înapoi

CAPITOLUL UNU

Oceanul fremata linistit în vaile tarmului. Era în timpul refluxului si câteva sonde ruginite, vestigii ale exploatarii unui vechi câmp petrolifer, ieseau aproape trei sferturi din apa. Pescarusi, albatrosi, rândunele, soimi si toate celelalte vietati adaptate vietii de coasta îsi cautau zgomotos hrana. Briza sufla în rafale, aducând cu ea miresmele acestei noi vieti a planetei înfiripata dupa Marile Dezastre. Norii se deplasau lent, în nesfârsite siruri cenusii, dinspre mare spre uscat, asemenea unei armate întunecate care nu întâmpina nici un obstacol în înaintarea sa.
Pe un promontoriu, în causul uneia dintre nenumaratele scobituri în malul de argila, statea asezat, ca un martor neclintit al vremurilor, un barbat înfasurat într-o veche manta soldateasca. Cu privirea parea ca fixeaza ceva aflat dincolo de linia orizontului. Barba si parul argintiu i se revarsau din belsug peste haine. În fata sa se asterneau întinderile Marii de Sud-Est, dar ochii albastri ai acestui om, înconjurati de riduri, împovarati de amintiri sau regrete, rascoleau, de fapt, trecutul propriei vieti. Cândva, în copilaria lui, când Era Haosului Climatic era abia la început, din locul unde statea ar fi avut în fata o câmpie, drumuri, orase,.. oameni trecând încolo si-ncoace în masinariile lor de demult. Datorita topirii calotelor glaciare, oceanul invadase o mare parte din uscatul planetei, iar miscarile tectonice facusera restul. Acum, doar valurile si tipetele sporadice ale fapturilor necorupte tulburau linistea întinderii de apa, iar delfinii înotau deasupra câmpiilor de alta data.
Încalzirea atmosferei planetei a afectat tot ce-i viu, a adus mutatii si boli, apoi catastrofe în lant care au modificat geografia. Toate acestea nu se întâmplasera dintr-o data. Când au început schimbarile, clima a devenit impetuoasa si instabila, cu ierni calduroase si ninsori în plina vara, cu secete pârjolitoare sau ploi fara sfârsit. Solul s-a erodat, nimic folositor nu se mai putea cultiva si oamenii sufereau de foame. Arsita dadea foc padurilor si multe specii de arbori sau de animale au disparut cu totul. În schimb, apareau mereu roiuri de insecte, care invadau regiuni întinse, si se înmulteau balariile otravitoare si maracinisurile. Dar, oricât de rele ar fi fost toate acestea, erau numai începutul.
Când au început cutremurele în serie si uraganele care durau zile în sir, s-a crezut ca a venit sfârsitul. Dar, ceea ce era înca si mai rau, abia dupa aceea a venit. Datorita distrugerii stratului de ozon atmosferic, au aparut microbi si virusi ce secerau localitati întregi sau provocau tot felul de suferinte necunoscute pâna atunci; oameni tineri cadeau rapusi în plina zi sau se degradau în câteva luni pâna când se stingeau, asemenea batrânilor. Se zvonea ca acesti virusi fusesera creati în laboratoare si scapati de sub control. Nimic sigur nu s-a aflat în privinta aceasta. Din laboratoare au iesit însa primii mutanti, carora li se spunea “oameni evoluati”, special conceputi pentru a face fata acestui mediu ostil. Unii nu se deosebeau de oamenii obisnuiti, dar codul lor genetic era altul si ei stiau asta. Altii erau adevarate aratari sinistre. Atât unii cât si ceilalti erau programati sa supravietuiasca si sa-si afirme superioritatea. Pareau hotarâti sa demonstreze ca timpul care a sosit e al lor si ca toti oamenii vor deveni mutanti, mai devreme sau mai târziu. Au fost destui cei ce s-au lasat convinsi si au acceptat, pe pielea lor, experimente care le-au facut rau sau, în orice caz, nu le-au adus nimic bun.
Viata sociala a capatat, la un moment dat, un aer de schizofrenie colectiva. Nu se putea sti cine este mutant si cine a ramas om, iar când se lua o hotarâre oarecare, se putea banui ca nu e motivata de interese publice, ci de dorinta de a justifica un nou experiment pus la cale în laboratoare. Suspiciunea a devenit modul comun de viata. Printre oameni, nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Doar mutantii se cunosteau între ei, se sustineau pe cai oculte, si tot ceea ce reusea unul de-al lor era difuzat îndata pe toate canalele de comunicare în masa. Oamenii sanatosi, atâtia câti erau, ajunsesera sa ofere mita pentru a li se face o mutatie genetica oarecare, cu efecte cât mai vizibile, pentru a obtine tot ce se putea de la viata. Conspiratia mutantilor devenise evidenta, pentru oricine mai era în stare sa judece.
Nu e greu de înteles ca toate aceste rele au adus o noua perioada întunecata, de regres general, cunoscuta sub numele de Evul Mediu de la jumatatea secolului. Traise acele timpuri si vazuse destule locuri si lucruri. Lumea se schimba în permanenta, într-o goana infernala, si el facuse parte din aceasta goana. Totusi, în ultimii douazeci de ani, natura îsi recâstiga treptat un fel de echilibru, dar, în alt mod decât odinioara. Oamenii erau mai rari si se traia putin; alte vietuitoare se grabeau sa ocupe locul ramas liber, iar Oceanul Planetar parea atotputernic.
Era al doisprezecelea an de când perioada denumita “Dictatura Mutantilor” luase sfârsit si realiza probabil ultima calatorie a vietii în speranta regasirii locului unde avusese cândva o familie. În spate, se întindeau spinarile tocite de ploi ale unor dealuri napadite de arbusti si maracini, tinut cunoscut acum de catre marinari sub numele de Capul Boldcs. Gunnar se ridica în picioare cu o miscare anevoioasa, sprijinindu-se într-un baston metalic.
- Du-te, blestematule, du-te.., sa nu te mai întorci ! – sopti, privind în zari, catre Oceanul pe care îl iubea, desi îl considera vinovat de transformarea tragica a destinului sau.
Mai mormai apoi ceva, facând niste gesturi scurte în directia Oceanului aidoma unui preot care încheie în graba slujba. Se întoarse si începu sa urce malurile râpei. Straniul ritual de blestemare a apelor, pe care tocmai îl savârsise, nu era decât o palida exteriorizare a golului sufletesc tot mai greu de suportat, o data cu trecerea timpului. Dupa câte patimise în ultimii ani se simtea înstrainat de toate. Cu timpul, îsi facuse loc nelinistea apropierii de capatul drumului, desi traise, într-un fel, aceeasi senzatie înaintea oricarei misiuni si a oricarei lupte.
Acum mergea sprijinindu-se în baston, datorita oboselii, dar, de obicei, pasii sai pastrau înca o vigoare neatinsa de batrânete. De altfel, în ciuda aspectului venerabil si scapatat avea un trup calit, iar cei cincizeci si sapte de ani, ceea ce însemna o longevitate respectabila în aceasta era, nu reusisera sa-l doboare. Ajuns în punctul cel mai înalt al promontoriului, îsi încorda auzul si asculta câteva clipe. Se îndrepta catre o viroaga mai ferita de vânt, în care un tânar trebaluia ceva în jurul unui foc.
Tânarul, Ármin, sa fi avut vreo saptesprezece ani, bine legat, era preocupat de pregatirea unui iepure vânat de curând. Era la vârsta primelor smocuri de par blond care-i împodobeau fata catifelata, în loc de barba si mustati. Purta, asemeni majoritatii oamenilor cu mijloace reduse, obisnuitul CA standard, un combinezon adaptativ uzat, tinuta folosita, la început, de militari si adoptata acum, de cei mai multi, ca vesmânt unic.
Acest costum, în varianta sa comuna, este destul de moale, chiar placut, la interior, protejând pielea în cazul marsului prelungit datorita miilor de canale si pori minusculi cu senzitivitate termica, care asigura respiratia si filtrarea aerului. În exterior, costumul este aspru dar flexibil, fiind, în general, rezistent la lovituri sau zgârieturi. Variantele avansate protejeaza corpul împotriva armelor de foc, ca si împotriva celor mai insidioase microorganisme. Combinezonul are memoria activa a formei, astfel încât, dupa o vreme, el devine una cu purtatorul sau. Cizmele articulate din siltekon, cu carâmbii strânsi deasupra genunchilor, completau firesc tinuta oricarui calator.
În jurul lui Ármin, raspândite pe pamânt, erau ustensilele obisnuite de campanie, indispensabile la prepararea hranei sau la pregatirea adapostului pentru acea noapte. O pala de vânt îi aduse în nari un iz neplacut, si gândi ca iepurele, abia ucis, prinsese deja miros. Fara îndoiala ca bacteriile, sporii si mucegaiurile flamânde, ramase dupa razboaiele mutantilor, aveau o viteza de înmultire incredibila, dar, parca nu-i venea sa creada… Tot ce este viu traieste acum putin si intens, spunea uneori Gunnar.
Nici un zgomot nu se deslusea în afara de freamatul oceanului, totusi instinctul îl facu sa-si întoarca privirea peste umar, doar pentru o clipa,.. suficient cât sa distinga clar siluetele a trei indivizi scurti, butucanosi si zdrentarosi, care alergau cu salturi ample printre maracinii zonei, încercând sa-l atace prin surprindere. Aveau fete oribile, cum Ármin nu mai vazuse niciodata, ceva intermediar între om si animal de prada. Cu un cutit de vânatoare în mâna, flacaul lua numaidecât pozitie de aparare, retragându-se în acelasi timp strategic, catre coama dealului. Vazându-se descoperiti, agresorii au ezitat, s-au oprit, apoi au început sa rânjeasca si sa mârâie amenintator, pe trei voci. Îsi aratau coltii puternici si ascutiti, urlând cu boturile întredeschise. Pregatirea aceasta nu a durat însa prea mult, deoarece vedeau ca tânarul este singur, aparându-se doar cu cutitul pe care îl agita prin fata lor… Unul dintre ei se întoarse sa adulmece iepurele, însa, cel ce parea sa fie seful grupului mârâi furios si-l aduse la ordine. Cel din stânga arunca, puternic si precis, un bolovan spre baiat, dar el reusi sa se fereasca. Efortul de a-si schimba pozitia si terenul în panta îl facura sa alunece si sa cada, astfel încât aratarea aflata în mijlocul grupului si semenul sau din dreapta prinsera curaj sa se arunce asupra lui.
Ármin era acum de-a dreptul îngrozit si zvârli cutitul, aproape la întâmplare, asupra atacatorului din centru aflat mai aproape, pe care îl vazu imediat clatinându-se, iar rânjetul i se slei pe fata. Cel putin aceasta a fost imaginea pe care a perceput-o, o data cu bubuitul de pistol ce rasuna ca o muzica salvatoare pentru urechile lui. Seful, cum parea sa fi fost acesta, cazu în genunchi si începu sa horcaie, ceea ce stârni panica celorlalti doi. Gunnar era la circa treizeci de pasi si tintea deja cu pistolul pe cel de-al doilea. Atunci, amândoi au scos un fel de icnet si au tâsnit spre poalele dealului, prin maracinis, parca mai mult rostogolindu-se decât fugind. Înca unul a fost ajuns din urma de un glonte si a cazut, a treia împuscatura însa nu si-a mai atins tinta si zdrentarosul parea sa scape.
- Drace ! exclama Gunnar.
În timp ce se uitau amândoi cu regret în urma lui, un lup urias, gri-argintiu, sari din tufisuri si îl prinse, îl pravali si-i sfârteca gâtul. Abia daca avusese timp sa geama ascutit, încercând sa se apere cu mâinile.
- August.., bun baiat! zise batrânul si pleca sa aplice lovitura de gratie celor doborâti.
Îi întoarse pe rând cu fata în sus, constatând ca nu mai avea motiv sa risipeasca gloantele. Fetele paroase ale celor trei creaturi, fruntile tesite, maxilarele viguroase si coama maronie de pe spate, nu lasau nici o urma de îndoiala.
- Oameni-hiena ! spuse Gunnar.
Ármin simti în nari un miros specific, ceva gen câine ud, dar si un iz de acid acetic, duhoare pe care stia ca nu va mai putea sa o uite.
- Credeam ca suntem departe de tinuturile lor – gândi tânarul, cu voce tare.
- A fost o patrula, în cautare de hrana. De altfel, acum au început sa apara peste tot. Poate ca tribul lor pregateste o migratie. Te-au atacat pentru ca au crezut ca esti izolat… Unde ti-erau armele?
Baiatul nu raspunse. Într-adevar, incidentul îl prinsese pe picior gresit. Desi costumul l-ar fi aparat cât de cât, putea fi ranit grav sau ucis. Luni întregi de povete si pregatire, pe care Gunnar le investise în el, pareau fara rezultat. Asa credea ca va gândi acum mentorul sau, cu toate ca acesta nu era defel adevarul.
- Înainte de a-i împinge în râpe, întipareste-ti în minte duhoarea lor, relua capitanul. Astia au fost dintre cei primitivi… altadata, însa, îi poti întâlni în orase, aratând aparent ca oamenii. Ia seama la acest kadromon* pentru a putea sa-i recunosti, daca tii sa ramâi în viata. Din fericire pentru oameni, aceste fapturi au înca o teama animalica fata de armele de foc. De fapt, ei erau destinati sa fie un fel de gunoieri ai mutantilor conducatori.
Ármin era coplesit de contactul neasteptat cu o specie de mutanti. Nu era prima data când afla despre ei, dimpotriva, crescuse auzind astfel de legende. Se simtea înmuiat, suparat ca nu fusese la înaltime, dar, curios, parca si eliberat într-un fel. Era uimit ca aceste fiinte cu aspect uman erau atât de salbatice, în timp ce animalele, cum ar fi August, pot fi atât de inteligente, iar în urma razboaielor au capatat însusiri pe care, se spune, nu le aveau înainte. În urma cu opt luni, Ármin era hamal la un depozit din Vdlnius, unde Gunnar s-a oprit sa se aprovizioneze dupa ce a evadat din “Raketland”. Batrânul cumparase un bric vechi ce avea nevoie de reparatii, când i-a propus sa lucreze pentru el. De atunci, a învatat cum se repara un vas, a învatat sa navigheze si sa mânuiasca armele. Uneori, îi povestea întâmplari din razboi sau din istoria adevarata si traita, de dupa potop. Calatoria aceasta era scoala pe care nu o facuse, iar Gunnar îi era ca un tata, necunoscut pâna de curând.


*
* *


Era o zi deosebita pe malurile estuarului. Pentru prima data, dupa multa vreme, vântul batuse slab, iar soarele s-a aratat de câteva ori printre perdelele de nori. Doctorul nu a vrut sa scape aceasta zi, “pentru binele copiilor!” cum spunea el, asa ca au iesit pe plaja proprie, pazita de oameni de încredere. Doctorul, sau Alex, cum îi spunea prietena lui, Vera, le-a instruit (pentru a câta oara?) ce trebuie sa faca pentru a nu se expune prea mult pe plaja, în aer liber.
Jasmin, fiica Verei, si Margo, nepoata Doctorului, au îmbracat costumele dupa ce s-au uns, în prealabil, cu crema protectoare pe tot corpul. Jasmin, la cincisprezece ani, era o satena cu trasaturi delicate, visatoare si putin distrata, spre deosebire de Margo, cu un an mai în vârsta, care impresiona prin statura înalta, musculoasa, de parca ar fi fost sculptata în marmura. De altfel, numele ei romantic, Margareta, a fost repede prescurtat în Margo, ca, apoi, un istet din anturajul lor sa o boteze “Gargo”, de la garguie, acestea fiind personajele unui apreciat hiperdisc cu statui care prind viata, printr-un fel de transmutatie magica, ca sa apere omenirea de monstri creati pentru a o distruge.
_________________________________________________________________________________
*) Kadromon – etologia actuala denumeste astfel o substanta sau o modificare subtila a mediului, produsa de o anumita specie, ce constituie semnal de avertizare pentru o alta specie concurenta sau prada a primeia si care traieste în acelasi mediu. În lumea descrisa în “Cronica…”, termenul pare sa fi intrat în limbajul cotidian.
Fetele pareau sa se înteleaga minunat, plaja le-a deschis apetitul pentru joaca si, curând, erau amândoua îmbujorate. Fata prelunga si adesea încruntata a lui “Gargo” stralucea de veselie când se amuzau din cine stie ce motiv. Costumele lor translucide irizau în toate nuantele curcubeului, datorita picaturilor de apa si a texturii cristaline ce confera protectie la radiatii, dar si miriade de efecte optice.
Doctorul, tolanit în fotoliul sau, privea încântat joaca celor doua fete. În acelasi timp, vedea copilul diform, îndopat cu hormoni si aproape abrutizat, cum o gasise pe Margo în urma cu sase ani… Era fiica fratelui sau mai mic, medic pe un vas-spital care fusese distrus undeva, în sud. Cu mari eforturi, a reusit sa o recupereze pe Margo din captivitatea impresarilor de amazoane. Tot acest rastimp a fost o lupta pentru a o aduce pe calea cea buna. O lupta înca de purtat pentru sanatatea fetei, caci tarele psihice se pot manifesta oricând, iar urmele suferintei i se citeau pe fata, pentru cei ce ar fi stiut povestea.
- Se pare ca a fost o idee buna sa iesim la plaja, pâna la urma - spuse Vera, completându-si stratul de unguent protector de pe gambe. Era posesoarea unei perechi de picioare lungi si superbe, de fosta dansatoare, a caror întretinere o preocupa îndeajuns.
- Da, vezi, tot natura ramâne cel mai bun doctor. Pe Margo n-am mai vazut-o râzând asa,.. de ceva vreme! Parea nervoasa si plictisita în ultimul timp. Iesirile ei impulsive se accentuasera cam prea mult – raspunse Alex.
- Te framânti exagerat pentru ea, se va descurca singura de-acum. Are vârsta la care tinerii încep sa înfrunte viata.
- Nu, Vera, are foarte mult de recuperat. Daca nu o gaseam atunci, ar fi fost obligata sa practice luptele acelea bestiale, sa învete sa ucida sau ar fi fost ucisa. Media de supravietuire acolo e de sase luni, dar se poate muri si în chinuri, cu ficatul distrus de steroizi. Ah, ti-am povestit lucrul asta de nenumarate ori.., iarta-ma! spuse Alex, întorcându-se catre ea.
Vera îsi lasase pe brate bretelele costumului, aplicând crema pe umeri si pe piept. Dupa ce o admira o clipa, cu un zâmbet tandru, Alex îi spuse:
- Esti tare atragatoare !
- Doar atât? “Esti tare atragatoare…”- îl persifla Vera. Te rog, unge-ma pe spate!
Doctorul executa fara comentarii, întinzând crema uniform, cât permitea decolteul costumului de plaja. Vera purta un costum cristalin ca o dantela, asemanator cu al fetelor, dar mai complicat, pentru ca dadea senzatia vizuala a unui trup sculptat în diamant. Costumele de plaja noi, care se purtau acum, erau transparente în lumina slaba, atunci când spectrul radiatiei nu prezenta nici un pericol, eventual cu usoare opacizari bine plasate. Ele se adaptau treptat, reflectând radiatia excesiva într-o paleta infinita de efecte cromatice. Alex, considerându-se de moda veche, purta un fel de pantaloni scurti cu salopeta, cu riscul de a se bronza neuniform.
Nuditatea, în special cea feminina, nu mai constituia, de mult, un tabu. În vremurile fericite, de altadata, cei mai multi copii se nasteau sanatosi si aveau sansa sa devina adulti frumosi. Acum, frumusetea se dobândea asemenea unei profesii râvnite, dupa ani de tratamente, operatii si implanturi. Se putea vorbi de un adevarat cult al nudului uman, ca reactie la modelele impuse în vremea dictaturii mutantilor. Etalarea unui trup perfect, departe de a fi criticata, era apreciata ca o proba de virtuozitate, care însa se producea relativ rar, pentru ca agentii patogeni atât de activi, din mediu, nu prea permiteau acest lucru.
Locul unde se aflau era un mic golf sapat de torentele revarsate cândva în fosta vale, acum complet inundata. Pe magura ce domina golful, se înalta silueta cocheta a castelului Doctorului, înconjurat de pini, platani si eucalipti, de unde o poteca serpuitoare de piatra alba cobora pâna la tarm. Câtiva oameni fideli, ramasi alaturi de Doctor înca de la terminarea razboiului, pazeau acest domeniu pe care locuiau împreuna. În larg, se vedeau doua clipere, acele frumoase corabii construite în ultimii ani pentru transport sau explorare. Propulsia cuantica, cu asa-numita energie a punctului zero, le oferea raza de actiune nelimitata, astfel încât se deplasau în liniste, pe orice vreme, ca niste vise ale trecutului.
Veronika, sau Vera, încercase sa atinga, pe planul aspectului fizic, perfectiunea. Avea treizeci si sase de ani si nu mai era chiar atât de tânara pentru timpurile dificile în care traia. Cu toate acestea, arata splendid, de parca nimic nu o putea tulbura. Eleganta, cu un farmec aristocratic bine cultivat, venise în urma cu saisprezece ani din tara sa doar ca o femeie frumoasa, cu forme armonioase si cu ambitia de a-si face o situatie, de a fi bogata. Parul tuns scurt, saten-roscat, aranjat dintotdeauna cu gust, încadra o fata ovala cu frunte perfecta, ochi caprui, buze senzuale, cu barbia voluntara si foarte feminina în acelasi timp. Se angajase la început dansatoare într-un local, fizicul o ajuta din plin, dar nu era genul obisnuit, fiind, mai curând, o frumusete trufasa care intimida.
Despre familie sau trecut, nu i-a placut sa vorbeasca niciodata si nici despre motivul ce a determinat-o sa plece din orasul ei. Povesti despre persecutiile la care recurgeau corporatiile se auzisera destule în acea perioada si nu era, de altfel, singura refugiata. “Regimul corporatiilor”, sau al “ghildelor”- cum i se mai spusese, ridicase munca la rang de ideologie, pretinzând din partea cetatenilor mereu noi “dovezi de atasament” fata de valorile corporatiei, pâna la epuizare. Majoritatea germanilor nu mai puteau accepta acest tratament, astfel încât multi s-au refugiat, asemenea Verei. Inteligenta, talentul si, în special, puterea ei de seductie l-au determinat pe unul din patronii la care a lucrat sa o ceara în casatorie.
Fostul sot fusese un barbat aparent sters, de patruzeci de ani, muncise toata viata pentru altii, ca apoi sa mosteneasca o consistenta avere. Destui au fost cei ce au vazut în aceasta casatorie eternul troc, tinerete contra situatie, dar pentru ea era, fara îndoiala, cea mai buna alegere dintre cele care i s-au oferit în acea perioada. Sotul o diviniza, mai ales, dupa nasterea fetei, Jasmin. În ceea ce o privea, Vera se simtea cu adevarat reconfortata în prezenta lui, pentru ca era inteligent si generos. Omul traia pentru ea, gata sa-i satisfaca orice capriciu, si, în plus, avea umor, o facea sa râda în fiecare zi… Pâna la urma, aproape l-a iubit si credea ca s-a achitat onorabil de rolul de sotie în cei patru ani cât au trait împreuna, pâna sa fie rapus de boala.
Pe Alex l-a cunoscut la sfârsitul razboiului, când devenise aproape un mit. Îi placea sa vina în restaurantul lor, sa ia masa împreuna cu grupul lui de fideli. Pe vremea aceea, avea treizeci si opt de ani si arata perfect – ca si acum – gândea ea. Ce femeie nu si l-ar fi dorit pe acest barbat înalt, usor carunt, subtil si charismatic, omul forte al momentului. Extrem de manierat si atent, parea sa caute doar o prietenie dezinteresata, la începutul relatiei dintre ei doi. În jurul lui roiau o multime de femei frumoase si fantastic de senzuale, dar el a preferat sa o astepte pe ea. Admitea ca a avut noroc de barbati deosebiti. Se întâmplase ca, din clipa când a pasit pe acest tarm, sa simta ca va fi bogata, ca totul va fi bine, si asa a fost.
- De fapt, relua Vera, eu însami sunt preocupata ca Jasmin este prea moale, o floare de interior, care nu stiu ce va face mai târziu… Cel putin Margo este puternica, si forta impune respect. Jasmin este si foarte neatenta, parca ar trai într-o lume de vise. Ma doare sa spun ca e putin ciudata.
- Ai vorbit cu ea, presupun…
- Da, numai ca nu a avut nici un rezultat, crede-ma! raspunse Vera.
- Ei bine, mai exista o solutie,.. sa-i dezvalui totul! Sa-i povestesti, ca pe o lectie, experientele tale, fara sa omiti nimic. Asa ar trebui sa procedeze fiecare parinte la un moment dat. Stiu, din proprie experienta, ca are efect! De fapt, tatal meu a facut asta cu mine.
Vera nu raspunse. Alex îi lua mâna într-a sa, dar ea se retrase usor.
- Plec sa le caut pe fete, nu se mai vad. Se face târziu!
Silueta ei se îndeparta, stralucind tot mai slab în lumina amurgului.
“Cât ne este de greu sa ne acceptam pe noi însine!”- gândi Alex. “Cât ne este de greu sa acceptam, fata de copiii nostri, ca nu suntem perfecti, ca am fost slabi si s-a întâmplat sa mai si gresim!” De aici provenea, se stia acum, mitul superioritatii mutantilor fata de oameni. Oamenilor le era comod sa creada ca slabiciunile si greselile lor se datorau imperfectiunilor genetice care, de ce nu, se puteau corecta prin mutatii bine planificate. Si-apoi, neîncrederea aceasta ce se naste între oameni datorita tendintei de a proiecta, pentru ceilalti, o imagine idealizata a propriei persoane…

*
* *


Soseaua de coasta pe care mergeau era marginita la vest de apa, de tarmul marii unde fusesera aruncate de-a valma bolovani, lespezi de beton desprinse din cladiri vechi, bucati mari de fier din vagoane, vapoare sau vehicule esuate din alte vremuri. Aceasta îndiguire, întrerupta pe alocuri, avea rolul sa stavileasca cât de cât apele marii în timpul fluxului, în caz de furtuni sau uragane. Adesea, însa, digul nu rezista, ceea ce se vedea din starea drumului, obligat sa faca în permanenta alte meandre pentru a ocoli obstacole mai vechi sau mai noi. Overbus-ul ocolea, pe cât putea, aceste obstacole, dar se întâmpla ca ruperile de drum sau obiectele de tot felul sa apara în intervalul dintre calatorii, astfel încât pilotul automat, de-a dreptul arhaic, nu reusea sa evite optim socurile care zguduiau toata hardughia. Cei doi însotitori pareau obisnuiti cu acest aspect de care nu se sinchiseau, si doar câte un hop foarte serios îi salta în scaunele lor tocite. Overbus-ul nu era altceva decât un amfibiu militar hodorogit în timpul ultimelor conflicte, transformat acum în vehicul de transportat marfuri sau oameni, atunci când erau clienti si afacerea mergea.
Drumul era putin circulat. Spre est, pe partea dreapta dupa cum se deplasau acum, dealurile erau rascolite pentru implantarea a nenumarate cazemate si puncte de tragere legate între ele prin parapeti si tuneluri din beton sau polidur, ramase din perioada razboaielor. Acum, napadite de buruieni si arbusti, Ármin le gasea interesante, gândind ca explorarea sutelor de catacombe ar fi fost o adevarata aventura, aidoma unei calatorii în Jungla Anatholiei, despre care stia ca e stranie fara sa fi fost acolo. Ceea ce nu stia înca, era ca o asemenea tentativa aventuroasa ar fi fost aproape sigur mortala.
Gunnar statea cu ochii închisi, parând ca doarme. Oboseala cumplita din ultimile zile, dupa ce au fost nevoiti sa paraseasca bricul avariat la Capul Boldcs, îl doborâse pentru prima data. Lânga el, August cântarea totul în jur, cu atentie canina. Dupa abandonarea vasului distrus au mers aproape saizeci de kilometri pe jos pâna la prima localitate mai rasarita unde, dupa zile de tatonari si asteptare, Gunnar tocmise cu ultimii bani, împreuna cu alti calatori, acest overbus rablagit care se târa cu patruzeci de kilometri la ora pe fostul Drum Numarul 1. Desi avea doua mitraliere si un mic tun omnidirectional, armele nu pareau apte de functionare ci, mai curând, bune pentru intimidare. Punctul terminus era Knmpina, cel mai important port la Marea de Sud-Est, cu aproape jumatate de milion de locuitori, un oras foarte mare pentru aceste timpuri si locuri. Zguduiturile vehiculului l-au facut sa se trezeasca înainte de intrarea pe podul suspendat peste Estuarul Prrkhova, care permitea navelor cu catarg înalt sa patrunda la danele interioare ale portului si sa urce pe afluentii acestui bazin. Modelul imitat de constructor era poate Golden Gate, pod celebru cunoscut din filmele vechi, materialul fiind, însa, metal si polidur, mai usor decât betonul.
Imitatie sau nu, podul era singurul lucru impunator si frumos vazut de Gunnar si Ármin în ultima vreme. Era un contrast evident între drumul pustiu de pâna aici si acest pod zvelt, arcuit elegant prin aburul matinal ce se ridica deasupra estuarului. Intrarea pe pod urma sa se faca, conform obiceiului, dupa câteva saluturi neprotocolare între calauze si gardienii care pazeau o simpla bariera ridicatoare.
- Salut, Testosule! Ce faci? întreba unul dintre însotitori pe gardianul corpolent si negricios ce se apropia agale.
- Bine ba, mutant pricajit! Pe cine ai adus? întreba acesta.
- Niste amarâti în cautare de lucru.
- Vino cu mine la ghereta, îl invita “Testosul” pe însotitor, dupa ce arunca o privire grabita catre “amarâtii” din overbus.
- Cum sa nu, sefu’! raspunse celalalt pe un ton devenit brusc servil, daca n-ar fi fost subtil-ironic. Calauza cunostea bine lectia, doar o repetase de zeci de ori… Omul din post trebuia sa-si primeasca “dreptul”, pentru ca intrarea în oras sa decurga fara probleme.
Lânga ghereta paznicilor, un panou mare, albit de ploi, ura calatorilor bun-venit în “Orasul Liber Kòmpina” si, totodata, îi anunta ca pe teritoriul acestuia sunt interzise substantele psihotrope, preparatele hormonale sau genetice neautorizate si armele chimice, bacteriologice sau radiologice, care fac obiectul tratatelor de neproliferare. Evident, armele de foc sau cele albe nu intrau în aceste categorii si erau, în consecinta, permise, asa cum este firesc pe teritoriul unui oras liber.
Dupa întrevederea din ghereta, însotitorul parea grabit sa plece, iar gardienii au ridicat bariera la semnalul dolofanului cunoscut pentru inteligenta sa “sprintena”, supranumit Testosul. Bineînteles, cel în cauza purta cu mândrie aceasta porecla ce îi conferea prestigiu în zona barierei si la cârciuma “Maimuta alba” din cartierul sau.
Dupa trecerea peste pod, overbusul schimba directia si se deplasa lent catre un teren viran, aflat în apropierea Portului Vechi. Situat într-o zona îngusta a estuarului unde nu aveau acces navele mari, Portul Vechi era aproape pustiu. Doar câteva nave usoare sau de agrement stateau la ancora, aparent uitate de proprietarii lor. Lânga cimitirul de masini care exista acolo, însotitorul-sef opri si taie brusc motoarele, de parca gasise locul potrivit sa abandoneze pentru totdeauna acea rabla.
- Oameni buni, v-am adus pâna aici, cum ne-a fost întelegerea! De-acum, paziti-va singuri si, la o adica, nu va cunosc, nu ma cunoasteti…
Agitatia oamenilor provoca retragerea prudenta a unei vulpi si a câtorva sopârle care se încalzeau la soare pe tabla camioanelor si a cisternelor de altadata.
…Trecuse peste un sfert de ora de când pasagerii overbusului se raspândisera care încotro. Dupa câteva miscari rapide si dezordonate, sopârlele îsi reluasera locul pe capotele încalzite. Vulpea ridica capul si ciuli urechile, când însotitorul porni din nou masina si începu sa ruleze lent. Curios, dar, de data aceasta, motorul era silentios, iar overbusul se deplasa cu mare precizie pe un drum întortocheat si îngust prin mijlocul cimitirului de masini. Dupa alte zece minute ajunse în fata unui vechi atelier de dezmembrat ce parea pustiu, mai ales ca un lacat enorm se vedea pe usile de intrare. Usile, însa, se ridicara automat, cu lacat cu tot, si se închisera fara zgomot în urma overbusului care intra înauntru.

sus