înapoi

CAPITOLUL UNSPREZECE

Ce s-a întâmplat, cu adevarat, în acele zile, nu se stie nici astazi pe deplin. Într-un timp scurt, s-au petrecut atâtea lucruri neasteptate, contradictorii si stranii, încât expunerea lor cronologica reprezinta numai o parte a adevarului. Istoricii nu au ajuns la o versiune unanim acceptata, iar cei care au participat la evenimente sustin uneori variante diferite ale lor, dupa cum timpul a erodat memoria si a schimbat opiniile fiecaruia. Se spune ca, dupa consiliu, Pretorul l-ar fi luat deoparte pe Gunnar si i-ar fi spus:
- Îti multumesc, prietene, pentru tot ce faci. Dar nu trebuie sa-ti mai risti viata, pentru nimic în lume. M-am angajat sa te salvez si nu pot acum sa accept sa fii în pericol pentru mine.
- Nu e numai pentru tine, a raspuns Gunnar. E o datorie de soldat. Ca sa nu mai pomenesc ca Haran si cei ca el mi-au produs si mie destule neplaceri.
- Ei bine, ca medic atunci, îti interzic sa participi la operatiune!
- Multumesc, doctore. Am venit însa la un consiliu de razboi, nu la consultatie. Te rog sa ma programezi în alta zi pentru asta.
Terenul supranumit “cimitirul de vechituri” se întindea de la punctul unde opreau overbusele cu calatori, la sud, pâna la drumul de legatura între oras si portul vechi, la nord. Spre vest era marginit chiar de apele estuarului, iar spre est de un cartier periferic unde se afla renumita cârciuma “Maimuta alba”. Era locul unde se depozitasera cândva sute de tone de metal, camioane vechi iesite din uz, vagoane, grinzi metalice, placi de beton armat sau fundatiile unor constructii dezafectate si tot felul de gunoaie. La început, aparuse aici un atelier de recuperare a metalelor. Mica întreprindere a fost repede desfiintata, pentru ca infractorii marunti furau noaptea tot ce se lucra ziua, fapt pentru care atelierul fusese numit “La mesteru’ Manole” dupa o veche legenda. Ulterior, zona a devenit placa turnanta a traficului de esente, deoarece era aproape de podul de la intrarea în oras, de port, si era destul de ferita.
În câtiva ani, corporatia noilor utilizatori realizase un adevarat complex subteran, cu trei puncte de acces la suprafata, guri de ventilatie si sisteme de supraveghere prin camere video si în infrarosu. Aici se depozita si se împartea marfa în pachete mici, înainte de distribuire la “dileri”, sau se ascundeau mafiotii cautati de rivali, daca faceau parte din cartel. Intrarea principala era chiar prin fostul atelier, pentru ca o vreme s-a crezut ca mai era nevoie de el ca paravan. În jurul intrarii, patrulau noaptea câte doi indivizi înarmati, prezenta paznicilor în cursul zilei fiind destul de discreta. Celelalte doua intrari, sau iesiri, dupa cum era nevoie, erau supravegheate numai electronic. Una dintre acestea era în portul vechi, unde câteva barci cu motor stateau pregatite pentru orice eventualitate, iar alta spre oras. Aceste puncte de acces erau perfect camuflate, însa, maiorul Dorobantu le cunostea si le-a indicat pe un plan amanuntit al zonei.
Pe partea dinspre est, terenul viran era marginit de o liziera de vegetatie, copaci înalti si maracinis. Toata zona era în panta usoara, dinspre tarm spre oras. Vara, liziera crea un paravan natural perfect opac, la adapostul caruia traficantii îsi vedeau linistiti de treburi. Ei aveau poteci bine stiute, semnale de recunoastere si parole.
Oricât de rezervat si chiar temator paruse maiorul la discutiile din consiliu, pe atât parea de hotarât si de bine informat în teren. Alcatuise o harta meticuloasa a zonei pe care o pastra într-o agenda electronica personala. Împreuna cu comandantul companiei de vânatori au transferat datele si planul maiorului într-un program tactic rezultând, în câteva secunde, mai multe variante alternative de atac.
- Pierderi treizeci la suta, cincizeci la suta, comenta Gunnar, nu ne putem permite asa-ceva.
- În mod normal, lepadaturile astea nu au tupeu sa se bata, ci numai sa ucida - spuse Dorobantu. Daca le spargi nasul în prima runda, în a doua îsi iau talpasita sau se predau, lasând totul pe seama vitejiei avocatilor.
- Asa o fi, dar trebuie sa ajungem acolo întregi ca sa le spargem nasurile. Apoi, stiu ca printre ei pot fi clone cu antrenament de tip militar, cum s-a întâmplat la consiliul cartierului german.
- Am putea sa avansam prin liziera si sa deschidem focul la adapostul paduricei, opina locotenentul de vânatori.
- Liziera este sigur minata, raspunse Dorobantu. Au murit oameni acolo.
- Pentru asta am adus niste “godaci” – spuse locotenentul.
- Din câte stiu, godacii sunt porci. Ati adus asa ceva cu voi? întreba Gunnar.
- Nu, pe aceia i-am lasat la unitate, sa-i taiem la-ntoarcere! lamuri el, hâtru. “Godacii” sunt o inventie de-a noastra.
Era vorba de niste sfere din poliuretan, demontabile pentru a fi usor de transportat, cu diametru cam de un metru. De sfere se atasau, din loc în loc, niste cilindri ovali scurti, ca niste talpici. În interiorul fiecarei sfere, un motoras rotea o greutate pe circumferinta, fapt ce provoca rostogolirea ei. Astfel, cilindrii atingeau solul pe rând, iar apasarea lor era cam aceeasi cu a pasului unui soldat echipat. Era o masinarie de sacrificiu, primitiva dar ingenioasa.
Gunnar accepta sa se foloseasca si acest dispozitiv.
- În afara de asta, trebuie sa distrugem iesirea la care nu avem acces: atelierul. Când vrei sa faci curatenie ce faci cu vechiturile? îl întreba el pe locotenent.
- Le reciclezi…
- N-avem timp de asta!
- Le dai foc! conchise Dorobantu.
Era solutia corecta. Pe la ora trei dimineata, atacul fu declansat cu un tir nimicitor de rachete si mortiere incendiare asupra atelierului. Simultan, un grup situat în port, sub conducerea lui Dorobantu, a anihilat pe cei câtiva insi care pazeau barcile traficantilor, cunoscute dinainte. Apoi, au aruncat în aer poarta catre complexul subteran. În vremea asta “godacii” avansau prin liziera, iar soldati cu detectoare le calcau pe urme. În lupta, vânatorii renuntasera de mult la bastile lor pe-o ureche, de care sunt atât de mândri la parade, în favoarea castilor cu viziera, cu vedere pe timp de noapte, cu dirijare a tirului si comunicare.
Câteva clone dintre “nemuritorii” lui Haran au fortat barajul de foc, dar siluetele lor, pe fundalul flacarilor, au devenit o tinta relativ usoara. Luptatorii din ambele tabere purtau combinezoane antiglont obisnuite, rezistente la tirul armelor comune, însa vulnerabile la gloante cu cap perforant sau la schijele grenadelor cu semtex aruncate aproape. Câtiva militari au fost atinsi de suflul exploziilor sau raniti de schije si au ramas în urma.
Ori de câte ori, în înaintarea lor, gaseau câte o gura de aerisire a complexului, o îndesau cu grenade. Bubuiturile acestora se auzeau înfundat, cutremurând maruntaiele pamântului. Gunnar, împreuna cu locotenentul si alti soldati, au ajuns la intrarea dinspre oras, pe care au fortat-o.
Locuitorii cartierului se trezisera nauciti de zgomote. În “zona de operatiuni” accesul era blocat de politisti, cum nu mai vazusera de multa vreme.
Prin tuneluri, înaintarea se facea dupa reguli simple: întâi se aruncau grenade, apoi intrau oamenii, acestia fiind protejati de paravane antiglont autoajustabile. Înaintarea era încetinita de trupurile inerte ale unor clone, surprinse de atac. Câtiva mai rezistau în zona centrala a complexului de tuneluri, unde grupul locotenentului si al lui Gunnar ajunse primul.
Nu se stie de ce, poate din cavalerismul spontan al tinerilor vânatori care s-au trezit fata-n fata cu alti tineri, la un moment dat, s-a oprit focul.
- Predati-va! striga locotenentul.
Unul dintre inamici sari din dosul baricadei improvizate si arunca o legatura de grenade în paravan. Apoi începu sa mitralieze din picioare, fara sa tina cont ca se expune. Explozia l-a spulberat si pe el, dar a dislocat paravanul care s-a rupt, cazând peste atacatori. Locotenentul a fost aruncat câtiva metri, iar Gunnar s-a rostogolit cu bucati din paravan si moloz peste el. Grupul lui Dorobantu care “curatise” metodic reteaua de tuneluri sosi imediat si deschise focul asupra ultimelor clone ramase în viata.
Camarazii au sarit sa-i ajute pe cei cazuti, Dorobantu îl scoase pe Gunnar de sub bucatile de paravan si moloz, apoi pe locotenent. Acesta din urma era grav ranit, o schija reusise sa-i perforeze costumul în zona stomacului si pierdea sânge. Capitanul parea întreg, dar se simtea burdusit ca un mar si-l durea bratul stâng strivit de darâmaturi.
Maiorul prelua comanda întregului efectiv, cerând sa se scotoceasca toate ungherele complexului.
- Domnule, am gasit pe cineva în viata! anunta un ostas.
Într-un mic dormitor de sase paturi, într-un colt, statea ghemuita o femeie goala, care trasese peste ea saci si pleduri de-a valma, dârdâind totusi de frica. Nu vorbea deloc si cu mare greutate au reusit s-o convinga sa iasa din coltul acela si sa îmbrace ceva. Reactiona lent si parea drogata.
- Ca sa vezi, zise capitanul când o vazu, în ce locuri te întâlneste omul, doamna Braun!
Era Liby, cumnata Marthei.
- Ea e persoana cu parfumul de neuitat, de care mi-ati povestit, nora maiorului Braun? întreba Dorobantu.
- Întocmai.
- Asta explica multe.
Îsi ridica viziera, simtea ca nu are suficient aer, iar în acea clipa Liby paru ca devine constienta de prezenta lui, tresari si mormai o înjuratura ca si când l-ar fi vazut pe dracul.
Printre focurile care mai pâlpâiau în jurul atelierului, raspândind nori de fum înecacios, o umbra se strecura încet de sub carcasa unui camion prabusit. Avan Rebài stia ca nu trebuie sa-l apuce ziua în acest loc de care se va îndeparta cât mai repede. Fusese nevoit sa ucida doi dintre fratii sai ce îl încurcau atunci când, profitând de învalmaseala, a iesit afara. Oricum, aveau sa renasca, pentru ca erau dintre “nemuritori”. Si el, de asemenea, este un nemuritor, cel mai important dintre toti, si chiar daca admitea ca va muri, voia sa plateasca câteva polite.


*
* *


Capitanul se întoarse la Palatul Pretorului dupa ora sapte dimineata. Îi dusese la clinica pe locotenent si pe ceilalti raniti. Locotenentul a fost operat imediat si urma sa scape cu o grefa de tesut sintetic la stomac. Lui i-au pus un aparat de fixare la antebratul stâng, pentru ca se alesese cu o fractura de radius.
Îsi aduse aminte, pe drum, de gluma locotenentului privitoare la porcii pe care urma sa-i taie la unitate, se pare ca-i placeau fripturile, iar acum va tine regim. O lectie în plus despre faptul ca un luptator nu trebuie sa aiba dorinte, sa nu fie atras de mâncaruri sau de alte placeri si sa nu fie tentat de alte obiecte decât de arme. Cândva stiuse pe dinafara pasaje ample din cartea cu aceste pretioase învataturi si cunostea la perfectie “Drumul pe care trebuie sa mergi singur”*. De unsprezece ani însa, de când a fost luat prizonier, nu citise nici macar un rând din vreo carte. Daca se va termina cumva toata aceasta agitatie, stia ce va face, se va retrage într-un colt linistit sa citeasca, atât cât va mai avea de trait.
Când intra în palat, avu surpriza sa constate un du-te-vino care avea ceva din aerul unui spital de campanie. Într-o sala laterala, unde altadata se tineau conferinte de presa si protocoale, erau adusi ranitii batuti de demonstranti dar si protestatari deshidratati, în hipotermie. Din curiozitate intra, presupunând ca Pretorul i-a adus aici pe soldatii pe care-i lasase la clinica. În realitate, nu era nici unul din ei, pacientii din “salonul” improvizat îi erau necunoscuti, numai civili.
- Ce doriti? întreba cineva.
Undeva, în încapere, se ridica în picioare o tânara cu silueta eleganta în combinezon alb, aseptizant.
- Lisa! sopti, cu uimire.
- Chiar ea este! raspunse fata poznas, întâmpinându-l. Ce-i cu tine?… Din nou în lupta si din nou ranit?
Lisa îl lua de brat si îl conduse într-un colt unde erau singuri.
- Nu e ceva grav, raspunse el, sunt doar obosit.
Dupa ce-i examina bratul cu aer de cunoscatoare, Lisa îl privi în ochi apoi spuse, cu o voce grava si calda:
- Daca te sarut, te vei simti mai bine!.. si trecu la fapta fara sa mai stea pe gânduri.
Bratul valid al lui Gunnar o cuprinse aproape instinctiv, iar trupul ei îl facu sa simta un fior nebanuit.
- Mm, îti contaminez combinezonul. Daca asa tratezi tu ranitii, ma internez imediat!
- Nu pe toti ranitii. De fapt, îi tratez asa doar pe eroi, dintotdeauna!
- Sa fim modesti… Mai bine, spune-mi, ce e cu tine aici?
- Personalul din acest ambulatoriu este voluntar si m-am oferit si eu sa dau o mâna de ajutor, asta-i tot. Sunt si alti colegi de-ai mei, chiar si cei doi pe care-i cunosti.
Gunnar îi saruta tandru mâna, trebuia sa plece, deci îsi despartira palmele încet de parca ar fi fost lipite, apoi degetele, într-o desprindere treptata si lenta.
Când ajunse în biroul lui Alex, aproape nu-i venea sa creada ca o sarutase pe Lisa, desi gândul îl înviora si simtea înca atingerea ei. Fusese o întâlnire fugara, ca un vis. E imposibil de descris în cuvinte ceea ce transmit, prin simpla atingere, anumite femei. Ca de obicei, Alex era înconjurat de aghiotanti, consilieri, directori de utilitati, functionare urâte si trepadusi de tot felul.

________________________________________
* Din “Gorin no Sho” – Cartea celor cinci cercuri, de Myamoto Musashi, un tratat clasic japonez de strategie si desavârsire morala.

- Alex, ce-i cu spitalul asta de jos? întreba el.
- Spitalele din oras sunt arhipline, atâtea imobile sunt distruse, de aceea le-am pus la dispozitie acest pavilion…
- Bine, dar e riscant! Gardienii au devenit destul de superficiali la controlul celor care intra si ies, din câte-am vazut.
- Îti mai aduci aminte cum era când luptam în Rezistenta? raspunse Alex, printr-o întrebare. Nu aveam comandament, faceam planurile de lupta pe câte un pat de campanie, iar camarazii raniti si bandajati erau adesea lânga noi, participau la hotarâri. Asa am învins… Macar ceva din atmosfera aceea trebuie sa renasca ca sa învingem si acum!
- În fine, pare important pentru tine, te face sa te simti aproape de oameni. Desi, atunci când ai ajuns sa învingi, nu mai era chiar asa…
Gunnar astepta, nerabdator, sa plece ceilalti si dori sa afle cum a mers operatiunea navala.
- Din pacate, doar o singura nava a reusit sa iasa din port, distrugatorul Odtuz. Fiind primul, a realizat surpriza si a trecut, restul vaselor au fost respinse cu foc intens. S-a produs si o coliziune acolo si au facut cale întoarsa. Iar în dimineata aceasta, a sosit un comunicat de la minister prin care se cere, nu se ordona, ca toate navele sa ramâna consemnate în baze si porturi, pe întreg teritoriul tarii, pentru a nu fi atrase în conflicte locale – zâmbi Alex amar, cu subînteles. Asa numesc ei încalcarea apelor noastre teritoriale, un “conflict local”. Distrugatorul Odtuz a fost rechemat, dar, paradoxal, nu se mai poate comunica cu el.
- Dar elicopterele?
- Despre elicoptere, aviatie ori trupe aeropurtate, n-au spus nimic în comunicat. Le-a scapat, n-au vrut sa ofenseze Armata sau mi-au dat sansa sa ma pot rafui direct cu Haran, nu se stie.
- Au descoperit ceva?
- Descoperi, când sti ce trebuie sa cauti! replica Alex, privindu-l în ochi cu respect filial. Chiar în dimineata aceasta, înainte de a se lumina, un elicopter a depistat un curent de aer care iesea dintr-un pâlc de padure, cu numai un grad mai cald decât era normal…
- Nu-i suficient. Adapostul subteran poate fi la kilometri distanta. Trebuie mers neîntârziat acolo si scotocita zona pas cu pas, cu sondaje acustice si electromagnetice. Vorbeste cu cine trebuie sa plecam chiar acum! Ba nu, tu vei ramâne aici, ai o functie…
- Nu, de data aceasta vei ramâne si tu! Esti ranit si epuizat!
- Da’ de unde? Chiar adineauri am îmbratisat o fata de douazeci de ani!
- Lasa gluma! Nu vei pleca decât peste cadavrul meu – conchise Alex. Lasa-i pe militari sa se descurce singuri, de data aceasta. Crede-ma, sunt foarte buni, sunt copiii mei, crescuti de Rezistenta!
Alex devenise prea categoric pentru a mai fi contrazis. Capitanul n-a obiectat nimic, lasându-l sa ia legatura cu comandantii aviatiei si ai trupelor aeropurtate pentru actiunea din Carpatii de curbura.

*
* *


Martha se simtea stânjenita de prezenta acestui adolescent ciudat, care se holba la ea. Din clipa când venise la fabrica si se întâlnisera, nu-si dezlipise privirea de pe fata ei decât pentru scurte pauze în care îi “evaluase” sânii. E adevarat ca avea sâni proeminenti ce atrageau atentia chiar si prin combinezon, dar nu suporta sa fie cântarita chiar asa.
Acum o invitase sa coboare împreuna cu liftul, în garajul subteran al firmei, sub motiv ca trebuie “sa-i arate ceva deosebit”. Fabrica, aflata pe teritoriul coloniei, producea echipament sportiv, de pescuit, si barci cu motor. Era proprietatea unchiului acestui baiat, plecat acum în Germania.
Tânarul Rudi Airinei, la nouasprezece ani, avea un aer de pierde–vara, desi se spunea ca este inteligent. De înaltime medie, mai curând scund, avea parul negru lung si ondulat, ten catifelat, feminin, si îsi facea de lucru pe la firma fara sa aiba vreo raspundere, dupa cum parea evident.
Lucratorii erau foarte rari pentru ca produsele se realizau automat, iar serviciile auxiliare nu necesita prezenta permanenta a personalului. De fapt, de când sosise, Martha nu mai vazuse în afara pustiului, decât pe cei câtiva paznici înarmati de la intrare. Venise tot la insistentele lui, o cautase la Consiliu prin videofon, spunând ca trebuie sa vina urgent la fabrica pentru a vedea ceva foarte important pentru colonie.
Colonia nu lua parte la nebunia contestarii noului Pretor. Prin traditie, Pretorul Duran se bucura de simpatie printre locuitorii cartierului, unde avusese camarazi si sustinatori ca maiorul Braun, dar era legat si afectiv de ei, prin dragostea pentru Vera. În aceste conditii, consilierul Lang decisese sa închida cartierul si instalase baricade pazite de oameni înarmati pe fiecare strada de acces. Problema aparuta era însa aceea a aprovizionarii, mult îngreunate în aceasta situatie. Erau practic asediati. În acelasi timp, gândea Martha, parca si oamenii se schimbasera. Ceva plutea în aer, o anume dorinta de a petrece cu orice pret, iar betiile si promiscuitatea sexuala, care nu faceau parte din felul lor de a fi, ajunsesera ceva obisnuit. Profesorul Matei se straduia din rasputeri sa organizeze activitati pentru a-i readuce pe locuitori pe calea cea buna.
- Daca nu te-as cunoaste de mic, Rudi, n-as fi venit la apelul tau misterios!
Rudi zâmbi jenat sau zeflemitor, Martha nu stia precis ce sa mai creada.
- Ajungem imediat, o asigura el, dupa ce iesisera din lift.
- Ce poate fi atât de important în acest garaj?
Locul era pustiu si întunecat, încât Martha regreta ca a acceptat invitatia. Deja concepea scenarii despre felul cum sa reactioneze în cazul în care individul avea idei…
- Nu-i în garaj, ci într-o despartitura creata de mine cu un perete fals, preciza el, scotând din buzunar o mica telecomanda.
- Alte mistere…
- Eu cred ca o sa merite!
O usa metalica uriasa culisa acolo unde crezuse ca e peretele garajului. Dincolo de ea începea sa apara un spatiu întunecat unde se distingeau vag forme stranii.
- Si acum… surpriza! striga Rudi, actionând telecomanda.
Instantaneu se aprinsera mai multe proiectoare puternice. În fata ei aparu, scaldat în lumina, un avion suplu, stralucitor, cu silueta eleganta si agresiva.
- Ce-i asta!? exclama, uimita.
- Der Silberfuchs! “Vulpoiul de argint”, asa l-am botezat. E avionul construit de mine, aici, la fabrica. Partea electronica n-am facut-o singur, ci cu prietenul meu Otto Schnelbach, cred ca-l cunosti.
Otto Schnelbach era un alt pusti, grasut si cu ochelari, pe care îl stia de la Consiliu unde montase niste aparate.
- … Am convenit sa nu spunem nimic pâna nu terminam. Acum, suntem aproape gata si, de aceea, te-am chemat.
Martha se apropie de avion, atinse fuselajul lucios si neted, într-adevar era impresionant, dar ea nu se pricepea defel la aeronautica. Apoi, îsi aduse aminte ca show-ul lui Rudi trebuie sa aiba vreo legatura cu Consiliul si cu functia ei în cadrul acestuia, deci întreba:
- Si,.. ce vrei sa faci cu el? De ce m-ai chemat tocmai pe mine sa-l vad?
Tânarul constructor paru ca îsi alege raspunsul, ca la un concurs cu premii, ezita, iar în cele din urma, spuse:
- Vezi, m-am gândit ca având un avion al nostru, vom fi mult mai bine aparati. Vom patrula deasupra orasului pentru a observa de la distanta miscarile suspecte, fie ca sunt atacuri cu arme teleghidate, GIC-uri sau altele.
- Dar, îti trebuie un aerodrom, nu-i asa?
- Nu, de fapt, este în sistem VTOL, cum se spune în termeni de specialitate la aeronavele cu decolare si aterizare verticala. Depozitul fabricii îmi ofera suficient spatiu de manevra. Vrei sa-ti arat câteva chestii?
- Da,.. dar sa stii ca eu nu ma pricep la aviatie.
- Îti explic eu! Uite, învelisul pe care tocmai l-ai examinat este în cea mai mare parte din material compozit pe baza de fibra de bor si kevlar. Sunt materiale folosite acum si la barcile de performanta. Am avut o comanda de salupe de competitie cu Franta si cu acea ocazie am prins si niste folie de aluminiu-litiu cu ajutorul careia am armat voletele de bord de atac, îmbinarile fuselajului aripilor si parte din ampenajul vertical. Partile componente sunt dispuse în asa fel încât amprenta de radiolocatie nu e mai mare decât a unei berze. “Vulpoiul” e conceput pentru cercetare aeriana, dar m-am gândit si la asa-numita “lupta apropiata”, când inamicul intra în raza de vizibilitate. Are o manevrabilitate foarte buna datorita posibilitatilor largi de orientare a jeturilor reactive si a voleturilor. Hai sa-ti arat…
Rudi lua o scara mobila si o aseza lânga avion. Dupa ce se sui în carlinga si manevra ceva, striga:
- Vezi cum se modifica ajutajul? Uite-te la reactorul principal…
Apoi scoase capul din carlinga si arata cu mâna:
- Acolo, în aripi si în ampenaje, sunt niste gauri prin care ies jeturi auxiliare la decolarea verticala si la manevrele foarte strânse. Le vezi?
- Da, raspunse Martha, nu prea convinsa ca se uita unde trebuie.
- Acum, te rog sa vii putin lânga mine, sa-ti arat comenzile.
Martha se supuse si urca cele câteva trepte ale scaritei de aluminiu, pentru a vedea ce se afla în carlinga.
- Uite, aici sunt comenzile manuale, dar, în mod normal, se folosesc cele electronice, de la joystick. Se conduce tot atât de simplu ca un joc pe calculator. Comanda e preluata de computer care analizeaza si transmite instantaneu, spre elementele de executie, modul optim de realizare a miscarii dorite. Am radiolocator, camera de televiziune în vizibil si infrarosu, iar sistemul integrat de tragere urmareste deplasarea ochilor. Focul poate fi comandat, pentru rapiditate, prin unde cerebrale beta, deci e suficienta o anumita comanda mentala si se declanseaza tirul. În interiorul fuselajului sunt deja atasate doua rachete cu autodirijare,.. nu le-am armat, fii fara grija!
- Bine, dar,.. de unde ai luat toate astea?
- O, a fost o poveste întreaga! Parte din ele le-am adaptat de la barci, rachetele le-am comandat în târg, la niste contrabandisti, iar alte componente le-am cumparat din Germania. Am inclus în plansa de bord si componente din jocul VR aparut acum câtiva ani, “Ultimate Air-fighters”.
- Adica,.. ai facut un avion din jocuri?
- Nu tot avionul, ci numai anumite parti ale lui. De fapt, asta e un mare avantaj… De exemplu, daca comut aceasta cheie, carlinga devine simulator si pot avea pe plexiglasul metalizat imaginea tridimensionala a manevrelor de zbor sau a unei lupte aeriene pâna la nivelul opt. Am deja sute de ore de zbor simulat la activ, pot sa spun.
- Esti nebun!
- Cred ca ti se pare, dar, asculta-ma, n-am terminat, multe lucruri importante nu ti le-am spus înca. Pot sa zbor la câtiva metri deasupra apei, pentru a nu fi detectat, sau pot sa ating un plafon de cincisprezece kilometri cu viteza de 1,8 Mach. Motoarele pot sa dezvolte tractiunea de optzeci de kilo…
- Ai zburat vreodata de-adevaratelea?
- …newtoni. Nu înca, dar pot zbura oricând. Ce zici, te intereseaza?
Martha nu stia daca trebuie sa ia distanta sau sa se amuze. Coborî de pe scarita de aluminiu urmata de Rudi, care iesi si închise carlinga argintie ca oglinda. În interiorul acesteia nu se vedea nimic, privind din afara.
- Cum ar trebui sa ma intereseze? Vrei sa zbori cu mine?
- Nu, nu e înca pregatit pentru doua persoane, dar poti asista la primul test. As vrea sa procedez la un test real, de lupta. Am auzit ca la intrarea în estuar sunt niste vase ale Flotei Negre. Ar fi o ocazie excelenta sa testez “Vulpoiul”!
Martha auzise de flota Raketland-ului de la Gunnar si se cutremura cu gândul la ce ar putea aduce aceasta prezenta.
- De unde stii tu de Flota Neagra?
- Mi-a spus un baiat, pe nume Ármin, care locuieste la castelul Pretorului. Am fost acolo de curând, m-a chemat Vera sa o ajut pe Jasmin la niste programe de stiinte aplicative, unde l-am întâlnit pe baiatul asta si am stat de vorba. Zicea ca este fiul adoptiv al capitanului Thorvalds si a aflat de la el.
- Uite, Rudi, eu cred ca ceea ce ai realizat tu si Otto e formidabil dar, deocamdata, e o foarte frumoasa jucarie. Nu te sfatuiesc sa zbori cu el si cu atât mai putin sa te razboiesti cu Flota Neagra, daca într-adevar este acolo.
Rudi se îmbujora tot si protesta contrariat:
- Bine, da’ ti-am explicat! Nu e vorba chiar sa ma razboiesc, ci doar de un test…
Agenda electronica a Marthei emise un semnal discret.
- Scuza-ma acum, zise ea dupa ce controla ecranul extensibil, am fost chemata pentru o problema importanta. Nu mai pot sa stau. Te rog sa ma conduci la iesire.
Spusese “o problema importanta” fara intentia sa minimalizeze ceea ce tocmai vazuse, dar Rudi resimti aceste cuvinte din plin, ca pe un afront. Se vedea tratat ca un copil prostut si trimis la joaca când apar problemele cu adevarat importante. I se uscase gura de emotie, de teama nedeslusita si de orgoliu ranit. Iesind din hangarul improvizat, spuse, cu un glas anemic pe care nu si-l recunostea:
- Martha…
- Da, ce mai e?
- Te iubesc! Pentru tine am facut totul…
Se întoarse spre ea si dori sa-i atinga bratul doar atât cât sa o faca sa se opreasca, sa o priveasca în ochi. Nu voia sa se termine întrevederea atât de brusc si fara rezultatul visat. Însa, repezit si stângaci, se misca gresit si nimeri cu mâna în sânul ei.
- Termina! zise ea, enervata de obraznicie.
În acel moment Rudi se temu ca-i pica plafonul si chiar o parte din fabrica, direct în cap.
- Iarta-ma, n-am vrut…
- Te iert, dar chiar ca trebuie sa plec.
O conduse la masina, se despartira ceremonios, si asta a fost tot. Întâlnirea pe care el o asteptase atât de mult, de ani de zile se putea spune, fusese un fiasco. O iubea din scoala, pentru ca era cea mai frumoasa si mai desteapta fata din câte cunostea, dar, fiind cu cinci ani mai mare, nu-i daduse nici o atentie. Momentul când trebuia sa se înalte în ochii ei, când dintr-un pustan urma sa devina adult si înca unul important, constructor de avioane, pilot si aparator al coloniei din înaltimi, fusese ratat.
Era deprimat si revoltat pe sine însusi ca se comportase atât de imatur. O plictisise cu explicatii, o bruscase fara sa vrea si, mai ales, îi spusese ca o iubeste cu voce de papagal, de copil anemic si înfricosat. Era furios si pe Martha pentru ca, în ciuda stângaciilor lui, n-a stiut sa-l aprecieze, sa descopere diamantul din el, asa cum vazuse ca se întâmpla în filme sau în romane cu perechile de îndragostiti în care ea este mai mare si mai cu experienta.
Dar, o va face sa regrete ca nu l-a înteles! O va face sa vada ca n-a glumit. Se întoarse în hangar si trase cu furie furtunul de alimentare cu kerosen. Mai avea unele initializari de facut si putea sa decoleze. Sa-l cheme pe Otto? Nu, se va descurca fara el. Avionul va zbura spre flota straina, o va lovi rapid si se va întoarce, demonstrând tuturor ce poate!

sus