înapoi

CAPITOLUL DOISPREZECE

Maiorul Dorobantu povesti fratilor Braun, pe care-i convocase în biroul sau, filmul arestarii lui Liby si suspiciunile ca ar fi implicata în atentatul împotriva capitanului Thorvalds si în uciderea maiorului Braun. Martin înregistra totul fara nici o reactie, parea îmbatrânit prematur, obosit si acrit de umilinta pe care trebuia sa o îndure.
Martha, dimpotriva, voia sa afle amanunte si încerca sa ofere, la rândul ei, orice indiciu relevant. Pentru ea conta cel mai mult lamurirea enigmei mortii tatalui lor. Fusese foarte atasata de el, iar uciderea lui cu lasitate, pe patul de suferinta, o duruse cumplit. Faptul ca Liby putea fi implicata în asta nu facea decât sa-i confirme suspiciuni mai vechi în ceea ce o privea. Niciodata nu-si agrease cumnata, deoarece o banuia ca fusese cândva prostituata. În plus, o considera lenesa si intriganta, iar tatal lor a fost singurul ei aliat în razboiul ce începuse în familie datorita lui Liby.
Dupa moartea maiorului, au urmat atâtea evenimente, încât n-au mai avut timp sa se certe. La un moment dat, imediat dupa uragan, Liby a disparut de acasa si credea ca cel putin sotul ei stia unde este. Vedea însa ca Martin habar n-avusese si acum se trezea ca nevasta lui a fost arestata dupa ce se distrase pe rupte cu un regiment de clone.
Când Liby fu adusa la vorbitor, era îmbracata în uniforma portocalie specifica detinutilor, iar peste uniforma purta un halat gros si uzat. Venea de la infirmeria închisorii, unde primise tratament pentru dezintoxicare si împotriva decompensarii care succede influentei drogului. Cu toate acestea se simtea rau si se trânti, livida la fata, pe scaunul indicat de politist.
- Marti’, iubitule, scoate-ma de-aici ca mor! se vaita ea. Se poarta îngrozitor cu mine, ma persecuta pentru ca provin din cartierul german.
Martin tresari, avu un tremur abia perceptibil al buzei, apoi întreba:
- Ce ti-au facut?
- Mi-au adus o mâncare oribila, vorbesc urât tot timpul si m-au amenintat. Unul dintre gardieni ma priveste tare ciudat. Mi-e groaza când ma gândesc ca va veni noaptea si se pot întâmpla atâtea…
Martha sesiza panta pe care voia sa alunece Liby si interveni, oarecum imprudenta:
- Lasa, cumnata, ca nu vei pati nimic mai mult decât ai patit deja, de bunavoie.
- Cât poti fi de cinica si lipsita de inima! exclama Liby, pe un ton iritat. Macar de-ai tine seama ca ma simt rau si nu pot sa-ti raspund.
- Cine te-a pus sa te droghezi?
- N-am ce discuta cu tine… Întotdeauna m-ai ponegrit si a trebuit sa-ti suport toate mojiciile. Lasa-ma cu sotul meu si cara-te!
Martin se uita cu repros la sora lui, ar fi vrut, într-adevar, sa îi ceara sa plece, dar nu puse în practica intentia. “N-o mai chinui, nu vezi ca sufera?” – spuneau privirile lui. Îsi întreba sotia cu blândete:
- De ce-ai plecat de-acasa fara sa-mi spui nimic, draga mea?
- Am fost rapita si sechestrata pe când eram în oras. M-au supus la torturi. Când am încercat sa fug, m-au prins si m-au drogat. Daca nu ma-ntelegi tu, atunci cine sa o faca, iubitel?
Martha simti ca explodeaza, vazând cu câta dexteritate cânta cumnata-sa pe coarda sensibilitatii fratelui ei.
- Asculta, Liby, crezi ca suntem prosti? izbucni ea. Nu esti arestata pentru ca ai fugit de-acasa desi, din câte am înteles, ai profitat din plin de escapada. Esti implicata într-un atentat si o crima, cred ca stii foarte bine! Maiorul Dorobantu mi-a promis ca-ti reconstituie fisierul personal, sters în conditii misterioase, ca sa lamurim în sfârsit si trecutul tau enigmatic. Ai multe de spus fratelui meu înainte sa te vaiti cât de rau ai ajuns…
În rastimpul acesta, fata lui Liby se întuneca treptat, iar când nu mai putu suporta, izbucni cu ura:
- Tu sa taci odata, scroafa nenorocita, c-am sa joc pe mormântul tau!
- Liby, te rog, nu fi vulgara! protesta Martin.
- Lasa-ma sa fiu vulgara, c-asa sunt eu! Parca îti placea sa fiu vulgara ca sa fii si tu-n stare de ceva. Voi aveati nevoie de mine, prostilor, nu eu de voi! O sa vedeti când o sa vina tata sa va toace si sa va dea la pesti!
Politistul care asista, vazând-o ca si-a iesit binisor din fire, se apropie si o mustra, amenintând ca întrerupe întrevederea.
- Taci din gura, racane, nu te baga - veni, pe data, raspunsul – ca o sa va târâti în fata mea sa-mi lingeti picioarele, în frunte cu seful vostru!
Se întoarse apoi catre Martin si sora-sa:
- Nu ma milogesc eu de voi, tontilor, sa ma scoateti de aici! Sa va ia dracu’ pe-amândoi ca si pe sclerozatul ala batrân!
- Nu-l mai jigni pe tata! În ce hal ai ajuns!
- Sa te plângi pe tine, scorpie, nu pe mine. Ai sa vezi când o sa-ti pice dintii astia cu care musti! cuvintele lui Liby fiind însotite si de un rânjet expresiv prin care-si arata dintii puternici. Ochi ei întunecati si patrunzatori o fixau pe Martha de parca ar fi vrut sa o transforme în jaratic.
De data aceasta, gardianul nu mai statu la discutie, o însfaca de brat si o trase de pe scaun sa o duca înapoi la infirmerie.
- Ia mâna de pe mine, porcule! striga ea. Si voi ce va holbati, mortilor? Sunteti deja morti, aflati de la mine! Amintiti-va ce-a spus Liby, când o sa v-apuce tremuratul!
Fu scoasa din sala cu urlete si îmbrânceli. “Huuo!” se auzea de pe hol, “Mortilor!.. Pe toti va omor!”


*
* *


Ajunsa acasa dupa toata agitatia diminetii, Martha se simtea cumplit de obosita. Oricâta repulsie i-ar fi provocat confruntarea cu Liby, se simtea eliberata partial de stresul de a o avea în casa pe cumnata. Era pentru prima data, dupa mult timp, când intra în propria locuinta cu un sentiment de relaxare. “O drogata!” îsi zise, dar resimtea o anumita îngrijorare ce se manifesta printr-un usor tremur emotiv, vazând ca Liby se comportase asemenea unei sectante care stie ceva si se considera aleasa, în timp ce, pe ceilalti îi paste pierzania.
De la moartea maiorului, casa lor devenise un loc apasator si, adesea, îl evitase, dormind pe canapeaua din biroul ei de la Consiliu. Facu obisnuitul dus, mânca, apoi simti nevoia sa se odihneasca câteva minute, dar în cele din urma adormi profund, ca într-o transa. Se scufunda într-un vis straniu, de parca s-ar fi aflat în regresie hipnotica si i s-a revelat o alta existenta, complet diferita de tot ceea ce cunoscuse ori traise pâna atunci.
Totul se petrecea cu foarte multi ani în urma si ea însasi era o tânara tiganca. Satra se întorsese de curând din America, aveau ceva bani, iar mai marele lor hotarâse sa investeasca cu totii într-o fabrica de zahar si alcool, undeva în împrejurimile Regen-ului. Era uimitor cum traise efectiv toate acestea. Chiar si relatiile din comunitatea aceea, în toata simplitatea lor puternica, i se pareau atât de adevarate. Atasamentul, teama, dorintele, prietenia, ura, lasitatea, servilismul fata de cel mai tare, totul. Ea avea numai treisprezece ani, dar deja simturile îi erau aprinse, dorea sa stie si sa încerce totul. Familia ei avea însa alte planuri, voia sa o vânda pe un pret bun asa cum era obiceiul, ori pentru asta trebuia neaparat sa ramâna fecioara.
A sperat ca va putea însela vigilenta familiei si s-a îndragostit de un baiat de la fabrica, un tigan romanizat voinic si prietenos, caruia i s-a daruit. Dar baiatul nu era în stare s-o cumpere, iar întâlnirile cu el au fost deconspirate curând. Chiar mama pe care o avea în vis, împreuna cu alte tiganci din familie, s-au adunat într-un consiliu si au controlat-o amanuntit ca sa descopere amploarea pacatului, conchizând fara dubiu ca e “începuta”.
Tânarul a fost la un pas de a fi înjunghiat cu cutitele, dar, fiind puternic, s-a batut si a reusit sa fuga, apoi n-a mai aflat nimic despre el. La rândul ei si-a primit pedeapsa, a fost alungata de acasa sau poate vânduta, aici visul devenea neclar, si, în cele din urma, a ajuns sa se prostitueze.
În acest moment, s-a trezit din somnul profund, odihnita, dar si cu o stare de slabiciune. Ceva din sufletul tigancii ramasese, inexplicabil, în inima Marthei ca ceva al ei, cunoscut de când lumea. Agenda de pe masuta semnaliza tacut, avea un mesaj video de la consilierul Lang care îi cerea sa vina urgent la sediu. Se aranja, îmbraca un combinezon visiniu, si pleca într-acolo.
L-a gasit pe consilier în camera serviciului operativ, plimbându-se agitat, în timp ce profesorul Matei si tânarul grasut, Otto Schnelbach, lucrau la o consola a statiei de comunicatie. Avu presimtirea ca s-a întâmplat ceva în care e implicata în vreun fel.
- Sa nu-mi spui ca ai stiut si n-ai gasit de cuviinta sa ma informezi despre avionul lui Airinei! o interpela Lang, de cum intra.
- Bine, dar am aflat în aceasta dimineata! Nu cred ca am gresit atât de mult, mai ales ca avionul acela n-a zburat niciodata si nu se stie daca e mai mult decât o jucarie…
- Jucarie! Poftim, femeile… Unde-ai fost acum doua ore, când a executat un show acrobatic pe deasupra cartierului? Pe mine m-a scos personalul afara din birou si nu stiam daca trebuie sa dau alarma sau sa stau sa-l admir…
Pâna la urma, a aflat ca Rudi, dupa toate aparentele, decolase de mai bine de doua ore, realizase un mic spectacol de acrobatie aeriana deasupra cartierului încât erau pe punctul sa traga în el, dar a disparut în mare viteza. De fapt, nici nu se stiuse despre ce avion este vorba pâna când n-au sosit la consiliu Paul Matei si cu Otto. Acesta din urma îl cautase pe Rudi la el, însa fusese de negasit. Mai mult, lasase prietenului sau un mesaj spunându-i ca Martha Braun nu l-a luat în serios si s-a decis sa testeze avionul în conditii “reale”.
- Si noi, ce facem acum? întreba Lang. Stam aici, în timp ce baiatul a fost doborât de flota aia blestemata si poate fi sfâsiat de fiare prin padurile din jur? Uite, de treizeci de minute încercam sa-l gasim prin radio si e cu neputinta.
- Domnule, zise profesorul, putea fi doborât chiar de propria noastra aparare a teritoriului, fiind un zbor neautorizat. Exista un sistem de identificare automata a zborurilor, al carui cod nu e cunoscut decât de autoritatile din domeniu.
- Cel mai bine ar fi sa-l anuntam pe domnul Pretor Duran, opina Martha. Noi suntem civili si se pare ca avem de-a face cu lucruri care ne depasesc.
Consilierul accepta sugestia si forma legatura la cabinetul pretorian, unde o functionara a preluat mesajul. Au trecut alte douazeci de minute chinuitoare pâna când au primit raspuns, si anume ca problema pilotilor doborâti este cunoscuta si va fi trimis un vehicul de teren pentru recuperarea lor, în cel mai scurt timp. Din ordinul Pretorului Duran, acest vehicul va trece pe la Consiliu pentru a-i lua pe cei ce doresc sa participe la operatiune, nu mai mult de trei persoane.
Nedumerirea era acum despre ce “piloti” este vorba, întrucât pluralul fusese folosit în mod repetat. “Cine stie despre ce piloti vorbesc ei si ne ducem dupa cai verzi pe pereti”, îsi dadu cu parerea profesorul. Pâna sa decida daca trebuie sa ceara detalii, turbobus-ul pretorian era la intrare si trebuiau sa se îmbarce în el.
- Eh, iata ca am ajuns aici fara incidente, ceea ce e un progres – spuse Gunnar, când s-au reîntâlnit.
Martha l-a îmbratisat, l-a întrebat ce a patit la mâna, iar consilierul si profesorul îl salutara prieteneste. Capitanul nu era singurul cunoscut care venise, pe scara telescopica a turbobus-ului cobora sprinten si August, dând din coada ca un catel. Lupul îsi facuse din nou aparitia, de câtva timp. Nu era deloc vreme de pierdut, asa ca decisera ca Martha, profesorul si Otto sa se alature lui Gunnar si celor veniti o data cu el.
O patrula a Politiei Militare, condusa de un sergent, era, de asemenea, în acest vehicul pe perna de aer compartimentata, cu blindaj usor, care facea parte din flotila personala a Pretorului. Înauntru, pe o parte si pe alta, erau opt scaune confortabile, pentru echipaj, paza si eventualii invitati. În spatele cabinei se afla compartimentul VIP, mobilat cu o canapea ampla, bar si un paravan mobil care izola persoana importanta de restul ocupantilor. Armamentul relativ comun, radar, mitraliere, rachete versatile si un sistem de camuflaj tactic completau dotarile turbobus-ului. Cu exceptia soferului, ceilalti erau pentru prima data într-un astfel de vehicul, folosit de pretori pentru a se deplasa în “teritoriu”, si nu puteau decât sa remarce spiritul democratic al lui Alex Duran care îl pusese la dispozitie. În situatia data, ar fi fost de preferat un elicopter însa aerul “se încinsese”, asa spusese Gunnar, fara ca Martha sa înteleaga ce însemna asta.
Punctul unde trebuiau sa ajunga era situat la circa treizeci de kilometri sud-est, într-un loc unde hartile detaliate de la bord ofereau imaginea unui deal despadurit. În jur era o rariste si, din acel loc, primeau semnal de la o radiobaliza de localizare a unui avion militar doborât.
- Doborât de cine? întreba Martha, contrariata. De Rudi !?
- Nu, spuse Gunnar, lucrurile sunt ceva mai complicate. E greu sa-ti dai seama, dar în aer va începe, în curând, o batalie în toata regula, de o parte ei, de cealalta, ai nostri. Deocamdata, patrulele aeriene ale lor si ale noastre se hartuiesc, am avut o pierdere, au avut si ei, dar lucrurile nu se vor opri aici.
La viteza medie de nouazeci de kilometri pe ora, remarcabila pentru terenul accidentat pe care se deplasau, în mod normal ar fi trebuit sa ajunga în douazeci de minute. Se aflau pe cel mai scurt drum catre punctul semnalizat, “Drumul cazematelor”- cum i se spunea, sau fostul Drum Numarul Unu, de unde, la un moment dat, urmau sa vireze la stânga. Pe aceasta portiune, au surprins grupuri de oameni–hiena care se ascundeau la vederea turbobus-ului. Cu toate acestea pareau mult mai îndrazneti si mai numerosi decât în mod obisnuit, ba chiar au mers pâna într-acolo încât sa arunce cu pietre si bete în vehicul.
- De unde au aparut toti astia? Si cum de au atâta îndrazneala, când înca nu s-a întunecat? se mira sergentul, seful patrulei PM.
Nimeni nu comenta, dar se parea ca exista o legatura subterana, destul de evidenta, între evenimentele din oras si miscarile hoardelor. Pentru orice eventualitate, sergentul se instala pe locul tragatorului iar Gunnar - la pupitrul comandantului de vehicul.
- Ia te uita! zise la un moment dat soferul.
Drumul spre stânga, pe care trebuiau sa mearga, avea o portiune de panta abrupta dar scurta. Însa, pe acest drum, radarul indica un obstacol pe care îl si vazura, fusese instalata o baricada din pietre, grinzi de otel si sârma ghimpata, exact în punctul unde o eventuala oprire ar fi fost foarte defavorabila pentru ei. Soferul încetini la maximum, nestiind cum sa procedeze.
- Parca stiau ca venim, comenta profesorul.
August se agita pe loc, extrem de nervos. Instinctele lui de lup îi spuneau ca haita de hiene e prin preajma.
- Daca au amplasat baricada acolo, înseamna ca vor sa atace când ne oprim. Dar, n-ar avea nici un sens sa faca asta cu bâte si pietre. Înseamna ca au arme de foc si sunt instalati în cazematele laterale.
- Si-atunci, ce facem? întreba sergentul.
Gunnar trasa cu creionul electrostatic pe cadran o linie printre doua cazemate situate la sud, la vreo trei sute de metri distanta. Parea sa fie destul spatiu printre ele cât sa treaca turbobus-ul. Apoi comanda sa se traga o racheta în baricada, care lovi gramada de pietre si fiare aruncându-le în toate directiile. Un nor de praf si de fum se raspândi în jur. Pentru a fi si mai convingatori, mitraliara în rafale cazematele, de parca ar fi vrut sa forteze trecerea. Dinspre acestea se raspunse tot cu foc de mitraliera, în zona drumului. Turbobusul declansa pe gurile speciale de evacuare un nor de fum gros.
- Acum, zise capitanul, cu toata viteza înainte!
Vehiculul se înscrise pe traiectoria stabilita, cu motoarele în plin. Câteva gloante trase în urma lor au ricosat în hublouri si carcasa, iar altele au zdrentuit pe alocuri sortul de zale din kevlar care proteja perna de aer. Continuau însa drumul, accelerând, trecând printre cazematele abandonate si, dupa un salt de zece metri, aterizara pe un câmp de maracini. Soferul mentinu viteza, evitând cu dibacie pericolul de rasturnare. Sistemul de control indica o pierdere de aer în limite normale.
- Ne asteptau, zise Gunnar, dar capcana a fost improvizata în graba.
- Daca încercam sa fortam baricada, ne-ar fi facut ciur pernele! comenta sergentul.
Ambuscada, numarul mare de oameni-hiena, mitralierele, erau tot atâtea elemente ce complicau datele problemei, facându-i sa se teama si mai mult pentru viata celor pe care doreau sa-i salveze.
Când au ajuns la tapsanul cu pricina, paradoxal, era liniste si nici urma de vreun pilot. Radiobaliza continua sa emita si au gasit-o ascunsa sub o tufa. Erau vizibili de la distanta, lui Gunnar nu-i placea deloc asta, si nu stiau încotro sa mai caute. Lupul adulmeca de zor puzderia de urme din jur.
- Priviti! atentiona un soldat din patrula PM.
De la o ferma din apropiere se ridica spre cer o racheta de semnalizare.
- Pare a fi racheta unui pilot, spuse sergentul.
Erau împreuna, Rudi Airinei si comandorul Andreescu se apropiau, însotiti de un grup de sateni. Comandorul era un barbat înalt, având putin peste treizeci de ani, cu ochi albastri si parul saten des ca peria, si se sprijinea într-o cârja de lemn, deoarece fusese ranit la un picior. Rudi era nevatamat, parea chiar fericit, iar Martha îl îmbratisa cu foc.
- Ce m-ai speriat, Doamne, ce m-ai speriat! Cum ai putut sa faci asa o prostie? spunea ea, strângându-l la piept.
- Sunteti, domnul Rudolf Florin Airinei? întreba sergentul de la Politia Militara.
- Da, eu sunt.
- Sunteti arestat pentru încalcarea legii privind utilizarea spatiului aerian national si punerea în pericol a institutiilor publice! Va informez ca, din acest moment, veti fi la dispozitia instantelor militare.
- Curtea Martiala! îi scapa lui Otto, fara sa vrea.
Sergentul duse mâna la cingatoare sa scoata catusele însa comandorul Andreescu, cu un efort din pricina ranii, îl opri, spunând:
- Grozav ti-ai gasit momentul, sergent! Poate n-ai observat, dar a început razboiul… Ca ofiter activ, prezent aici, îti ordon sa asiguri paza turbobus-ului. Baiatul ramâne în custodia mea!
- Dar, domnule, am mandat…
- Executarea!
Înainte de a pleca, pilotul hotarî ca trebuie mai întâi sa vorbeasca cu oamenii care îi adapostisera, pentru a alege cel mai potrivit drum de întoarcere.
- În sate s-au instalat primari mutanti, lamuri comandorul. Cu ajutorul hoardelor au început sa jefuiasca si sa omoare fara rusine, ceea ce i-a facut pe sateni sa dea armele jos din pod. Acum drumurile sunt blocate, întrucât unele portiuni sunt controlate de o tabara, altele de cealalta. Alta noutate este ca “hienele” au evoluat, unii dintre ei au arme de foc si le folosesc cu pasiune de neofiti. De aceea, trebuie sa stabilim un traseu pâna la Kómpina prin zone controlate de oamenii nostri.
Otto si Martha stateau cu Rudi, îl încurajau sau îl chestionau asupra aventurii lui.
- Cum ai reutit sa scapi în momentul prabusirii avionului?
- Atunci am scapat usor, pentru ca eram în atelierul meu de la fabrica. Când am venit aici, era sa nu mai scap!
Martha facu ochii mari.
- Deci, n-ai zburat cu “Vulpoiul”?
- Nu, l-am pilotat de la distanta prin sistemul virtual. De fapt, nu eram pregatit fizic pentru pilotajul de lupta si n-as fi suportat acceleratii mai mari de 7 g fara sa-mi pierd cunostinta. De aceea, am luat decizia sa-l conduc prin teleghidare.
- Farsorule! zise ea, aparent dezamagita. Totusi, de ce-ai mai venit aici, în cazul asta?
- Voiam sa recuperez câteva componente din avion, în primul rând niste turbine din aliaj de titan monocristalin, cum nu cred sa mai gasesc curând. M-am urcat într-o masina si mi-am zis ca nu-i mare lucru, o jumatate de ora dus, o jumatate de ora întors… Când am venit, drumul nu era blocat.
Astfel se explica si ambuscada organizata în graba, de care reusisera sa treaca. Martha era tot mai intrigata de combinatia originala de inteligenta sclipitoare si naivitate de necrezut, prezenta în tot ceea ce Rudi spunea sau facea. Desi se stiau de mult timp, abia acum începea sa-l cunoasca.
Întoarcerea pe drumuri ocolitoare sau peste câmpuri si mlastini a durat aproape doua ore. Se lasase o ceata teribila, iar când se apropiau de cele câteva puncte de control, baricadate de sateni, acestia se grabeau sa le dea îndrumarile cele mai bune pentru a continua drumul. Capitanul l-a invitat pe comandor, ranit fiind, sa se întinda pe canapeaua din compartimentul VIP - ului, dar el a preferat sa se aseze în fata, împreuna cu ceilalti. Acum a povestit cum a fost doborât si cum a ajuns în acelasi loc cu Rudi.
Executa o patrulare aeriana, ar fi putut spune de rutina, dar misiunile din ultima saptamâna nu mai intrau în sfera rutinei, pentru ca toti resimteau tensiunea datorata prezentei acelei flote straine. Zvonurile despre actele ei ostile fata de navele si avioanele Marinei circulau insistent prin unitate. La un moment dat, a primit ordinul sa intercepteze un avion neidentificat si a durat numai câteva minute pâna a ajuns în contact vizual cu presupusul agresor. Ochiul sau antrenat, de pilot militar, a vazut ca era vorba de un avion usor si aparent vulnerabil. Dupa somatia transmisa prin baleiaj de frecvente a reusit sa comunice cu intrusul si a ramas uluit sa descopere ca aparatul de zbor apartinea unui amator care dorea sa lanseze doua rachete spre flota adversa si sa se întoarca. Pâna sa-l convinga sa renunte, s-au trezit atacati de o patrula inamica, decolata de pe un portavion. Atunci, au încercat sa dezangajeze si a fost momentul când în statiile radio au auzit un potop de insulte si înjuraturi stâlcite, dintre care “mamaligar împutit” era cea mai ieftina.
Poate asta i-a enervat sau poate ca deja se umpluse, demult, paharul. Au intrat în lupta, trei contra trei, desi avioanele lor aveau performante sub cele inamice. Au reusit sa loveasca doi dintre ei, iar al treilea s-a refugiat sub acoperirea rachetelor proprii.
- O rafala de proiectile a lovit avionul meu care a luat foc, dar am reusit sa ma catapultez. Tot ei au doborât si avionul baiatului. A fost un noroc ca acelasi grup de tarani care m-a recuperat pe mine l-a scos apoi si pe el din încercuirea mutantilor – încheie comandorul scurta povestire.
Martha constata ca în turbobus se adunasera, printr-o pura întâmplare, figuri atât de diferite, oameni dar si un lup, legati acum sufleteste prin trairea unor întâmplari periculoase si, probabil, unice.
- Crezi ca o sa scape de închisoare? îl întreba ea pe Gunnar, la un moment dat.
- Dupa câte stiu eu, în tara noastra, numai infractorii adevarati scapa simplu si repede de puscarie, spuse capitanul. Sa dea Domnul sa ma însel!
Poate cuvintele lui au determinat-o sa se aseze cu Rudi dupa paravan, pe bancheta din spate. Ce au discutat sau ce au facut, mai bine de o ora, nu se stie, dar este cert ca la coborâre se cunosteau mult mai bine si s-au despartit ca doi prieteni. Martha l-a sarutat pe obraz si i-a soptit ca-l va astepta pâna când va reusi sa iasa cu bine din încurcatura în care se afla. Desi rostise aceste cuvinte simplu, fara nuante de solemnitate, era o promisiune importanta pentru el.
Turbobus-ul cu politistii militari, prizonierul lor si pilotul, îsi continua drumul catre unitatile unde trebuiau sa ajunga, iar ceilalti au coborât la Consiliu. Începuse o noapte cetoasa de octombrie, iar spre sud se auzeau bubuituri îndepartate, ca tunetele unei furtuni de vara. Instinctiv, Martha se agata de bratul capitanului.
- Se apropie furtuna, spuse ea, mai bine sa intram. Cred ca domnul Lang dorea sa-ti ceara parerea în legatura cu paza coloniei.
- Nu e furtuna obisnuita ci altceva, raspune Gunnar. Furtuna cu arme si vase de razboi…
- Dumnezeule, ce fac, debarca? întreba ea speriata.
- Nu stiu.
Parca retraia aidoma anii razboiului, nu stia ce avea sa urmeze, ce avea sa faca si cum se va termina totul. Cu singura deosebire ca atunci era tânar, putea sa îndure si chiar îndurase greutati pe care acum nu le-ar mai fi putut suporta. Daca se gândea bine, îi era teama mai mult pentru ei, pentru Martha, pentru Ármin si Alex,.. pentru Lisa. Dintr-o data, se simti strâns puternic de brat, ca si când ar fi vrut sa-i atraga atentia. Atunci se întoarse si îi vazu paloarea obrazului.
- Dumnezeule, ce-i cu tine, fetito? Ti-e frig, ti-e frica, ce-i cu tremurul asta?
Tânara abia se mai tinea pe picioare.
- … Ma doare capul… Cred ca am obosit.
Gunnar o aseza pe o canapea din hol. Mâinile ei erau reci si lipsite de viata, dar ceea ce îl intriga cel mai mult era asprimea lor nefireasca.
- Trebuie sa te duc la clinica, zise el, încercând sa ia legatura cu consilierul.
Pe canapeaua din holul Consiliului, Martha simtea o oboseala cumplita, capul îi zvâcnea dureros, mâinile aveau un tremur ciudat, si atunci îsi aduse aminte de Liby.


*
* *


Alex parea preocupat de ceea ce citea pe ecranul polimeric extensibil al agendei sale, atunci când Gunnar sosi la el în birou, pe la sapte dimineata. În seara precedenta o dusese pe Martha la clinica, simptomele ei pareau sa se reduca în intensitate, dar ramasese internata pentru analize.
- Buna, Alex, ce mai faci?
Alex raspunse la salut si se interesa de starea sanatatii Marthei Braun. Apoi, spuse:
- Tocmai treceam în revista articolele ziarelor.
- Oare merita?
- Ha, buna întrebare! Nu prea, având în vedere proportia covârsitoare de tâmpenii, dar, pesemne, este o slabiciune de politician. Totusi, pentru prima data de la începerea crizei, pot sa constat o relaxare a tonului criticilor. Fie si numai editiile de ieri dupa-amiaza, de exemplu, condamnau vehement interventia voastra, prin care tu si Dorobantu ati, citez, “masacrat cu dispret niste bieti indivizi fara aparare si adapost, care se refugiasera în reteaua de canale din zona Cimitirului de Vechituri”. Se promitea continuarea dezvaluirilor socante asupra acestei noi crime a locotenentilor Pretorului Duran. Ori astazi, nici un cuvânt!
- Din usurinta celui care scrie si minciuna intentionata a celui ce plateste iese un cocktail de toata frumusetea.
- …Cu efect imbecilizant garantat! completa Alex, iar Gunnar surâse.
- Asa judecam articolele din presa si pe timpul dictaturii. Oare, în doisprezece ani, nu s-a schimbat nimic?
- Ba da, Corneliu, s-au schimbat tehnici de redactare, modul de difuzare a materialelor, stilul unor articole, poate… Atunci, citeam doar ultima pagina a editiei, unde jurnalistii se straduiau sa strecoare, printre rânduri, câteva adevaruri sau macar câteva ironii subtile pe când elogiau fundul vreunei mutante, de exemplu. Acum, citim totul pentru a costata ca sunt porcarii si aberatii, de la un cap la altul. Cu rare exceptii,.. eventual. Oamenii nu se schimba, sau se schimba mult prea greu!
- Si-atunci, noi pentru ce mai luptam?
- Pentru ca suntem nebuni! zise Alex, vesel.
- Exact! Asa mi-a spus si fosta mea nevasta, când m-a vizitat la puscarie. Mi-a dat de înteles ca as fi tâmpit! Poate, a avut dreptate…- completa capitanul, mimând confuzia.
Alex si Gunnar se amuzau ca odinioara, când sesizau câte un aspect comic în situatiile, altfel teribil de grele, prin care treceau.
- Bine, hai sa lasam distractia! Vreau, mai întâi, sa-ti prezint transmisiunea captata de serviciul de informatii, sub coordonarea consilierului meu, Tiberiu. O emisie de semnal analogic de televiziune…
- Semnal analogic? întreba Gunnar, mirat.
- Întocmai. Profesorul Matei, pe care l-am adus noaptea trecuta aici, a recunoscut sursa semnalului. Pare ciudat, dar e vorba de o statie demonstrativa dintr-un laborator de fizica al colegiului din Regen. Iar cel ce transmite este chiar rectorul, profesorul Antonescu.
Înregistrarea era de o calitate slaba, acceptabila poate cu vreun secol în urma, si începea abrupt, fara introduceri. Crea impresia ca emitatorul nu functionase de la început, iar profesorul nu bagase de seama acest lucru. Vorbitorul era un barbat scund, trecut de cincizeci de ani, plinut, cu fata barbierita îngrijit, calm si cu basc pe cap. Povestea metodic, cu mici paranteze pentru a explica ceea ce vazuse, asemeni unui dascal.
“… abuzuri si crime, rapiri de copii si multe alte orori de a caror existenta stiam cu totii. Suntem, fara îndoiala, vinovati ca nu am luat mai demult atitudine, dar, niciodata nu s-au petrecut astfel, în plina strada si la lumina zilei.”
“Ieri însa”, continua profesorul, “am fost martor involuntar la o întâmplare neobisnuita, ce m-a determinat sa realizez aceasta transmisiune. Eram, pe la ora 10.35 a.m., în locul numit Guifov, pe tarm, printre cele câteva stânci care sunt acolo. Marcasem mai de mult niste repere, pentru ca intentionam sa studiez dinamica pabusirii tarmului în apele Golfului Buval. Încercam si sa scap de oras, sa-mi gasesc de lucru în afara lui, desi iesirile acestea sunt destul de riscante.
La un moment dat, în vreme ce-mi notam observatiile, am sesizat apropierea unei mici barci pneumatice cu motor, condusa de un barbat îmbracat într-un combinezon de un verde decolorat. M-am ascuns printre stânci, speram ca nu m-a zarit, si l-am privit prin binoclul digital pe care–l aveam la mine. Mi-a fost teama sa ies din ascunzatoare si sa ma apropii, parea dezarmat, dar am vazut ca e strain datorita însemnelor de pe combinezon. Am banuit imediat ca venise de pe unul din vapoarele ce sosisera, desi acestea erau ancorate spre vest fata de locul unde ma aflam.
Când a oprit barca si a coborât, a stat nemiscat mai multe secunde, privind în directia mea. Avea cam treizeci si cinci de ani, era de statura medie, blond, cu fata nerasa. Mi se parea întrucâtva cunoscuta figura lui, oricum avea ceva blând, nu de soldat ci mai curând de intelectual boem.
Am omis sa spun ca în punctul acela, lânga tarm, se afla o biserica veche, de fapt o ruina cu acoperisul surpat si peretii crapati, care nu mai e de mult folosita. Tânarul s-a îndreptat spre acel lacas, a intrat înauntru unde a stat câteva minute si a iesit afara. Se plimba de colo-colo, mai se apleca sa examineze câte un crab sau o scoica, parea ca nu are nici un tel.
Apoi, am sesizat ca se apropie în tacere, dar cu mare viteza, o salupa militara foarte sofisticata. Aproape ca zbura pe deasupra valurilor si a oprit lânga barca pneumatica a tânarului. Din salupa, a sarit cu picioarele în apa, apoi a urcat pe tarm, o femeie blonda cu parul lung, de o frumusete fara seaman. Purta un combinezon bleu-stralucitor subtire, mulat pe corpul perfect, cu un posterior si picioare tinzând spre sublim – as putea spune, asa cum îi aud vorbind, câteodata, pe studenti!”, adauga, zâmbind vag, profesorul.
“N-am stat însa sa admir formele acelei fiinte”, relua el, “pentru ca imediat altceva mi-a atras atentia. În urma ei au sarit din salupa, venind de asemenea la mal, trei uriasi. Am ramas perplex, erau trei barbati înalti de circa doi metri si jumatate, puternici, cu fete de adolescenti. Râdeau, vorbeau tare si se zbenguiau tot timpul cu o vioiciune uimitoare pentru marimea lor, ca niste pustani care se tin de sotii. Femeia, desi înalta, aducea cu o fetita printre ei, totusi, ea parea sa fie sefa.
Uriasii, înarmati cu mitraliere, ajunsera într-o clipa lânga barbatul de care-am vorbit si l-au înconjurat, amenintându-l. El nu a schitat nici un gest, de parca ar fi fost o gluma. Femeia în bleu veni lânga el, s-au asezat pe o piatra si au început sa vorbeasca. Tânarul gesticula, aratând când spre mare, când spre interiorul tinutului. Ea îl atingea pe antebrat si îi explica, de parca ar fi încercat sa-l convinga de ceva. În vremea asta uriasii, care începusera sa se plictiseasca, trageau dupa pasari, dupa crengi de copaci si în general în tot ce le atragea atentia. Suierau gloantele de mitraliera prin jur de mi se facuse o frica de moarte. Sa fi trecut vreo jumatate de ora când, în sfârsit, cei doi pareau ca s-au înteles si se ridicara sa plece împreuna spre salupa. Uriasii au lasat joaca si i-au urmat. Unul dintre ei s-a aplecat, a cules de pe jos, asa în fuga, cum ia un copil o minge, barca pneumatica cu motor si a plecat înainte.
În momentul acela am trait o iluminare brusca, de parca eram în comuniune cu întreaga natura din jur, întelegeam totul si simteam tot ce se petrece. Fiecare fiinta parea sa fie parte din mine, iar eu eram prezent în toate. Priveam întinsul nemarginit al marii cu o cunoastere deplina pe care n-o avusesem niciodata si totul se petrecuse brusc, într-o clipa. Atunci, am auzit o voce care-mi spunea:
- Nu te teme, eu te-am ales si te-am chemat, pentru ca iubesti fiintele marii. Acolo unde Serghei a intrat, în casa parasita, vei gasi ceva ce te va ajuta sa-ti salvezi poporul.
Am avut viziunea locului unde trebuia sa caut si conexiunea aceea s-a stins tot asa de neasteptat precum aparuse.
Eram înca uluit de tot ce traisem când am vazut ca tânarul, sau Serghei cum se numea, în loc sa mearga spre salupa se întorsese brusc si o lua la fuga, strigând ceva din care am deslusit cuvântul Dumnezeu, pe ruseste. Cei doi uriasi, ramasi pe tarm, s-au întors si l-au secerat cu o rafala scurta, ca un gest reflex. Femeia s-a înfuriat cumplit, a început sa tipe si sa-l loveasca cu sete pe unul dintre ei, ceea ce i-a facut sa se sfiasca ca niste copii. Apoi s-a dus într-un suflet la tânar, l-a examinat si a început sa plânga cu hohote. Nu stiu daca au mai apucat sa-si spuna ceva, am vazut doar ca s-a aplecat sa-l sarute ca pentru ultima data.
L-au îngropat acolo în graba si au plecat. Dupa multa vreme, înca uluit de ce vazusem si traisem, am îndraznit sa ma ridic dintre stânci si am intrat în biserica parasita. Într-o crapatura a zidului, spre altar, Serghei asezase o bucata de moloz, iar în spatele ei se afla un minuscul hiperdisc. M-am întors la colegiu unde am reusit sa-l citesc si pot sa spun ca informatiile cuprinse în el, ca cercetator, m-au fascinat, dar nu este timp de prea multa analiza. Afara e un vuiet cumplit de avioane de lupta si rachete, comunicatiile obisnuite sunt bruiate si nu stiu daca mai apuc ziua de mâine. Macar rezumatul a ceea ce am vazut ca martor nemijlocit trebuie sa devina cunoscut, de aceea am pornit acest emitator. Simultan, totul se înregistreaza si mesajul se va transmite continuu atât timp cât instalatia va putea functiona”.
Profesorul Antonescu relata în continuare, cu acelasi calm, ca flota, a carei provenienta nu mai era un mister pentru el, detinea o arma biologica de temut, un cefalopod mutant gigantic, cu puteri telepatice de control asupra mintilor oamenilor. Erau descrise fiziologia lui, sistemul de protectie si mentinere a vietii si principiul tratamentului prin care i s-a prelungit existenta prin crestere nelimitata si inhibarea maturizarii sexuale. Acelasi principiu parea sa fi fost testat în cazul oamenilor, cu rezultate îndoielnice însa. Genomul mutantului nu putea fi cuprins în fisierele de pe disc, depasind capacitatea de stocare a acestuia. Erau, în schimb, prezentate experientele extraordinare privind comunicarea interspecii. În final, Serghei facea un apel ca oamenii sa nu distruga aceasta minunata sansa, sa nu utilizeze gresit acest dar al naturii care ar putea readuce pe Pamânt, Vârsta de Aur.
“Gândindu-ma la ceea ce am trait eu însumi”, spunea profesorul în încheiere, “nu pot sa cred ca mutantul e vinovat de toate relele care s-au petrecut în oras. Înclin mai degraba spre concluzia ca aceasta forma de comunicare ofera fiecaruia, la superlativ, ceea ce poate sa primeasca. Pentru unii aduce ura, intoleranta si agresivitate, pentru altii erotism si spirit ludic si doar pentru foarte putini, lumina adevaratei cunoasteri. Dupa cele câteva clipe de contact cu acea constiinta, întrevad directii de cercetare la care nici nu îndrazneam sa visez. Poate oare omul sa suporte un asemenea soc al cunoasterii?”
Gunnar îsi lamurea lui însusi multe întrebari despre tehnicile de control psihic pe care le suportase în prizonierat, mai ales ca, în acea vreme, îi fusese teama pâna si sa se gândeasca la asta. Între timp, în biroul lui Alex se adunasera consilieri, politisti, militari si înalti functionari ce discutau aprins evenimentele survenite în ultimele ore.

sus