CAPITOLUL TREISPREZECE
Exista un timp al eroilor si un timp obisnuit, iar timpul eroic curge altfel
decât timpul comun. Timpul eroic apartine unei alte realitati, care
se suprapune epocilor cunoscute, rezonând uneori cu ele. Între
cele doua realitati exista, câteodata, scurte atingeri, asemenea unor
scurtcircuite, iar în aceste momente se produce un transfer intens de
energie si de informatie.
Asa s-a întâmplat, probabil, si în acele zile când,
dupa ciocnirile inerente ale escadrilelor de aviatie, a urmat o batalie aeriana
în toata regula, în care adversarii se implicau tot mai puternic,
gata sa mearga pâna la capat. Pilotii voiau sa dea o lectie inamicului,
mai ales ca zborurile lor nu erau oprite de ordine în coada de peste,
lucru ce nu putea fi pus decât pe seama neglijentei în rau a functionarilor
din minister, ori pe seama unor sfori subtile. Desi erau înzestrati
cu aparate mai modeste decât cele straine, aviatorii au transformat
cerul acelei nopti într-un cazan clocotit. Vazând ce se întâmpla,
comandantii Marinei n-au putut sa mai suporte umilinta de a sta cu ochii pe
cer fara sa miste un deget si au încalcat ordinul de restrictie, oricum
neregulamentar. Navele de razboi au iesit în larg si s-au angajat, la
rândul lor, în lupta.
Amiralul Bhasadov s-a trezit angrenat într-un conflict de amploare pe
care nu avea nici un motiv sa-l doreasca si, în plus, controlul psihic
pe care mizase atât parea sa nu mai dea nici un rezultat. Atunci, si-a
zis: “La dracu’ cu acest Garon si cu banii lui!” si a dat
ordin de retragere tactica în afara apelor teritoriale ale tarii. În
mod normal, atacurile de pâna atunci, insuficient coordonate, erau cel
mult un cui în talpa Flotei Negre, ceva ce te supara dar nu te doboara.
Însa, nu se stie din ce motive, retragerea tactica s-a transformat într-un
inimaginabil dezastru, iar temuta flota a raketilor a fost risipita si distrusa
mult peste asteptarile lor cele mai sinistre.
Peste regiunea condusa de Pretorul Duran sosi o noua dimineata, dar era parca
altfel decât cea din ajun. Protestele fusesera uitate ca un vis urât,
oamenii se întorceau la casele lor, iar daca nu le mai aveau, se apucara
de reconstructie cu forte proprii, cu ajutorul comunitatilor din care faceau
parte sau cu concursul unitatilor de genisti. Pericolul razboiului trecuse
pe negândite, cei mai multi nu fusesera constienti de el, dar starea
locuitorilor nu era deloc usoara. Uraganul, bandele si debandada provocasera
destule pierderi.
Cu toate necazurile, jurnalele electronice si canalele mass-media de tot felul
au scos editii suplimentare de actualitati, de la primele ore, în care
exultau de satisfactie pentru mareata victorie militara obtinuta. Stramosii
au fost chemati din nou drept chezasie a faptelor de arme trecute si prezente.
Ziaristii care cerusera cel mai vehement demisia Pretorului Duran se întreceau
acum sa-l fericeasca pentru întelepciunea de a fi stat demn în
fata agresiunilor teritoriale si psihice împotriva patriei si poporului.
Publicul parea putin preocupat sa se întrebe, iar presa sa cerceteze,
cum a fost posibil ca puternica armada a Raketland-ului sa fie distrusa atât
de repede. Ce se întâmplase cu adevarat acolo, în larg,
nimeni nu stia, si doar câtiva erau curiosi sa afle.
În Muntii Vrancei, clonele si mercenarii din jurul lui Haran înca
se aparau cu înversunare. Se presupunea ca multi dintre cei care actionasera
în oras s-au regrupat rapid, atunci când au fost atacati în
chiar salasul lor. Cu toate acestea parea clar ca pierdusera partida.
Fiecare se simtea acum mai mult sau mai putin erou, iar Alex Duran devenise
simbolul national la ordinea zilei. Se vorbea despre iminenta demisie a Presedintelui,
compromis pentru ambiguitatea si ezitarile sale, si preluarea de catre Duran
a functiei supreme în stat. Colaboratorii si familia Doctorului erau,
de asemenea, înconjurati de aureola gloriei lui. Vera, pâna mai
ieri o parvenita imorala, se metamorfozase în comentariile presei într-o
distinsa doamna germana, mare prietena a poporului si a tarii sale de adoptie.
Alti jurnalisti, avizi sa rascoleasca culisele din spatele puterii, cautau
eroii din planul secund, cum ar fi legendarul capitan Gunnar Thorvalds care,
în mod misterios, îsi facuse iar simtita prezenta. Acesta însa
tinea sa-si pastreze anonimatul.
La un moment dat, la urechile jurnalistilor a ajuns un alt nume, un erou tânar,
el însusi un simbol. El se numea Rudi Florin Airinei si când s-a
aflat ca a fost închis pentru vina de a-si fi aparat patria din proprie
initiativa, a urmat un val de acuzatii si un altul de justificari din partea
anchetatorilor care instrumentau cazul. Procurorii au fost amenintati cu destituirea
si cu oprobriul, fapt ce i-a determinat ca, în câteva ore, sa
gaseasca paragraful de lege potrivit pentru a schimba încadrarea gravelor
delicte de pâna atunci într-o minora tulburare a linistii publice,
care oricum, fusese mult prea tulburata de manifestatii. Pe deasupra, au justificat
ei, avionul nu era propriu-zis un avion, ci un aeromodel teleghidat ce nu
a pus în pericol nici o cladire din oras… Eliberarea lui Rudi
devenise o simpla chestiune de procedura, caci, daca trebuia respectat ceva
în aceasta tara, ei bine, “Procedura” era acel lucru sacrosanct
de care nu se putea atinge nimeni!
Dar pâna când eliberarea tânarului aviator avea sa se produca,
în seara primei zile de “pace”, Gunnar era din nou în
cabinetul Pretorului. Trecuse în revista ultimul raport asupra luptelor
de capturare a lui Haran, care nu pareau sa dea rezultatul dorit.
- Alex, spuse Gunnar, poate comandantul trupelor de desant nu se va simti
ofensat daca un veteran ca mine i se alatura în aceasta operatiune.
Te-as ruga sa-mi faci legatura cu el, sa merg si eu acolo!
- În nici un caz, zise Alex, ferm. Raspund pentru tine cu capul!
- Cred ca exagerezi cu atitudinea ta protectoare.
- Nu, nu pot sa trimit într-o lupta cu raufacatorii un ditamai amiralul
norvegian!
- Ce vrei sa spui?
- Ei bine, trebuie sa-ti spun, de numai câteva ore mi s-a cerut, printr-un
mesaj din partea atasatului militar al tarii tale de adoptie, sa-ti aduc la
cunostinta ca ai fost ridicat în grad prin ordin regal. Acum esti contraamiral,
sau “Rear Admiral” – cum spuneti voi, prima din cele cinci
trepte ale gradelor de amiral. Sunt convins ca aveau destule motive sa procedeze
asa! Voiam sa-ti fac o surpriza si am comandat deja noua uniforma! Vei fi,
probabil, invitat la o ceremonie…
Gunnar se aseza pe un fotoliu, vizibil emotionat. Era pentru prima data dupa
întoarcere când Alex îl vazu “înmuiat”
pe mai vârstnicul sau prieten. Patria lui adoptiva nu-i uitase serviciile,
dimpotriva, de la distanta gasise modul firesc sa-l recompenseze, oferindu-i
înaintarea în grad, conform regulamentelor corpului de ofiteri.
- Ce vei face acum, Corneliu? întreba Alex, încercând sa-l
readuca cu picioarele pe pamânt. Te întorci în Norvegia,
sa predai la Academia Navala, cum spunea atasatul ca ai putea opta, sau ramâi
aici?
- Nu,.. nu cred ca am sa ma întorc. Nu stiu cât mai am de trait,
dar am venit cu gândul sa-mi gasesc o casa si sa mor în tara mea.
- Nu ma supara, mai ai înca mult de trait! Daca vrei sa ramâi,
poti sa locuiesti cu mine, daca-ti face placere… Îti pun la dispozitie
o aripa a castelului, libera acum.
- Multumesc. Oferta ta ma intereseaza, cu conditia sa pot cumpara acea aripa
de care vorbesti.
Gunnar nu era omul dispus sa accepte sa stea pe socoteala altcuiva, chiar
daca Alex avea destule datorii morale fata de el. În plus, solda cuvenita
gradului sau îi asigura o bunastare mai mult decât onorabila.
- Cum doresti. Spune-mi, Corneliu, cum te simti?
- Ce sa spun? În asemenea momente, gândesti la ceea ce ai facut
bun si la ceea ce nu ai reusit. Ma simt împacat cu faptele mele, dar
îmi pare rau ca nu am o familie, un fiu sau o fiica. L-am adoptat pe
Ármin imediat dupa operatie, stii… El va purta de-acum si numele
de Thorvalds, pentru ca asa a vrut. Dar nu voi avea un fiu natural, care sa
duca mai departe numele de Cernat. Asta e…
*
* *
Pentru restabilirea ordinii în Regen fusesera trimise unitati de jandarmi
ca sa întareasca efectivele locale si sa ajute autoritatile. La un moment
dat, au sosit rapoarte despre un fapt neobisnuit aparut în partea de
vest a Golfului Buval, lânga Capul Tamen. Fluxul adusese la mal un animal
urias, mort dar intact, un soi ciudat de caracatita uriasa, mare cât
o balena. Imediat, sute de curiosi se adunasera sa vada minunea. Posibil ca,
în cursul bataliei, “scutecul” lui Topi sa se fi desprins
cumva de vasul purtator sau acesta a fost distrus. Uriasul cefalopod a reusit
sa iasa viu din cilindru si, datorita puterii de a controla fiintele din jur,
nu a fost atacat de pradatori, poate nici nu ar fi dus lipsa de hrana, cu
toate ca el nu primise niciodata hrana complet naturala, ci un amestec savant
de proteine, vitamine si hormoni. Însa mai important ca hrana era faptul
ca apele marii erau mai reci decât cele din cilindru. Uriasul sau corp
a intrat treptat în hipotermie, iar procesele vitale s-au încetinit
într-un moment când ar fi avut nevoie de suplimente energetice
pentru a învinge socul adaptarii la mediu. Cele trei inimi au cedat,
probabil, pe rând, si cea mai dezvoltata inteligenta non-umana de pe
Pamânt a facut cunostinta cu moartea.
Stârvul avea lipite pe el, de jur împrejurul capului, microcapsule
cu circuite electronice, de fapt, interfete de comunicare sau de culegere
a datelor despre fiziologia sistemelor vitale ale mutantului. Aceste circuite
au fost primele care au atras “oamenii-gunoaielor” si diversi
pierde-vara s-au repezit sa le zmulga, cu toate ca habar n-aveau la ce puteau
folosi.
Dupa ce au terminat de furat capsulele au început sa taie tentaculele
sau sa decupeze halci din capul animalului cu topoare si cutite. Voiau sa-i
valorifice carnea, desi nu se stia înca daca e buna de mâncat.
Atunci a aparut la fata locului profesorul Antonescu cu un grup de studenti.
El le-a cerut sa înceteze vandalismul si sa se îndeparteze de
animal pentru ca trebuie dus la laborator, ba chiar le-a promis ca le va plati
ceva pentru asta. Apelul sau nu numai ca n-a dus la rezultatul scontat, dar
a atras si pe altii în jurul mutantului, dornici sa fie luati în
calcule la împartirea recompensei. Cei ce taiau creatura îsi urmau
netulburati treaba. Între primii veniti si ceilalti s-a ajuns repede
la înjuraturi si îmbrânceli, iar profesorul încerca
sa-i calmeze si sa discute cu ei.
- Da’ ce treaba ai mata, dom’le, du-te la biroul dumitale si lasa-ne
în pace! protestau femeile venite o data cu “taietorii”.
Câtiva oameni-hiena îsi facura aparitia si adulmecau dupa o colina.
- Lasa-ne, conasule, c-avem copilasi de hranit! striga o femeie în timp
ce barbatu-sau hacuia mutantul în continuare.
Profesorul s-a înfuriat ca interventia lui e complet ignorata si apela
la o grupa de jandarmi care asistau de la distanta, simulând ca ancheteaza
pe cineva. Cum jandarmii ezitau sa se implice, oamenii-gunoaielor, stânjeniti
în activitate, devenira agresivi si începura sa raspunda cu pumnii
si cu picioarele. Înghesuiala si zarva s-au amplificat si nu se stie
cine, la un moment dat, a înfipt cutitul în gâtul profesorului
Antonescu si a fugit. Când au vazut asta, dintr-odata, taberele s-au
potolit, profesorul a fost scos dintre ei, iar imaginea intelectualului înjunghiat
i-a impresionat pe curiosii ce asistasera neputinciosi sau indiferenti si
au început sa huiduie, apoi sa arunce cu pietre. Furia multimii i-a
îndepartat pe vandali si pe oamenii-hiena, iar jandarmii s-au hotarât,
în sfârsit, sa faca ordine.
Desi a fost dus imediat la spital, profesorul Antonescu nu a mai putut fi
salvat. Dar, aceasta este varianta initiala a ceea ce s-a petrecut acolo.
La scurt timp, a început sa circule, tot mai insistent, o alta varianta
care sustine ca asasinarea rectorului colegiului nu a fost deloc întâmplatoare.
Primul argument era chiar pasivitatea jandarmilor, aflati la câtiva
pasi distanta. Apoi, în seara aceleiasi zile, laboratorul de unde profesorul
transmisese mesajul televizat a fost vandalizat si ars. E drept ca autoritatile
au realizat imediat o ancheta, iar în raport se afirma ca incendiul
s-a produs datorita unui scurtcircuit la instalatia electrica ca efect al
cresterii umiditatii saline cauzate de recentul uragan. Cât despre actele
de vandalism, acestea nu ar fi existat, anumite stricaciuni ale aparaturii
fiind produse de pompieri la stingerea focului. Fapt este ca, în laborator
sau în biroul profesorului, nu s-a mai gasit nici o informatie referitoare
la mutant.
În aceste conditii, Alex Duran a apelat iarasi la generalul Stanciu,
cerându-i sa trimita la malul marii un pluton din bravii vânatori
de munte. Ei aveau misiunea ingrata sa pazeasca ce mai ramasese din mutant
si sa ajute la încarcarea lesului în trailerul special, pentru
a fi dus într-un laborator central. Cu vânatorii care deja îl
cunosteau, a sosit si Gunnar Thorvalds ca reprezentant personal al Pretorului.
Contraamiralul nu putea sta deoparte, mai ales ca erau în joc fapte
si lucruri care îl interesau de-o viata.
Sunt multe întâmplari nelamurite, legate de aceasta problema,
iar ceea ce s-a aflat, s-a aflat târziu, din surse de mâna a doua.
Totusi, se pare ca o data ajuns pe plaja de la Capul Tamen, Gunnar a simtit
un fel de tiuit ca de tântar în ureche, apoi a auzit o voce, în
norvegiana:
- Contraamiralul Thorvalds este chemat de secundul sau Tom Grust la capatul
plajei, dupa colina dinspre est, 10s S.
Gunnar a început sa se plimbe agale în directia colinei, fara
sa dea nici o explicatie vânatorilor. Când a parasit raza lor
vizuala, a vazut în dreapta sa apa învolburându-se si a
înteles ca este o salupa submersibila A-7. Atunci s-a oprit si a asteptat.
Salupa, cu silueta ei de pisica de mare, a iesit partial din imersiune, o
trapa s-a deschis silentios si a aparut capitanul Grust, un barbat cu barba
roscata, înalt si viguros, cam la patruzeci de ani. Cândva, fusese
secundul lui Gunnar.
- Domnule contraamiral Thorvalds, va salut, domnule! – vorbi el, raspicat.
Capitanul Grust va felicita pentru avansare!
- Multumesc, Tom, raspunse Gunnar. Cu ce ocazie prin zona?
- Oficial, nu sunt aici, dar v-am vazut prin periscopul submarinului meu,
Heimdall.
Tom Grust era unul din cei câtiva ofiteri fata de care avea compatibilitate
telepatica. Membrii flotilei destinate operatiunilor speciale, unde activase
si Gunnar, erau testati si sub acest aspect. Însa, comunicari în
clar, asa de precise cum fusese cea de adineauri, se puteau realiza numai
printr-un aparat Konrad, amplificator-convertor electromagnetic de unde cerebrale.
- Spune-mi, Tom, ce a fost în realitate, acolo, în larg? Cred
ca ai urmarit batalia – întreba Gunnar.
- Da, eram si noi pe undeva. Mai precis, trei submarine din clasa “Njord”
prin zona si doua nave “Mjölner” în regiunea denumita
aici Portile de Fier.
- Nu-i rau deloc! comenta Gunnar.
Submarinele Njord erau supersilentioase, bine înzestrate cu armament
ofensiv si defensiv. Navele Mjölner, sau “Frappeur” cum fusesera
cunoscute prima data, sunt adevarate arsenale plutitoare. De obicei, nu repereaza
singure tintele, ci trag tiruri nimicitoare de rachete pe coordonate comunicate
de mijloacele de cercetare. În plus, au o mare capacitate de mascare
fata de mijloacele de recunoastere inamice. Deplasarea unor nave “Mjölner”
nu poate avea alt scop decât o lovitura decisiva aplicata, de preferinta,
prin surprindere. Cum Gunnar nu mai zicea nimic, Tom Grust adauga:
- Daca ieseau mai devreme la atac, totul s-ar fi terminat repede. Asa, ne
era teama ca vom fi noi însine descoperiti. Dar, oricum, s-a rezolvat
cu bine, pâna la urma. La înghesuiala, nu se stie de unde vin
rachetele!
- Înseamna ca operatiunea a fost bine pregatita…
- Da, acum ne ajuta mult noii microsateliti pe orbite joase, asa-numitele
“portocale zburatoare”. Bineînteles, am beneficiat si de
excelentele informatii pe care ni le-ai transmis la Vdlnius.
- M-au costat unsprezece ani din viata… Cine ar fi crezut atunci ca
ne vom reîntâlni în aceste conditii. Dar, de data asta,
chiar ma voi retrage! zise Gunnar.
- Nu înainte de a te mai ruga ceva!
Da, în fond, aceasta întâlnire neasteptata nu era numai
pentru placerea revederii, ci avea si un scop.
- Ce mai doreste Marina Regala?
- Ne trebuie mostre de tesut, de inima si, mai ales, din anumiti lobi cerebrali
ai mutantului esuat pe plaja. Si orice informatii relevante de ordin fiziologic,
un raport asupra efectelor psihice, tot ce se poate. Stii cum luam legatura…
- Nu-i usor,.. dar se rezolva.
- Bine. Gunnar, daca ai fi ramas în Norvegia, erai acum viceamiral sau
poate chiar amiral. Oricum, te felicit înca o data!
- Multumesc. La revedere!
- La revedere! Si sper, pe curând!
Tom îl saluta ca la regulament si pleca spre salupa. Cineva spusese
ca sunt afaceri din care, pur si simplu, nu ai cum sa te retragi. Si chiar
daca te retragi pentru o vreme, nu poti sta deoparte. Atunci te implici din
nou si, o data implicat, nu mai ai scapare.
*
* *
Biroul lui Alex de la clinica, desi redus ca dimensiuni, era un compromis
reusit între eleganta si utilitate. De când devenise Pretor, nu
mai avea timp sa-si practice profesia însa verifica, uneori, activitatea
asezamântului. În asemenea momente, nimic nu se compara cu o cafeluta,
ca-n vremurile bune, cu asistenta-sefa de la Interne, o bruneta miniona cu
ochi de caprioara si zâmbet dulce.
De data aceasta, Duran nu era cu asistenta-caprioara, ci cu un colaborator
mult mai tânar, medicul psihiatru Remus Oprea. Înalt, brunet si
introvertit, doctorul Oprea vorbea putin si parea ca priveste dincolo de aparente,
în lumea oculta a umbrelor subconstientului. Avea cabinet particular,
dar colabora cu clinica pentru cazuri ce tineau de profilul lui. Fusese o
astfel de zi si, dupa consultatie, Alex îl invitase sa mai stea de vorba.
- Remus, uite, de mult voiam sa-ti expun un caz. E vorba de un bun prieten
care mi-a fost pacient si mi-a povestit un vis de-al lui. As vrea sa stiu
ce crezi, având în vedere ca esti cel mai profund “cititor
de vise” din câti am cunoscut.
- Multumesc, ma flatezi. Poate ca prietenul ar trebui sa ma viziteze la cabinet…
- E mereu pe drumuri. Si acum este plecat, practic, nu stiu unde se afla.
Dar, sa-ti spun visul.
- Sigur, ascult.
- I se parea ca zboara deasupra unui fluviu urias care curgea de la sud spre
nord, iar malurile fluviului erau înverzite. Zbura în sens contrar
curgerii apei pâna când, spre rasarit, a vazut un vechi templu.
Discul rosu al soarelui tocmai se ridica deasupra orizontului. “Iata,
Soarele Vietii!” – îi spunea cineva…
Astfel, Alex îi povesti visul lui Gunnar, abtinându-se sa dea
indicii asupra persoanei “visatorului”. Când ajunse la imaginea
celor doi înalti ofiteri, n-a pomenit nimic despre marina sau despre
nationalitatea lor. În rest, nu omisese aproape nimic. Fara sa fie interesat
în mod special de psihiatrie, era curios sa vada ce va zice doctorul
Oprea, poate chiar dorea sa-si testeze putin colaboratorul.
Acesta ramase pe gânduri, pret de câteva minute, apoi întreba:
- Visul s-a produs înainte de perioada telepatogena, sau dupa?
Printre colegii de la clinica ai Pretorului, zvonul descoperirii mutantului
telepat se raspândise, asa ca Alex nu se mira:
- Înainte. Sunt absolut sigur!
- De unde este, de fel, prietenul tau?
- De aici din oras, este român, însa a calatorit mult, o mare
parte din viata.
- Oricine ar fi, cred ca a traversat un moment critic. Într-un fel,
a ajuns la o anumita iluminare si poate ca se apropie ora bilantului pentru
el. Visul reflecta în parte trecutul si în parte viitorul. A fost
un luptator, as zice chiar ca este tipul eroului condamnat sa renasca mereu
si mereu într-o carapace muritoare, supusa suferintei. Într-adevar,
un caz deosebit!
- Doctore, mi se pare ca ai devenit poetic! Nu prea aduce a stiinta ceea ce
spui.
- Adevarat? Înteleg sa-mi fi spus daca am gresit referitor la pacient.
Dar pot sa ma exprim si altfel, daca preferi. Visul are rolul compensator
de armonizare a Eului cu aspiratiile profunde ale Inconstientului colectiv
si personal. Imaginile legate de mituri si simboluri sacre sunt expresia unor
factori psihici arhetipali care se manifesta deosebit de puternic, în
acest caz. Cum visele semnificative psihologic urmeaza, în general,
imperativele Sinelui, adica ale Eului profund, se pare ca arhetipul predominant
este cel reprezentat de mitul eroului, dar si cel al mortii ca o simpla trecere,
urmata de renasterea prin copil…
- Înteleg.
- Parerea mea coincide cu cea a Maestrului, ca nu exista metode pur rationale
în psihologie. Habentibus symbolum facilis est transitus… Cunoscând
profund un simbol, sau un adevar, tranzitia la o alta stare a constiintei
este mai usoara. Recursul la mit este, cel putin, un instrument de lucru,
daca nu reflectarea unei realitati profunde, care depaseste umanul în
particular. Uneori, un diagnostic aparent “poetic” este mult mai
aproape de realitate, mult mai concret. Nu ti se pare?
- Ai dreptate. Dar care este concluzia, ce trebuie sa faca omul, dupa parerea
ta?
- Deja seamana a consultatie ceea ce ma întrebi, si nu pot sa dau sfaturi
nimanui, cu atât mai putin unui necunoscut.
- Da, e normal, îmi cer scuze.
- Nici o problema.
Doctorul Oprea tacu, ca si când spusese destul în situatia data.
Alex se simtea putin penibil pentru ideea cu testul si se gândea daca
nu cumva psihiatrul banuise despre cine este vorba. “Desigur”,
îsi spunea cu scepticism, “psihiatria e o specialitate minunata,
pentru ca îti da posibilitatea sa pari atotstiutor chiar daca nu cunosti
prea bine pacientul!”.
- Se pare ca s-au mai linistit apele, încerca el sa schimbe subiectul.
În oras se instaleaza o nesperata armonie.
- Are un înaintas de neam nordic sau a fost de neam nordic într-o
viata anterioara, relua Remus Oprea discutia precedenta.
- Ti-am spus ca este român. Atâta doar, ca a trait în Nord,
multa vreme.
- Nu,.. este cum spun eu. Altfel, Odin si Thor nu i s-ar fi aratat sub înfatisarea
lor cunoscuta, ci ar fi primit mesajul sub alta forma. Odin le apare nordicilor
ca un batrân distins, cu un singur ochi, însotit uneori de fiul
sau, puternicul Thor…
- Iarasi legende, zei, reîncarnare!
- Ti-am spus ca pot sa folosesc jargonul psihanalizei, daca preferi. Cât
priveste reîncarnarea, este o problema de convingere pe care o poti
avea sau nu. În aceasta existenta, omul are posibilitatea sa aleaga,
daca prefera sa fie în legatura cu ceva nemuritor sau nu. Orice alegere
atrage dupa sine consecinte si raspunderi.
- Cred ca ar trebui sa scrii!
- Aceste lucruri s-au scris deja. Dar, revenind la prietenul tau, exista pâna
la urma un port de destinatie pentru orice nava, un punct terminus al oricarei
calatorii si o stea calauzitoare pentru orice marinar. Sunt convins ca se
va descurca, va gasi drumul si întelepciunea lui…
“Stie! A înteles despre cine era vorba!” – gândi
Alex, ascultând ultimele reflectii ale tânarului doctor pe care
încercase sa-l testeze. Altfel ar fi fost de neînteles pentru
el, modul cum a reusit Remus sa deduca amanunte destul de exacte, plecând
de la premize atât de vagi.
*
* *
Gunnar adormise sprijinindu-si capul de spatarul unei canapele din sala de
asteptare a clinicii. Se întorsese din ultima misiune, dorea sa vada
ce face Martha, dar i se spusese ca doarme. “Orice s-ar întâmpla,
ai grija de Martha!”- fusesera ultimele cuvinte pe care i le adresase
maiorul Braun înainte de a fi ucis. Era timpul sa se dedice acestei
nepretuite datorii pentru memoria Clarei, pentru maior si pentru ca o iubea
nespus, ca pe o fiica. Aflase ca se simte mult mai bine, desi a trebuit sa
faca analize complicate pentru depistarea cauzei bolii. Asteptând sa
se trezeasca, pe canapea, îl cuprinsese pe el însusi somnul si
se trezi mângâiat pe tâmpla, chiar de ea.
- Vino la mine, în rezerva. Te poti culca si acolo!
Martha era înfasurata într-un halat izoterm mulat pe corp, subtire
si pufos. Gunnar parcursese, înainte de a intra în spital, traseul
de decontaminare. Prima data, hainele si obiectele personale sunt lasate în
recipiente etanse, dupa aceea se trece la dusuri, apoi la uscatoarele cu aerosoli
si, în sfârsit, se îmbraca un combinezon alb antiseptic,
iar vizitatorul primeste dreptul de acces.
În rezerva, Martha se aseza pe marginea patului, facându-i semn
lui Gunnar sa stea alaturi:
- Vino lânga mine! întari ea mesajul, prin cuvinte. Nu am nimic
contagios.
- Stiu. Cum te simti?
- Bine, m-am refacut aproape complet, dar acum sunt cu ceva ani mai batrâna.
Ultimele doua saptamâni m-au costat patru sau cinci ani din viata…
Biochimistii depistasera în probele ei de tesut ca fusese otravita cu
o toxina de sinteza, greu detectabila, care se acumuleaza în organism
si intervine în lantul respirator de oxidoreducere celulara, provocând
leziuni, dereglari functionale si perturbarea metabolismului. Starea ei era
relativ stabila, începuse un tratament, dar acesta urma sa dureze ani
de zile. Febra fusese doar un simptom pasager al fixarii toxinei în
celule.
- Ma consolez cu gândul ca am sacrificat câtiva ani buni aparându-mi
familia si comunitatea. Puteam sa nu fiu atât de norocoasa, si sa mor.
Martin, bietul de el, e afectat de boala mult mai puternic decât mine.
N-a stiut ce are, iar când a aparut febra, s-a tratat singur, cu aspirina.
- Liby?
- Da. Detectivul Bros a facut un control la noi acasa si a gasit mici pulverizatoare
introduse în orificiile de filtrare a aerului din încaperi, pe
partea de admisie. Si, tipic pentru Liby, între obiectele ei de lenjerie
uitase o foaie cu instructiuni de amplasare a lor unde se descriau si efectele
toxinei: instalarea bolilor infectioase, probleme cardiace, cerebrale si degenerarea
rapida a întregului organism. În trei luni, urma sa capat sindromul
Parkinson si, dupa înca o luna sau doua, sa mor. Interesant ca pulverizatoarele
se activau numai când erau persoane în camera, prin senzori de
prezenta. O noapte în dormitorul meu ar fi costat pe cineva cel putin
un an din viata. Si pe mine, bineînteles!
- Un fel de pat otravit al Lucretiei de Borgia în varianta moderna,
mai sofisticata!
- Da, si mai greu de depistat. Norocul meu a fost ca am stat mult la birou.
Martin însa s-a “îmbibat” tot timpul, asteptând
fidel sa se întoarca Liby.
- Cineva, totusi, a ajutat-o. Pulverizatoarele le putea pune singura, dar,
în cazul tatalui tau, a intervenit în sistemul de control al aparaturii.
- Asa a spus si maiorul Dorobantu. Avea bani, de la Martin, si putea gasi
destule ajutoare! Femeia asta a vrut nu numai sa ne ucida, dar si sa mosteneasca
tot ce avem.
Gunnar ar fi vrut sa adauge ca Liby îl eliminase pe maior cu scopul
vadit de a-l implica pe el în crima, dar renunta. Oricum, firele duceau
în multe alte locuri, decât la contul familiei Braun sau la nabadaioasa
sotie a lui Martin. În interfon, se auzi un glas care cerea permisiunea
sa aduca masa de seara si Martha debloca usa.
- Intra, nu deranjezi! spuse ea unei femei brunete si foarte înalte
care ezita în momentul când îl vazu pe Gunnar. Am sa scot
eu tava pe hol. Multumesc! Buna seara!
Martha era numai zâmbet, dar femeia pleca repede, ferindu-si privirea.
- Cred ca te cunoaste, zise Martha, pentru ca, de obicei, nu e chiar asa sfioasa.
Stii cine e?
- …?
- Pati Gaman, fosta amazoana. A fost operata o data cu tine!
- Oh!… Lucreaza aici?
- Da. Doctorul Duran i-a permis sa ramâna ca infirmiera, iar acum e
în pregatire. Oricum, n-a facut o alegere rea, pentru ca munceste cât
trei si e foarte devotata. Si, paradoxal, desi a luptat cu alte femei în
arena, uraste barbatii. Cu exceptia domnului Duran si a doctorilor care au
salvat-o, cred… Trebuie sa ne purtam frumos cu ea, cine stie câte
a patimit si ce are pe suflet, sarmana!
Gunnar facu un semn catre cina din cutiile acoperite, de pe masa.
- Da, zise Martha, voi mânca. Desi nu mi-e foame, hrana contine principii
alimentare care actioneaza în sensul tratamentului.
- Chiar voi avea grija sa manânci tot!
Începu sa-i povesteasca despre cefalopodul urias esuat la Capul Tamen
si presupusul rol al acestuia ca agent telepatic de influentare a populatiei.
- Am aflat despre asta, raspunse ea, înghitind. Mi-a spus doctorul Oprea,
care tocmai m-a consultat.
- Ai avut nevoie de o consultatie psihiatrica?
- De o sedinta de psihanaliza, mai curând, da.
- De ce, daca nu sunt indiscret?
- Am avut niste vise tare stranii. O data, eram o tânara tiganca, vânduta
de parinti, iar alta data, am visat ca eram profesoara la o universitate,
într-un oras antic unde se circula cu trasurile. În acest al doilea
vis, eram o intelectuala cu renume, oamenii veneau de peste tot sa ma auda
vorbind si straluceam prin inteligenta si frumusete. Dar, la un moment dat,
au aparut niste calugari care m-au smuls de la catedra, m-au târât
pe strazi, iar multimea furioasa mi-a rupt hainele, m-a umilit si m-a batut…
M-am trezit îngrozita!
- Într-adevar, un vis cumplit. Ce-a spus doctorul?
- Am mai avut si un al treilea vis dupa asta…
Martha facu o pauza mai lunga, dupa care relua:
- De data aceasta, eram într-un fel de lazaret, un spital mizer de acum
un secol sau doua. Trebuia sa nasc, eram întinsa pe o masa, medicii
si moasele se învârteau pe lânga mine, dar nu ca sa ma ajute.
Cel mult îmi aruncau o privire indiferenta sau rânjeau rautacios,
facând prognosticuri daca mor sau traiesc. Toate acestea i le-am povestit
doctorului Oprea, despre care se zice ca e extraordinar în domeniul
lui…
Gunnar era curios în privinta lui Remus Oprea, din cauza Lisei. Astepta,
rabdator, sa termine Martha de mâncat, iar când lua paharul cu
suc, o întreba:
- Si care a fost parerea lui despre visele astea?
- În opinia lui, aceasta presiune a controlului telepatic a energizat
un mediu imaterial, un fel de câmp de comunicare între nivelele
subconstiente ale diferitilor indivizi. Eu sunt nemtoaica, dar în oras
traiesc oameni provenind si din cultura asiatica sau mediteraneana, sau din
cea româneasca. Ceea ce am visat par a fi persecutii si suferinte suportate
de femei de-a lungul timpului, pastrate în memoria colectiva. Cel mai
interesant i s-a parut visul cu profesoara, pentru ca l-a legat de cazul Hypatiei
din Alexandria, prima femeie matematician, astronom si filozof, ucisa de crestini
pe la anul patru sute si ceva. Influenta pe care o capatase ca gânditoare,
dar si frumusetea ei, au deranjat biserica. Se pare ca asasinatul a socat
oamenii instruiti din acel timp, care n-au mai avut, apoi, curajul sa ridice
glasul.
- Oare visele acestea nu ne spun nimic noua însine? Sunt doar niste
filme, venite din subconstient?
- Ba spun. În principiu, sunt avertizata ca în jurul meu va aparea
un gol, dupa moartea oamenilor dragi din viata mea, un gol care se va umple
cu ostilitate din partea altora. Se pare ca, la Consiliu, nu sunt chiar atât
de iubita pe cât aveam impresia si s-ar putea sa am neplaceri din partea
unor persoane sovine sau bigote. Deocamdata, exista destui de “poate”.
Tot asa de bine, pot avea un alt vis important, ca un fel de concluzie a celorlalte.
Asa mi-a spus doctorul… E foarte destept si e atât de interesant
când vorbeste! Si ce ochi are! Aceasta Lisa e o femeie tare baftoasa…
Bine, zise Martha dupa ce sorbi din paharul cu suc, si ea e dotata, doar cu
mintea sta cam într-o dunga. Ce ciudata e viata!
Gunnar tacu jenat, ascultând comentariile Marthei despre Lisa.
- Spune-mi, mai bine, daca stii ceva despre Rudi…
- Da, a fost eliberat si m-a vizitat. Acum, e tratat în oras ca un fel
de erou, geniu, simbol al noii generatii, june-prim si toate celelalte. Viata
lui a fost povestita în scris si în imagini. Banuiesc ca fetele
din cartier lesina de câte ori îl vad. Totusi, mi-a spus ca ma
va urma în Suedia.
- Suedia?
- Da, am omis sa-ti spun. În Suedia exista o clinica unde am putea sa
ne recuperam complet, eu si Martin. Dar Martin se simte vinovat, ma îndeamna
sa plec eu întâi. A devenit alt om… Rudi mi-a promis ca
se angajeaza la o firma aeronautica de renume si îmi va fi alaturi.
Biologic, acum sunt cu zece ani mai în vârsta decât el…
Oare cât va mai dura pasiunea lui pentru mine?
- Esti prea sceptica! Daca îti place baiatul, nu cauta motive sa-l respingi.
- Sincer, mi-ar placea mai mult doctorul Oprea!
- Dar e ocupat.
- Mda…
Martha termina sucul si duse, constiincioasa, tava în punctul de colectare.
- Uf, am obosit, zise ea la întoarcere, trântindu-se pe pat. Mi-a
scazut rezistenta fizica si cu greu îmi voi reveni.
- Poate ar fi bine sa plec, ca sa te odihnesti.
- Nu, te rog, mai stai!
Îl apuca de mâna, ca o fetita care nu voia sa ramâna singura.
În ultimele luni, îsi lasase parul lung si, cum statea pe perna
cu pletele rasfirate, arata chiar ca un îngeras. Îi amintea atât
de mult de Clara…
- Povesteste-mi despre tine si mama mea! ceru ea, la unison cu gândurile
lui.
Gunnar zâmbi si-i facu pe plac, povestindu-i cât de mult o iubise,
ca a dorit sa o ceara de sotie la terminarea razboiului, dar se pare ca a
gresit, iar soarta nu l-a lasat sa faca acest pas.
- Am fost furioasa pe mama si geloasa, pentru ca la vârsta aceea, de
doisprezece ani, te adoram ca pe un iubit. Erai eroul si cavalerul viselor
mele!
- Eu, cavaler? Aveam aproape patruzeci si cinci…
- Si totusi… Eram copil, e adevarat, dar vârsta nu e chiar atât
de importanta când iubesti. Eu asa cred.
În acel moment, aparu un mesaj pe micul ecran cu cristale lichide de
la capul patului, prin care erau invitati amândoi de catre Pretorul
Duran în sala de consiliu a clinicii, pentru importante dezvaluiri -
chiar acesta era cuvântul. La sfârsit era un post-scriptum: ”Gunnar,
de ce-ai disparut fara urma?”.
- Doamne, trebuie sa ma schimb, nu pot sa merg asa! sari Martha din pat si
dezbraca halatul, ramânând goala.
Gunnar duse o mâna la ochi. Atunci, ea se opri, se întoarse cu
fata spre el încât era nevoit s-o priveasca, si întreba:
- Chiar asa rau arat?
- Nu, dimpotriva, a fost doar un gest…
- Ce crezi, mi s-au lasat sânii?
Îi lua mâna dreapta într-a ei si o lipi de un sân.
Gunnar se ridica în picioare, îi facu pe plac si îi mângâie
usor sânul, încercând sa îndeparteze orice urma de
pasiune din acest gest, apoi o strânse la piept, sarutându-i tâmplele,
fruntea si buclele aurii.
- Esti minunata si arati minunat, nu-ti face griji! Hai, pregateste-te sa
mergem în sala de consiliu, ca suntem asteptati.
Martha pleca spre mica toaleta a rezervei sa se îmbrace si sa se pieptene,
lasând în urma o stare de intimitate magica, deplina si pura.
Sau, poate, o punte catre visele ei de adolescenta. Uneori, o clipa înseamna
foarte mult.