înapoi

CAPITOLUL ZECE

“Prietenii meei mutanti/ M-au lasat faraa un sfant… / Neamulee, sunt om cinstit/ Si în viata sunt patit./ Pe prieteni sa-i cinstesti/ De mutanti sa tee feresti! Aoleoo mamaa…”, glasuia cântecul de foc si de inima albastra care se auzea în acea zi din strada, în fata cârciumii “Maimuta alba”.
Stabilimentul arata la exterior ca o cazemata, era un simplu paralelipiped din beton armat, masiv, asamblat chiar în vremea constructiei centurii de cazemate a lui Haran, din acelasi tip de placi, deturnate de la santier cu oarece spaga. Zidul dinspre strada era pictat în maniera naiva, scene de chef cu bauturi si gagici dotate, iar în mijlocul lor topaia un maimutoi alb, ce devenise acum mai mult gri si îsi tinea labele prin diverse locuri. Crâsma nu avea ferestre la strada, ci numai o usa masiva, din metal.
“Doamnelor si stimati domni, pentru toti cei care îndragesc muzica renumitului solist vocal Laita Ureche si a trupei sale, avem placerea sa va invitam seara-de-seara în localul Maimuta alba!” Mesajul promotional reverbera amplu, de parca însusi “renumitul solist vocal” s-ar fi aflat acolo, invitând clientii sa-i asculte muzica.
Interiorul localului era mult mai putin exotic decât promitea exteriorul. Sala, destul de mare, cu vreo douazeci de mese, era îmbracata în tapet si lambriuri din plastic. Pe pereti, pe câteva ecrane plate, se derulau imagini neclare, în culori suparatoare. Difuzoarele emiteau sunete zgâriate, iar în aer plutea un miros intens de peste prajit si mititei condimentati, din carne de sinteza.
Asa cum se întâmpla pe la jumatatea lunii octombrie, dupa ora sase începe sa se însereze si cârciuma urma sa se umple cu clientii obisnuiti. Câtiva dintre fidelii locului se aflau deja la posturi, într-un colt mai întunecat. Erau betivii cunoscuti ai cartierului, barbati trecuti de cincizeci de ani, soiosi si scofâlciti. La un moment dat, se apropie de acest grup un personaj cam de aceeasi vârsta, îmbracat într-o veche uniforma de ceferist, aproape curata. Noul venit parea mai în putere decât ceilalti, era bine legat si avea o fata patrata si rosie care se remarca prin mustata groasa si rasucita.
- Aaa, bine-ai venit, dom’ Nae! – îl întâmpinara ceilalti, cu deferenta.
“Dom’ Nae” saluta scurt si se aseza, ca de la sine-înteles, pe un loc al sau care se eliberase urgent. O chelnerita durdulie si trecuta de prima tinerete se precipita catre masa, cu o sticla de rachiu bun.
- Cu ce sa va servesc, domnu’ Urzica, cu mititei sau o fripturica? întreba ea, cu fata latita într-un zâmbet.
Clientul prefera friptura si comanda zbura imediat spre bucatarie, strigata de catre chelnerita: “O friptura pentru domnu’ Urzica!”. Bucatarul stia ca trebuie sa scoata de la frigorifer carnea adevarata, pastrata pentru clienti alesi pe sprânceana.
- Ce face domnu’ Gigi, întreba unul dintre betivi, a rezolvat problema?
Batrânul Nae Urzica îl privi îmbufnat pe cel ce nu-si vedea de treaba lui, apoi raspunse burzuluit:
- Ce problema, ma? Aia era problema? Cu ce era el, adica, de vina, ca l-a invitat Pretorul, fostul Pretor, la resedinta? Sa-l aresteze pentru asta? Bineînteles ca au fost zevzeci si au trebuit sa-i dea drumul. L-au mai tinut câteva zile din vina lu’ asta de-i acuma sef, da’ pâna la urma si-au cerut scuze!
Era o laudarosenie, nici Dorobantu si nimeni din Politie nu-i ceruse scuze lui Gigi Urzica, desi avocatii lui le pretinsesera insistent. Comesenii tacura câteva clipe, impresionati de intangibilitatea familiei Urzica, în special a lui “dom’ Gigi”. A încalca legea fara sa fii pedepsit, în stil mare asa cum facea Gigi Urzica, ba pe deasupra, sa ti se mai ceara si scuze, era un ideal mult prea înalt pentru oameni de rând ca ei. “Cine poate oase roade…”
Într-un colt mai întunecat al barului se gasea o cusca mare, din vergele de alama. Cusca era ocupata de un vari, un lemurian african. Aceasta este o maimuta mica, având talia de aproximativ treizeci de centimetri si coada egala cu corpul. Are blana alba, patata la umeri cu negru si coada este tot neagra. Pe fata are un par scurt cafeniu închis, iar la gât un guler alb, cu peri lungi. Fusese achizitionata pe post de mascota, pentru a justifica numele localului, dar, în ciuda faptului ca primea seminte, fructe si bucatele mici de carne veritabila, nu se simtea prea bine, îsi pierduse vioiciunea. Privea oamenii cu ochii maronii larg deschisi, rontaind agale câte ceva, de parca ar fi înjurat pe tacute.
Alti clienti începusera sa soseasca si, încet – încet, localul se umplea de lume si de fum de tigara ieftina.
- Dom’le, zise unul dintre comesenii lui Nae Urzica – pentru ca între timp începuse o discutie – la noi, când se schimba conducatorii, lumea asteapta marea cu sarea. Si când colo, ei ce fac? Uite, Duran asta, a mai fost si ce-a facut? Si-a facut un castel, a luat muierea aia straina de se zice ca-i frumoasa de pica, aia cu care traieste, apoi s-au încurcat treburile si ce-a spus: Pa fratilor, ura si la gara! Asa o sa faca si-acum…
- Niste hoti, nea Alecule! completa altul.
Un nou venit, un barbat cam de aceeasi vârsta cu cei dinainte, îndesat, chel, cu trasaturi dure, care se vedea ca doreste sa ia cuvântul, profita de pauza ca sa intervina:
- Duran, dom’le, e omul Aliantei, al alora bogati de nu le pasa. Nu va e clar? Cica îl tine sub paza, în spitalul lui, pe capitanul ala din Nord care-i taticul tuturor comploturilor si-al pirateriilor. Se duce acolo zilnic si se sfatuiesc…
- Ce se sfatuiesc, cum sa fure?
Nae Urzica tacea din prudenta, fiu-sau fusese eliberat de curând si, desi nu-i avea la inima pe noii conducatori, nu îndraznea sa-l vorbeasca de rau pe Pretor în public. Ba chiar se ridica si facu semn sa fie servit în separeu. În urma lui, ceata ametita se înfierbânta si mai tare la datul cu parerea.
- Ia mai taceti, ma, stiti voi, gata, ca omul fura! Ce sa fure?
- S-a furat tot…
- Nu mai are ce fura, te pomenesti!
- Ai venit si mata’, nea Traiane? Ce, îi iei apararea Pretorului, te dai cu stapânirea?
- Nu-i iau nici-o aparare, da’ , oricum, nu v-a facut nici un rau. Si-apoi, a fost un erou, a luptat…
Asta a fost ca si când Traian ar fi turnat gaz peste foc, i-a iritat pe ceilalti peste masura.
- Ce erou, dom’le!? - raspunse furios, individul chel. Sa-ti spun eu, ce fel de erou… L-au ajutat strainii cu arme, cu ofiteri de-ai lor, pe care-i aducea blestematul ala de capitan, si a facut numai rele. Pai, în vremea lui Haran se traia cel mai bine! Avea toata lumea de lucru, se construia, uite si cârciuma asta tot atunci s-a facut.., si câte altele. Eu lucram la Santierul Patru, cum era pe-atunci, si-am vazut când a aruncat în aer Uzina Chimica. Erau oameni care ieseau de-acolo si ne rugau sa-i împuscam, de mult ce-i dureau arsurile. Ce ne trebuia, noua, asa ceva?
Aceasta evocare selectiva a suferintelor provocate de numai una din partile implicate în razboiul civil paru destul de convingatoare pentru ca cei de fata sa nu mai zica nimic, pret de o clipa.
- Asa-i razboiul - îndrazni, din nou, nea Traian. A vrut sa ne elibereze…
- Ce sa elibereze, dom’le, nu esti zdravan? Cu ce te simti mai liber acum decât erai înainte, când avea toata lumea de lucru si nu te secera nimeni cu mitraliera pe strada?
Între timp sosise si Costel Testosu’ , seful de post de la pod, se asezase la o masa si comandase mici si bere. Vorbitorul de pâna atunci îl recunoscu si-l saluta.
- Uite, Costele, ce zice asta!
- Lasa omu’ sa zica, interveni Testosu’ împaciuitor, parca stie el toate relele din tara asta…
- Da’ ce, eu nu sunt din tara asta? - se apara cel care se numea Traian.
- Stim si noi.., poate ca esti vreun scandinav - îl persifla Testosu’, spre deliciul celor din jur.
- Uite, si-acuma cu uraganul, reveni individul gras si chel, vedeti câte case sunt distruse, câti oameni au ramas pe drumuri, si Pretorul ce face? Face apel la solidaritate!.. De apeluri avem noi nevoie? De ce nu scoate fondurile de dezastre de la buget, sa dea de lucru la oameni si sa le construiasca case la cei care nu mai au?
- Poate ca nu are de unde…
- Cum nu are… din conturile lui sa scoata banii, doar castel a avut de unde sa-si faca!
- Bine, dar ce dovada aveti voi ca Pretorul e hot? întreba exasperat Traian. De ce n-a dezvaluit nimic fostul Pretor?
- De ce?… Pentru ca lui Luta i-a fost frica de el. Nu vezi cum îi lucreaza pe toti? E un ins periculos, cu sustinere din strainatate.
- Hai, las-o balta, nea Traiane! Vezi si matale ca tot poporul zice una, numai dumneata te pui contra, concluziona un alt participant la “dezbatere”.
Vorbitorul cel gras îsi savura victoria si depana amintiri, între doua înghitituri de bere:
- Prin ’76, pe când lucram la Sectia Speciala, mi se spunea “Gorcea–Normatorul”, dac’ati auzit, pentru ca mie nu-mi placea, dom’le, sa las pe nimeni sa trândaveasca, si ce bine era! N-a murit nimeni de prea multa munca…
“Drace, asta a fost activist de-al lui Haran!” – îsi zise nea Traian si renunta la orice controversa politica. Fost docher, el nu luptase propriu-zis în Rezistenta însa ajutase, în câteva rânduri, un prieten si simtise ce înseamna frica, teroarea de a fi prins de acel regim.
Chelnerita durdulie se apropie de ei ca si când ar fi vrut sa ia o comanda, dar, pe neasteptate, vorbi pe un ton ridicat si extatic:
- A sosit vremea sa se întoarca cel ce tine cu poporul, Conducatorul adevarat si iubit de toti pentru ca aduce ordine în tara si multumire în case!
Mos Traian o privi mirat si gasi de cuviinta sa zâmbeasca, uitându-se în jur sa vada daca mai râde si altcineva. În loc de zâmbete ironice, sau macar îngaduitoare, vazu priviri fixe care sorbisera, efectiv, acele cuvinte. Chelul cu numele de Gorcea, dupa cum se prezentase, interveni iarasi:
- Sa se termine o data cu hotii, vândutii si toti dezmatatii care au ajuns sa conduca si sa ne duca de râpa!
- Da, da, da, asa e! aprobara frenetic cei din jur.
Speriat, nea Traian batu în retragere, încercând sa scape de-acolo.
- Cine-i las, sau e de-al lor, n-are decât sa fuga - perora Gorcea, vizându-l direct – dar noi suntem hotarâti sa luptam pâna la capat!
- Lasul, lasul, lasul! strigara toti, uitându-se la el.
Iesi în strada, dorind sa se faca nevazut. În fata intrarii în cârciuma erau câtiva tineri cu fete tatuate si parul împletit în codite strânse într-un coc deasupra capului. Nu pareau dornici sa intre înauntru, localul nu era pe gustul lor, dar, probabil, careva dintre ei cumparase “iarba”.
- Esti omul lu’ Duran, nenorocitule! îl apostrofa unul din gasca. Huuo!
Batrânul se îndeparta cât putu de repede, pe strada slab luminata. Flacaul lua o piatra, o cumpani si o arunca dupa el, reusind sa-l doboare.
- La fix, comenta satisfacut.
- Hai sa-i facem felul!
Un pirpiriu, cu privirea fixa de parca era în transa, rosti:
- Nu, nu mai vreau morti! Înotati în alta parte!
Paradoxal, ceilalti au luat în seama acest ordin ciudat si plecara în grup, iar câtiva miscau mâinile si capul de parca ar fi înotat.


*
* *


Într-una din acele seri de octombrie, doua puternice blindate oficiale au oprit pe aleea din fata castelului Pretorului. Dupa ce usile s-au dat la o parte, cu suieratul specific, din prima masina a coborât Alex Duran si înca un barbat, iar din cealalta alti doi. Au vorbit ceva cu privire la paza si s-au despartit, urându-si noapte buna. Castelul, ca si întreg domeniul, era proprietatea comuna a mai multor familii, fosti camarazi din Rezistenta care, dupa razboi, au pus bani si au construit împreuna acea locuinta a lor. Acest mod de trai fusese ales din dorinta de siguranta, tinând seama ca aveau destui dusmani periculosi, dornici sa-i elimine.
Domeniul Doctorului era, de fapt, o fortareata. Castelul în sine fusese conceput în stil “renascentist modernizat” – cum spunea Alex, fiind o adevarata bijuterie, al doilea castel al orasului dupa cel realizat în urma cu vreo doua sute de ani de un intelectual iubitor al magiei.
Vera cobora scarile într-un combinezon bleu înstelat, subtire ca pânza de paianjen si transparent în zona umerilor si a spatelui. Trupul ei minunat stralucea în lumina reflectoarelor si a lampilor cu vapori metalici de pe alee.
- Iubitul meu, zise ea, sarutându-l cu foc, n-ai mai trecut pe-acasa de noua zile!
- Am fost ocupat, zeita mea draga!
Scuza era de altfel inutila, era bine stiut acest lucru. Cu mâna dupa talia ei, se îndreptara spre intrare. Desi epuizat de stresul ultimelor zile, Alex sesiza ca ochii Verei purtau riduri discrete, care oglindeau amaraciuni recente.
- Ce-i cu tine, esti suparata? Spune-mi, ce s-a întâmplat?
- Tie nu ti se poate ascunde nimic… N-as fi vrut sa-ti spun,.. am avut probleme cu Jasmin.
- Dar, ce-a patit… e bolnava?
- Nu, e sanatoasa,.. îti voi explica dupa ce manânci.
Alex facu un dus, apoi au mâncat împreuna. Se facuse noapte, Vera era cuibarita în bratele lui pe canapeaua din fata caminului, când au reluat discutia.
- Povesteste-mi ce-a patit Jasmin.
- Ei bine, eu am aflat totul abia ieri, desi povestea a început mai de mult. De câtva timp, am vazut ca fetele noastre nu prea mai ies din camera, dar n-am facut nici un comentariu. Banuiam ca ascund ceva… Ieri dupa-amiaza, am auzit un tipat din camera lui Jasmin. Am alergat într-acolo si am încercat sa intru, dar se încuiasera pe dinauntru. A durat un timp, pâna am accesat deblocarea pentru situatii de urgenta. Nu voi nega ca am dorit sa le surprind. Când am intrat, am vazut ceva care m-a socat din primul moment…
- Faceau dragoste? întreba Alex, pe un ton obosit.
Vera se desprinse de el si începu sa aranjeze de zor câteva figurine din ceramica de pe marginea caminului. Dupa câteva clipe, vorbi:
- N-as putea sa denumesc astfel ceea ce faceau… Amândoua erau prinse într-un program de realitate virtuala. Aveau ochelarii RV specifici, microcasca pentru sunet, iar pe tâmple discurile pentru stimularea perceptiei tactile. Erau total rupte de realitate. Totusi, Margo parea ca doar asista, în timp ce Jasmin era întinsa în pat, goala, gemând.., mi-e greu sa-ti spun!
- Are un amant virtual?
- Asa am crezut si eu, dar am aflat ca e mult mai grav. Am întrerupt distractia, stiu ca socul realitatii post-virtuale e dur, însa le-am luat din scurt ca sa-mi spuna tot. Jasmin tremura ca o frunza… A cumparat acest sistem nou de placeri si voia sa depaseasca nu stiu ce stadiu al unui program numit “Virtual Super-hooker”. Daca poti sa-ti închipui, se transpusese, în plan virtual, în personajul unei prostituate si trebuia sa traiasca acele experiente pentru a deveni… o “super-târfa”! Din momentul tipatului si pâna când am intrat a trait senzatiile unui raport… în grup. Si ce imagini de cosmar se derulau, pentru ca m-am uitat si eu! Indivizi tatuati, figuri dure, ceva cumplit… Simteam ca ma sufoc! Simt si acum – spuse Vera, cu voce tremurata. Înainte sa-nceapa hotarâsera ca Margo sa o ajute sa paraseasca programul, în caz ca nu facea fata. Îti dai seama? Ce-i trebuiau fetitei astea, careia nu i-a lipsit nimic, asemenea experiente oribile care aduc a viol consimtit? De ce si-ar dori o fata sau o femeie sa fie victimizata?… Bineînteles ca am distrus jucaria.
Doctorul tacu un moment, surprins de ce auzise.
- Este… traumatizata fizic? Care e starea ei acum? întreba el, în cele din urma.
- În primul rând, s-a deflorat singura, cu un “instrument” din setul primit o data cu sistemul virtual. M-am simtit cea mai groaznica mama din lume când am aflat ce a facut, fara ca eu sa banuiesc… Fizic, s-ar parea ca nu-i o trauma grava, dar jocurile astea au consecinte psihice foarte serioase, creaza dependenta fata de lumea virtuala, asemeni unui drog. Cum a putut sa ajunga aici, sa accepte atât de usor oribilul si nebunia în viata ei, ba chiar sa-nceapa sa-i placa? Nu stiu ce sa mai fac…
- Ai discutat cu ea, ce a determinat-o sa se supuna la astfel de “probe”?
- Da. Mi-a spus ceva iritant si naiv, totodata. Spunea ca voia sa faca ceva nou si extrem, sa stie cum este, fara sa se expuna efectiv…
- Nu-i chiar atât de naiv, dar frizeaza patologicul. Nu ti-a spus si de ce are nevoie de acest gen de senzatii?
- … ca sa nu fie atrasa sa le încerce în mod real. Pretinde ca ea, de fapt, îsi exorcizeaza dorintele si ramâne pura, întrucât apartine Marii… Poti sa-ntelegi asta? Mi-a mai spus ca, deoarece nu sunt capabila sa-i pricep trairile, ceea ce face în dormitorul ei n-ar trebui sa ma priveasca. Dar e evident ca-si face rau! – izbucni Vera în lacrimi. Ce-i în capul acestui copil!?
Alex tacu, simtindu-se depasit de situatie. Un copil te pune uneori într-o postura mai delicata decât un inamic – gândi el. Întreba, mai mult pentru a se lamuri el însusi:
- Din câte stiu, exista programe de amor virtual romantice, cu baieti si fete frumoase, cu flirturi si întâlniri tandre. Aici la castel lipsesc baietii de vârsta lor, pentru ca prietenii nostri au avut copiii dupa razboi… Dar, de ce a ales tocmai acest program violent? Le-a consumat pe toate celelalte sau s-a aruncat direct în asta?
- Nu cunosc nici eu totul. A cumparat de curând aparatul, a folosit probabil unul sau doua programe.
- Nu cumva a facut-o ca sa te provoace?
- Vrei sa spui ca…?
- … Poate a tipat ca sa-ti atraga atentia. Dorea sa o surprinzi, constient sau, mai curând, inconstient!
- Nu pot sa-nteleg de ce-ar face asta – sopti Vera, cu glas înecat.
- Pesemne, te acuza de ceva, în sinea ei. Trebuie sa afli ce gândeste, altfel ai ocazia sa o vezi distrugându-se ca sa te pedepseasca. E o posibilitate… s-au mai vazut cazuri de genul asta!
Vera nu mai putu sa fie coerenta. Izbucni în plâns spunând, cu sughituri, cât o iubea, cât se straduise s-o creasca, sa-i asigure totul, sa-i comande cele mai bune programe educationale din Germania… Cu ce gresise oare, fata de Jasmin? N-avea si ea dreptul sa traiasca? – se întreba, retoric. Alex întelese ca, orice-ar fi fost, nu va putea fi lamurit în acea seara si o cuprinse în brate, încercând s-o calmeze:
- Lasa acum, lasa, am sa vorbesc eu cu Jasmin, cu amândoua fetele, de fapt. Nu cred ca lucrurile sunt atât de grave pe cât par! E si vina noastra, în ultimii ani am trait cam izolati c-asa a fost situatia, dar trebuie sa reparam acest lucru. Uite, prietenul meu Gunnar a adus cu el un tânar lituanian, un baiat frumos si linistit. Cum Gunnar s-a refacut, îi voi invita sa stea aici, pe amândoi. Mâine e duminica, voi fi si eu cu voi, o sa ne simtim bine si totul se va rezolva…
Însa, n-a fost sa fie asa. A doua zi dimineata abia au apucat sa se vada, pentru ca mai multi colaboratori apropiati ai lui Alex, în frunte cu Dorobantu, l-au solicitat de urgenta. În oras, ca si în toata zona, se întâmplau lucruri ciudate.
Parea ca aparuse o molima ce se întindea cu fiecare clipa. Desi uraganul le distrusese locuintele, cei atinsi nu se mai ocupau de familiile si casele lor, ci se încolonau docili în grupuri, conduse de vorbitori abili care îi îndemnau sa se revolte împotriva Pretorului. Când politistii încercau sa intervina erau atacati cu bâte si pietre. La fel se întâmpla si cu cetatenii care erau de alta parere… Nu se raportasera morti, dar multi fusesera ciomagiti si culesi de pe strada în stare grava. Si printre politisti s-au produs dezertari sau atitudini ciudate ce puteau fi puse pe seama incompetentei sau a lasitatii. Astfel, se raportase cazul unui colonel care, de teama sau din alt motiv, se dezbracase de combinezon si le spunea celor de pe strada, cu un râs tembel, ce buna e apa! – de parca ar fi venit de la o partida de înot. Alti politisti fusesera siliti sa se încoloneze si sa strige “Jos Pretorul!” si “Hotii! Hotii!”, ceea ce au si facut.
Acuzatiile proferate împotriva noului conducator erau multe si neclare, una dintre cele mai des auzite fiind aceea ca furase banii poporului ca sa-si faca un castel, în timp ce oamenii saraci nu aveau case. În cel mai bun caz i se cerea demisia, mai bine zis fuga în strainatate, iar castelul urma sa intre în grija unui comitet de oameni de bine. Altii cereau sa fie închis, sa se scoata de la el banii fondului pentru interventie la dezastre pe care sigur îi furase, de vreme ce nu erau împartiti celor aflati în nevoie.
În acea duminica si în zilele urmatoare, câtiva consilieri ai Pretorului au încercat sa stea de vorba cu liderii miscarii, foarte numerosi si furiosi dealtfel, de fiecare data însa când raspundeau la o problema aparea alta, complet noua. Astfel “negocierile”, daca puteau fi numite asa, esuau într-un dialog absurd care ducea la escaladarea urii maselor. Concluzia miilor de voci care strigau era invariabil aceeasi si se sintetiza în lozinci precum: “Jos Pretorul!”, “Hotii! Hotii!” si “Huuuooo!”.
“Încolonatii” pareau sa aiba placere sa lase robinetele, hidrantii si pompele de incendiu, sa tâsneasca din plin. Deoarece canalizarile se înfundasera de mult, pe strazi curgeau râuri de mizerie, zi si noapte. Noaptea, peste gramezile de moloz ramase în urma uraganului, femei si copii zdrentarosi sau barbati rupti de oboseala marsurilor si a lozincilor de peste zi se adunau tacuti, cu fete supte, în jurul focurilor aprinse din tot ce se gasea la îndemâna. Dimineata, aceeasi oameni se târau la noi adunari, mai ales ca acolo primeau întaritoare care le dadeau energie sa strige, sa arunce cu pietre si sa ciomageasca iarasi daca era cazul, o zi întreaga.
Lui Alex nu i-a fost prea greu sa înteleaga cine era în spatele acestor miscari. Între el si Egor Haran se desfasura un duel vechi, obsesiv, epuizant si fara sfârsit. Sperase ca mutantul, mai în vârsta decât el, îsi va toci dintii sau va muri si-l va lasa în pace. Acum însa era surprins si nedumerit de modul cum reusise batrânul mutant sa mobilizeze, atât de repede, armata aceasta de oameni mizeri, flamânzi, dar neînduplecati. Aproape ca dorea sa lase totul si sa plece, ca sa-i crute pe bietii “protestatari” de chinurile la care se supuneau singuri, fara nici un sens.
Daduse toate explicatiile rationale cu putinta, daca ar fi dorit cineva sa le auda le-ar fi auzit. Când a preluat puterea, nu a gasit nici macar o letcaie în asa-zisul fond pentru dezastre. În evidentele Trezoreriei figura ca banii fusesera cheltuiti pentru presupuse lucrari de asanare a mlastinilor din jurul orasului si pentru realizarea unor diguri de aparare a portului. Mlastinile erau însa la locul lor, iar digurile nu împiedicasera valurile sa devasteze portul ca de obicei, în timpul uraganului. Toti cei care locuiau la castel, unii fiind veterani ai Rezistentei, au explicat public cum s-au adunat banii pentru constructia acestuia. Numai Vera n-a dat nici o declaratie, ea era oricum stigmatizata pentru originea ei straina, pentru ca fusese dansatoare de bar si, mai ales, pentru ca parvenise prin casatoria cu un barbat în vârsta. Pentru “popor”, Vera era o desfrânata, iar Alex n-a vrut s-o mai expuna.
Unele expresii ca: poporul vrea, poporul stie, poporului nu-i place aia sau ailalta… se auzeau din nou, cu o frecventa suspecta. Poporul, ca personaj colectiv, voia pâine, voia case, voia sa nu mai fie mintit, voia sa traiasca în ordine, voia sa creasca copii si sa-si vada linistit de treburi, dar pentru a fi atinse aceste scopuri nobile, copiii trebuiau sa doarma pe strazi, munca zilnica sa fie lasata balta, casele sa ramâna distruse, ordinea era facuta praf cu bâtele, iar adevarul acoperit de huiduieli.
Demonstrantii erau de invidiat pentru hotarârea neabatuta de a muri “luptând”. Toate relele care se întâmplau în regiune, fie ca oamenii cadeau de foame si epuizare, fie ca cei de alte pareri erau batuti crunt ori ca pescuitul nu mai mergea de loc, de parca pestii se-ntelesesera sa dispara fara urma, toate erau, se spunea, din vina blestematului de Duran.
Într-una din acele seri agitate, Alex prezida o sedinta în biroul sau la care participau mai multi consilieri, maiorul Dorobantu, generalul Stanciu si, pe post de invitat special, Gunnar. Capitanul Thorvalds parasise spitalul si fusese mutat la castel, cu arme si bagaje, dar, mai ales, cu Ármin.
- Ultima data când am fost adus la un consiliu, am ajuns în cu totul alte locuri decât m-as fi gândit… îi spuse Gunnar lui Alex, zâmbind candid.
Era, sau parea, de o seninatate imperturbabila, deconcertanta pentru cei din jur care simteau povara evenimentelor si a stresului.
- Atunci te-ai abatut din drum, veni replica prompta a lui Alex, dar acum am avut grija sa nu se-ntâmple!
Dupa câteva clipe de pauza introductiva Alex vorbi pe un ton moderat, era doar în biroul lui printre apropiati si nu dorea sa aiba aerul ca tine un discurs:
- Ce-ar avea de facut un conducator pe care poporul, sau cea mai mare parte a lui, îl contesta atât de hotarât, chiar cu violenta? Noi, la rândul nostru, am contestat cu violenta dictatura pentru a o înlatura… Un conducator contestat de majoritate are datoria morala sa-si dea demisia, mai ales când a fost numit provizoriu, cum e cazul meu,.. nu a fost ales. Va dati seama ca nu vorbesc din lasitate. Dar, nu v-am chemat ca sa va pun în fata unei decizii deja luate, aceea a demisiei. Vreau sa va cunosc parerile, vreau sa stiu ce credeti despre lucrurile care se-ntâmpla la noi.
Sedintele lui Alex erau de obicei dupa stilul luptei clandestine, scurte, restrânse si mai ales informale, însa, de data aceasta, se asternu o tacere tensionata, ca si când cei de fata ar fi ezitat sa-si spuna parerile. Pâna la urma un foarte tânar consilier, avea în jur de douazeci si trei de ani, îndrazni sa întrerupa tacerea:
- În primul rând, cred ca problema nu e bine pusa. Nu-i suficient sa va dati demisia…
Cei prezenti facura ochii mari, dar tânarul continua:
- … prin demisie nu rezolvati nimic. Sursele informative ne-au avertizat ca la intrarea în estuar sunt prezente nave militare straine care refuza sa se identifice si trag împotriva oricui se apropie. În interiorul orasului patrund, cu concursul jandarmilor si al politistilor corupti, agitatori ce instiga populatia si mercenari care ataca patrulele militare sau de politie. Toate acestea sunt actiuni ostile, iar problema nu e doar a dumneavoastra. Aceasta problema ar trebui sa mobilizeze toate fortele de aparare ale statului!
- Multumesc, Tibi, initial credeam ca vrei sa ma pui sa-mi fac seppuku. Suna frumos ce spui, dar statul nostru e condus de functionari care abia asteapta sa-mi frâng gâtul. N-ar interveni pentru nimic în lume atât timp cât sunt convinsi ca nu sunt ei cei amenintati.
Tânarul se îmbujora si tacu, iar Pretorul continua:
- Informatiile de care vorbea Tiberiu Visan v-au fost aduse la cunostinta. Deocamdata, actiunile ce se desfasoara par sa ma vizeze pe mine. Daca acum opt ani m-am retras de la putere în urma unor tulburari mai reduse, se considera ca voi face acelasi lucru din nou, încalcându-mi onoarea de dragul pacii personale. Nu e vorba, totusi, numai de putere sau onoare. Daca as pleca tiptil din tara, cum mi se sugereaza de catre protestatari, ar ramâne în urma atâtia bravi, fostii camarazi si veterani care au încredere în mine… Am o responsabilitate fata de ei si nu pot sa-i abandonez! Nici acum opt ani n-am facut-o, desi am cedat întrucâtva. Acum, daca voi ceda cât de putin, voi pierde respectul prietenilor, dar si pe cel al dusmanilor care, abia atunci, ar deveni cu adevarat periculosi. De aceea v-am chemat, poate mai este ceva de facut si n-am facut înca, sa hotarâm si sa facem!
Maiorul Dorobantu se simtea vinovat de incapacitatea Politiei si vorbi, cu oarecare ezitare, temându-se ca explicatiile sale vor fi considerate tardive:
- Domnule Pretor, nu neg ca ar putea fi destui politisti care au închis ochii, permitând intrarea elementelor subversive. E greu sa le ceri sa mai fie onesti si devotati legii dupa ce, atâtia ani, au vazut ce-au patit cei ce au fost asa…
- Au închis ochii din interes! interveni Tiberiu. Pretorul îi facu semn sa se linisteasca.
- Poate. Dar si cu cea mai cinstita si fidela Politie, o asemenea situatie scapa de sub control. Masele sunt ca hipnotizate! Nimic din ceea ce se-ntâmpla nu mai are vreo logica. În Politie sunt destui incompetenti, corupti si dezertori, iar acum, unii sunt, pur si simplu, bolnavi pentru ca devin incoerenti când nu te-astepti. Pe de alta parte, daca am câtiva ofiteri cu capul limpede, viata lor e amenintata în fiecare clipa. Nu stiu prin ce metoda multimea îi depisteaza si îi recunoaste oriunde s-ar afla… Unii dintre ei au fost batuti cu duritate. Se întâmpla ceva ce îmi scapa,.. cred ca si în Armata sunt probleme - spuse maiorul, privind întrebator spre general.
- Da, câteva probleme au aparut si la noi, confirma generalul Stanciu. Caderi psihice si dezertari mai frecvente ca oricând. Totusi, putem înca sa mentinem disciplina. Noi avem metodele noastre, care nu dau gres.
- Care?
- Ce-ati facut? …
- Spuneti-ne si noua!
- Ei bine, vazând ce se-ntâmpla, am intensificat programul de antrenamente în teren, oferind satisfactii morale si stimulente, în limitele regulamentului, pentru cei cu bune rezultate. De fapt, asta facem tot timpul… Vedeti, noi ne antrenam în munti si trebuie sa ne pastram mintea limpede, altfel, muntele nu iarta!
- Excelent! comenta Pretorul Duran. Stiu ca brigada de vânatori a generalului e un exemplu de bravura, camaraderie si onoare. Asta-i spiritul Rezistentei, la care am tinut atât!
Dupa ce evoca, oarecum nostalgic, Rezistenta si codul ei, Alex îsi aduse aminte ca mai invitase pe cineva a carui parere dorea sa o asculte:
- Gunnar, prietene, tu ce crezi?
În acel moment, toti au devenit ochi si urechi, curiosi sa auda ce va spune acel om despre care auzisera atâtea. Este dificil pentru oricine când, pe moment, ceilalti asteapta de la el solutii miraculoase la probleme fara iesire.
- În primul rând, începu Gunnar, daca îmi ceri sa-ti spun parerea mea despre demisie, nu sunt omul potrivit pentru astfel de sfaturi. Fiind o problema politica, eu nu sunt calificat sa raspund. Cât priveste ceea ce se întâmpla în oras, este evident o ampla operatiune de control al mintilor si dezinformare, iar flota stationata la intrarea în estuar nu poate fi straina de ea. Mai ramâne de vazut cui folosesc toate acestea cel mai mult. Fiindca eu am lipsit, voi puteti sa spuneti, mai bine, cine-i cel mai interesat de înlaturarea lui Alex.
- Am sa te lamuresc eu, Gunnar, spuse Pretorul. Cel mai interesat dintre toti este chiar Haran!
- Vechiul nostru “prieten” asadar.., nu e mort?
Ceilalti participanti la discutie nu spuneau nimic, dar nu dadeau semne ca ar fi fost din cale-afara de surprinsi de noutate. Alex continua, cu o nuanta de jena în voce:
- Când l-am învins, acum doisprezece ani, nu am reusit sa-l capturam. Astfel, se confirma, înca o data, ca problemele rezolvate numai pe jumatate se razbuna… Nu credeam atunci ca va avea suficienta energie vitala încât sa mai constituie un pericol. S-a ascuns o vreme, apoi s-a apucat de trafic sub alt nume, facând mult rau si devenind, an de an, tot mai puternic. A fost ajutat si de complicitatea unora ca Luta, Bostina si altii.
- În acest caz, ecuatia e simpla, relua Gunnar. Ceea ce ai avut de explicat ai explicat, iar cine dorea explicatii le-a primit. Daca Haran sau altii vor un nou razboi, putem înca sa mai purtam unul. Iar daca este sa ne gasim moartea în cursul acestei lupte, trebuie sa fim împacati ca am folosit toate armele, fortele si priceperea de care dispunem. Este contrar vietii pe care am dus-o sa cedam înainte de a face cu adevarat ceva.
Gunnar facu o pauza, încercând sa-si gaseasca cuvintele pentru ceea ce dorea sa spuna. Alex însa îl întrerupse, întrebând:
- Cum am putea sa luptam în cazul asta? Cetatenii sunt, în general, dezarmati si confuzi, dar nu se pune problema sa luptam împotriva lor pentru ca am deveni niste criminali. Flota straina pare inexpugnabila si nu avem sprijinul statului care ar trebui sa trimita nave si forte aeriene pe masura amenintarii. Iar Haran se ascunde destul de bine si nu stim de unde sa-l luam, admitând ca l-am putea ataca.
- Daca nu am ripostat pâna acum, este o greseala, dar are si o parte buna, relua Gunnar fara sa tina cont de obiectii. Probabil ca inamicul deja s-a relaxat si mizeaza pe faptul ca vei ceda. El însusi ne arata ca e momentul sa lovim. În primul rând trebuie, într-adevar, o minima actiune navala, macar pentru hartuirea Flotei Negre.
- Flota Neagra? De unde stii ca sunt ei?
- Le cunosc stilul. De fapt, am servit în cadrul ei, desi nu ma mândresc cu asta.
- Îl cunosc destul de bine pe comandantul bazei navale, spuse generalul Stanciu. Daca e vorba doar de o manevra de diversiune, îl voi convinge sa o întreprinda în limitele regulamentului de patrulare în apele teritoriale.
- Trebuie sa iasa în larg chiar în noaptea aceasta. Deocamdata iesirea din baza nu este blocata, dar sunt deja instalate, probabil, obstacole submarine. Mâine, s-ar putea sa fie mult prea târziu. Vorbim toti cu el daca e nevoie! Totodata, nici noi nu trebuie sa stam cu mâinile în sân. Domnule Dorobantu, cred ca stiti macar o parte din punctele unde sunt depozitele traficantilor. În ultimul timp, ei s-au bizuit pe protectia unor colegi ai dumneavoastra…
- Câteva sunt cunoscute, cel mai notoriu fiind Cimitirul de Vechituri. Însa, desi zona pare pustie, e un viespar bine pazit. N-am pe cine sa ma bizui ca sa iau cu asalt acel loc.
- Voi merge si eu, si asa vom fi doi - spuse Gunnar, mai în gluma, dar mai degraba în serios.
- Trimit un pluton de vânatori sa va sustina! îi încuraja generalul.
- Ar trebui mai curând o companie – raspunse Dorobantu.
- Trimiteti oricâti, dar tot în aceasta noapte trebuie atacat. Si înca ceva, domnule general, alegeti-i pe cei mai buni. La dumneavoastra, în munte, poate ca nu sunt afectati de controlul hipnotic, dar aici nu se stie.
Generalul confirma din priviri.
- “Salasul” lui Haran trebuie gasit cu orice pret, relua Gunnar. Nu se poate sa nu existe vreo informatie în privinta asta.
- Se spune ca ar fi ascuns în Carpatii de curbura, dincolo de limita regiunii noastre, raspunse Alex.
- În epicentrul cutremurelor, deci… Haran e ca dihorul care nu ataca gainile din curtea unde îsi are vizuina!
- Multumesc, Corneliu, înteleg unde bati! zise Alex, iar ceilalti surâsera.
- Un elicopter de recunoastere ar putea sa depisteze o emisie în infrarosu sau o evacuare de aer bogat în bioxid de carbon de la o ventilatie a bazei lui - reveni, imperturbabil, capitanul. Suntem în octombrie, noptile sunt reci si un curent de aer cald ar putea sa-l tradeze. Trebuie cercetata atent acea zona, poate se va gasi vreun indiciu, orice…
Deoarece Politia avea un elicopter de cercetare, convenira sa fie trimis urgent în misiune. În acelasi timp, Alex apela la contactele sale din conducerea Armatei, sperând sa obtina sprijinul unei escadrile de elicoptere militare, arme de elita care aveau cu adevarat sanse în confruntarea cu Haran. Pâna la urma, toti descopereau ca stiu si pot sa faca câte ceva pentru a contribui la operatiunile declansate. Urma o noapte lunga si grea, pentru toata lumea.

sus