Când m-am nãscut, secolul trecut împlinea cincizeci de ani. Nu cred cã acest lucru i-a influentat cu ceva dezvoltarea ulterioarã. S-a sfârsit deplorabil, fãrã împliniri notabile; nimeni nu-i va putea sterge, însã, pecetea de veacul cel mai criminal din toate câte s-au cunoscut. Si încã, precum doar prin/din suferintã se naste ceea ce dãinuie, nimeni nu-i va putea sterge pecetea de veac al celor mai importante revolutii si esecuri din istoria omenirii. Poate doar focul si roata… Eu apartin secolului în care au murit utopiile. Apartin secolului care a cãscat prãpastia între viata interioarã si aceea exterioarã a fiintei umane, amplificând schizofrenia civilizatiei. Ruptura e în fiecare dintre noi, fie cã o recunoastem, fie cã nu.
Din aceastã situatie a fiintei mele s-au nãscut poemele ce s-au scris mai departe si toate celelalte lucruri pe care le-am fãcut, cu voie sau fãrã de voie. Viatã adevãratã nu le poate insufla, mai departe, decât tu, cititorule. Poate cã meritã.