul e întotdeauna cea mai avantajoasa politica. Nu exista minciuna patriotica!
- Ar fi timpul sa îndrepti greseala!
- De data aceasta, voi face tot ce se mai poate. Timpul, din nefericire, nu se întoarce niciodata…
- Dar, ia spune-mi, daca erau doar niste hibrizi degenerati, cum au reusit sa se mentina la putere atâtia ani? Cine îi sustinea?
- Cum cine? Companiile, cei care manipulau genele. Ei aveau tot interesul sa mentina sistemul. Profiturile erau uriase, bugetele pentru cercetari, nelimitate, iar posibilitatile de testare direct pe oameni aduceau economii considerabile… Nici o afacere nu mergea ca genele, în acei ani, nici macar drogurile sau armele. Tu ai trait mai mult în Nord sau pe vasele pe care ai servit, nu ai de unde sa stii totul… Setea de putere era o componenta a programului de creare a liderilor, ea li se inocula fiind considerata indispensabila, bineînteles ca nu scrupulele morale contau. Dar functionau perfect si complicitatile celor interesati, oameni sau mutanti. Ai prins si tu începutul dictaturii mutantilor si stii cum se comportau… Nu conta cât erau de imbecili si cât de aberante erau deciziile lor, ei trebuiau sa fie întotdeauna în frunte, sa conduca. E ceva animalic în asta! Ce faci, mergi acasa? încheie Alex.
- Da.
- Bine, te invit la un ceai cu Vera.
- Multumesc, trebuie sa-mi reiau hainele în care am venit. Am lasat si arma acolo…
- Le iei într-un pachet. Uite, vorbesc eu sa ti le pregateasca, zise Alex, si dadu ordinele necesare prin interfon. Vreau sa te vada si Vera în noua uniforma, continua el, pentru ca îti vine perfect!
Pe hol, în fata biroului lui Alex, stateau cei doi baieti din garda lui de corp. Îl pazeau, acum, de când devenise Pretor, îi gustau mâncarea, îi verificau aerul pe care-l respira si erau cu el aproape peste tot. Plecara împreuna spre automobile, dar Gunnar se abatu pe la sectia de decontaminare situata aproape de iesire, sa-si ia pachetul. Nu ajunse bine acolo, când cineva îl striga:
- Domnul amiral Gunnar Thorvalds?
Crezu ca i se adusese deja pachetul cu haine si confirma:
- Da.
În fata lui, pe hol, se afla un tânar înalt si smead, fara nici un pachet în mâna. Gunnar simti ca a intrat într-o cursa, desi individul nu parea înarmat. Facuse o greseala ca si-a confirmat, atât de repede, identitatea, dar oricum uniforma îl trada. Se afla pe un hol lung, nu prea avea unde se duce, putea spera la vreun ajutor doar daca tragea de timp, pentru ca zona era monitorizata prin camere de supraveghere. Se stradui sa joace cât mai calm si firesc cu putinta:
- Eu sunt, de fapt, Corneliu Cernat, croitorul, zise el râzând, si îmi place sa port putin uniforma amiralului! Am vrut sa vad ce impresie as face femeilor… Amiralul e la masina cu patronul!
- Te cunosc, ticalosule, mi-ai ucis fratii, dar acum vei muri!
Gunnar o lua la fuga fara jena, însa Avan Rebài, mai iute, îl ajunse si executa un “placaj” la picioare, ca la rugby. În cadere, contraamiralul se rasuci si-l lovi cu piciorul în fata, cazura, apoi se ridica si fugi iarasi, pe cât putea de repede.
“Sunt nemuritor!”- auzi un urlet, în spatele lui, si se declansa explozia. Avan Rebri se transformase în om-bomba, avea cel putin doua kilograme de semtex atasate în jurul torsului. Suflul exploziei l-a proiectat cu putere pe Gunnar în peretele de la capatul holului, împroscându-l cu sânge si bucati din corpul asasinului.


*
* *


Explozia deteriorase grav parterul clinicii si izbucni un incendiu. Cladirea se cutremurase din temelii, iar Alex, cuprins de cele mai negre presimtiri, încalca regulile impuse de serviciul secret, care cereau ca demnitarul sa paraseasca rapid zona, si se întoarse sa-si caute prietenul. Îl gasi zacând, printre flacari, cu fata însângerata si coloana vertebrala rupta, probabil, cu multiple hemoragii interne. A avut timp sa vada cum ultima scânteie de viata îl parasea. Încercarile de a-l salva au fost inutile, nu se mai putea face nimic.
Ceva ce s-a aflat mai târziu a fost ca lupul, care îsi facea veacul la castel de când Gunnar iesise din spital, s-a agitat cumplit în acel moment si a scos câteva urlete lungi, pline de jale.
Pretorul n-a parasit clinica în acea seara, nici în zilele ce au urmat. Avea remuscari cumplite si se simtea incapabil sa plece, sa se îndeparteze de “Corneliu” – cum îi spunea el, acum depus într-un container frigorific. I se parea ca tot ceea ce facuse si spusese în acea seara fatidica fusese parca anume pentru a-l trimite dezarmat la întâlnirea cu ucigasul. Era furios ca nu se gândise sa-i asigure paza permanenta, asa cum avea el însusi. Se simtea vinovat pentru tot, dar adevarul era, cumva, mai nuantat.
Ucigasul lui Gunnar, Avan Rebài-a, nu era prost, dimpotriva, era inteligent, viclean, încapatânat si fanatic. Cel putin, asa fusese originalul, a carui copie perfecta era. Ancheta ulterioara a stabilit ca se strecurase printre furnizorii clinicii, aflase de la personalul auxiliar ceea ce voia sa stie si pândise, vreme de ore în sir, traseul catre decontaminare, ascuns într-o debara. Din pacate, cei însarcinati sa supravegheze zona îsi facusera foarte superficial datoria. Avan era genul de ucigas care nu abandoneaza niciodata, indiferent cât ar trebui sa astepte sau sa îndure pentru a-si atinge scopul. Contraamiralul îi zadarnicise actiunile pe care le condusese în oras, iar Haran, stapânul lui, îl dorea mort, si toate acestea erau suficiente ca sa nu mai nutreasca alt gând decât razbunarea. Mai devreme sau mai târziu, Gunnar, în dorinta lui de a trai normal, fara garzi personale, ar fi cazut victima planurilor criminale ale lui Rebri-a. Cum si cât s-ar fi putut apara împotriva unui asasin sinucigas atât de înversunat, e greu de spus.
Martha Braun a fost prima care a dorit sa-si ia ramas bun de la Gunnar, de cum a aflat. Alex i-a permis, iar ea a plâns lânga corpul lui de mama focului, ca o taranca românca. Existenta ei cunostea o noua pierdere grea, asupra careia, în mod straniu, fusese prevenita, ceea ce a determinat-o sa se exteriorizeze fara rezerve. Apoi, a fost rândul lui Ármin sa-si plânga tatal adoptiv, un parinte bun, dar sub a carui îndrumare s-a aflat atât de putin timp, mai putin de un an de zile. Astfel, tânarul Thorvalds a ramas singur într-o tara straina, pe care nu reusea s-o înteleaga. Totusi, a înteles ca întâlnirea cu acest mare om fusese sansa vietii lui. De aceea, a investigat ulterior faptele cu rabdare, adunând dovezi si marturii din partea tuturor, alegând versiunea cea mai probabila unde nu se cunostea ceva sigur, din dorinta de a lamuri tot ce s-a întâmplat si cum s-a întâmplat.
Din ce în ce mai multi erau cei care îl cunoscusera si voiau sa-i aduca un ultim omagiu, dar Alex nu luase nici o hotarâre, nu planificase nici o ceremonie funebra, nu întreprinsese nici un demers pentru organizarea de funeralii nationale, asa cum se discuta ca ar fi cazul. Parca încerca sa creada ca prietenul lui n-a murit si ca totul e doar una din faimoasele lui stratageme. Se comporta de parca ar fi asteptat ceva, o minune, orice.
Si ea s-a petrecut, într-un anume fel…
La aproape saizeci de ore dupa asasinat, în dimineata celei de-a treia zile, la usa biroului lui Alex Duran a aparut Lisa Kowalski-Oprea, îmbracata într-unul din obisnuitele ei combinezoane negre. Pretorul a primit-o, initial agasat, gândindu-se ca solicita vreun post sau cine stie ce. Nu avea chef sa discute cu nimeni, era nebarbierit si palid si arata îmbatrânit cu zece ani.
- Cu ce va pot fi de folos? întreba el.
- Domnule doctor Duran, începu Lisa, va cer favoarea de a-mi permite sa concep în uterul meu, sa nasc si sa cresc un copil al prietenului dumneavoastra, amiralul Thorvalds.
- Dumnezeule, ce idee mai e si asta!
- De ce va mira? În definitiv, sunt în lume, de peste o suta de ani, banci cu material seminal si destule femei apeleaza la ele. De obicei tatii ramân necunoscuti. De ce vi s-ar parea mai moral asa? Eu l-am cunoscut pe Gunnar, ne spuneam pe nume si, odata, ne-am sarutat… Îndraznesc sa cred ca ma iubea, sau m-ar fi iubit. Stiu ca regreta ca nu are un fiu natural, mi-a vorbit despre asta. De ce sa nu i se împlineasca aceasta dorinta?
Lisa era hotarâta, vorbea ferm si parea rezonabila, cu toate ca cererea ei continua sa-l nelinisteasca pe Alex. Îsi aduse aminte ca sotia doctorului Oprea manifestase tulburari mintale în trecut, se credea, ah, da! se credea zeita!
- Sotul dumneavoastra stie ce doriti? o întreba el, rece.
- Va veni aici, dintr-o clipa în alta. Daca argumentele mele nu va conving, va încerca si el, de buna seama. În orice caz, e întru totul de acord.
- Genomul lui Gunnar s-ar vinde acum la preturi exorbitante pe piata neagra a genelor. Clonarea lui ar fi o adevarata afacere…
- Încetati insultele! replica Lisa, iar ochii ei verzi scaparau de furie. Nu ma intereseaza clonarea prietenului dumneavoastra si al meu, ci un copil de la el. Va fi un fiu al iubirii, nu al lacomiei, al luminii, nu al întunericului! Va fi fiul meu si al lui, Horus Cernat, fiul unui erou.
- Horus? Horia, mi s-ar parea mai pe româneste…
- Horia. Aveti dreptate, va fi mai bine pentru el!
Pronuntând numele viitorului, presupus, fiu al lui Corneliu, Alex se si vazu în postura de nas si accepta ideea.
- Pâna la urma, de ce nu, zise el. Stiu ca, într-adevar, îsi dorea foarte mult un fiu natural. Macar atât mai pot face pentru el, chiar daca nu este tocmai legal. Am sa-i cer doctorului Marinescu, ginecologul nostru, si unui biolog, sa pregateasca cele necesare pentru inseminarea artificiala.
- Multumesc. Cer permisiunea sa fiu asistata si de sotul meu.
- Desigur…
Îndreptându-se spre usa, înainte de a pleca din birou, Lisa se opri si gasi de cuviinta sa adauge ceva:
- Prietenul dumneavoastra este viu. Gunnar sau Corneliu, indiferent cum îi spuneti, traieste si va trai întotdeauna, asa cum doar eroii pot sa o faca. Gânditi-va la el, conducându-si vasul si pe marinarii sai spre tarmul vesnic. Cum spuneau cei vechi, e un suflet liber, care intra si iese mereu din lumea celor disparuti, vorbeste cu cei vii si a fost încercat, cu adevarat, de mii de ori. E ceva ce nu trebuie sa uitati!
Lisa pleca, iar Alex îl chema la el pe doctorul Marinescu. Între timp, îi venise o idee, pentru ca ceva din toata discutia i se paruse vag cunoscut, din cultura generala. Accesa una din enciclopediile renumite. “Horus… zeul luminii, fiul lui Isis si al lui Osiris, conceput dupa uciderea si reunirea partilor trupului tatalui sau.” Un mic text antic îi atrase în mod deosebit atentia:
“Eu sunt Isis, care straluceste mai tare
Mai luminoasa decât toti zeii!
În trupul meu este un zeu,
El este samânta lui Osiris.
Osiris, care a împiedicat macelul dintre cele doua tari,
Samânta lui este în trupul meu.
Eu am legat în ou chipul zeului…
Veniti, voi zei,
Si aparati-l în pântecul meu.
Ca el este stapânul vostru, acest zeu în oul sau,
Puternic si întelept va fi stapânul zeilor,
Mai mare si mai frumos ca ei,
Împodobit cu giuvaere din lapislazuli.”
“Femeia asta e nebuna de legat!”, îsi zise Doctorul, “si eu am fost la fel de nebun ca am acceptat… L-a distribuit pe Corneliu în rolul zeului ucis, sufletul pereche al zeitei Isis, care este ea însasi. S-ar parea ca am si eu un rol aici… Zeul îmbalsamarii si gardianul mortilor, Anubis, zeul cu cap de sacal, hm, acela ar trebui sa fiu eu! Era frumos ce spunea, dar… pacat, voi contramanda totul!” În acelasi timp, îsi aduse aminte de visul lui Gunnar, pe care îl povestise lui Oprea chiar în ziua asasinatului. “Si totusi,.. poate ca sunt Sacalul Anubis. Mi s-a mai spus ca seman cu un sacal…” se gândi,.. si nu contramanda. Dimpotriva, îi convinse pe doctorul Marinescu si pe biolog care ridicau, la rândul lor, destule obiectii. Dupa litera legii, n-ar fi avut dreptul sa decida aceasta interventie fara acordul rudelor de gradul întâi, ori Gunnar nu mai avea rude, dar îl înfiase pe Ármin care era înca minor. Drumul aprobarilor birocratice ar fi fost lung si dificil, iar cazul ar fi fost politizat si exploatat în fel si chip, discutându-se interminabil pâna când, fizic, nu s-ar mai fi putut face nimic.
La urma urmelor, temerile lor ca si ale lui pareau atât de meschine! De ce dreptul de a avea oricâti urmasi este firesc pentru orice neispravit, deviat mintal, criminal, drogat, sau chiar pentru oamenii-hiena, si un om cum a fost Corneliu sa nu-l aiba? Sau, în orice caz, pentru el nu mai este evident, e nevoie de avocati si judecatori care sa-l negocieze.
Când intra în sala unde urma sa se realizeze inseminarea, Lisa era îmbracata într-un halat alb, lung, si parul negru îi statea despletit pe umeri. Era îngândurata, asemenea unei fecioare duse la altar, iar sotul ei, Remus, o tinea de mâna.
“Pâna la urma, totul s-a împlinit, Eset”, soptise el.
“Da, Djehuty, se împlineste mereu si mereu… Se va naste un nou Horus, fiu al luminii.”
Doctorul Marinescu, un venerabil ginecolog trecut de saizeci de ani, s-a plâns lui Alex, dupa interventie, ca cei doi au bolborosit tot timpul câte ceva neînteles, iar Oprea a aprins manunchiuri de betisoare aromate. Si-apoi, a completat, a putut sa constate ceva neobisnuit pentru vârsta si starea ei civila, care l-a mirat chiar si pe el, ca doctor batrân. “Fata asta, Lisa, era virgina! Virgo intacta!”
- Doctore, i-a raspuns Alex, nu mai e nevoie sa spun ca trebuie sa pastram o tacere deplina asupra a tot ce s-a petrecut. Daca se afla, inamicii nostri se vor folosi de asta, iar ca medici vom fi acuzati de malpraxis. Stii unde traim, daca am omorî pe cineva din neglijenta s-ar trece cu vederea, dar o fapta buna nu ramâne nepedepsita!
Lisa si Remus au parasit clinica si s-au dus acasa împreuna, ferindu-se de orice discutii. Urmau sa mai stea în oras doar câteva luni. Înca înainte ca sarcina Lisei sa înceapa sa se cunoasca, au plecat, fara sa lase adresa unde sa poata fi gasiti.
Adesea, în ciuda tehnologiei, suntem mult prea mici în fata vietii si a mortii. Cu mii de ani în urma cineva cunostea, se pare, mai bine decât noi aceste taine. Atunci, câtiva initiati au cunoscut misterul vietii de dupa moarte, si fortele oculte care creaza sau care pot regenera existenta noastra, dar acele cunostinte s-au pierdut ori au fost dintru început incomplete, întregul lor fiind un privilegiu divin.

Sfârsit

sus