Dupã ce a împlinit treizeci de ani, poetul (socotit semnificativ pentru generatia din care face parte) s-a gândit sã-si încerce uneltele si în prozã. Si nu una oarecare, ci la cea mai înaltã sincronizare cu momentul actual. Adicã o (de)constructie deliberat postmodernã, cu putin din toate, dupã o retetã "cãlugãreascã" ce nu lasã pe dinafarã nici o plantã (mai mult sau mai putin comestibilã) din grãdina literaturii. Lectura celor 150 de pagini e surprinzãtor de lejerã! Hiperrealismul din "debutul" frazei e repede condus spre un fantastic ironic ori spre un derizoriu absurd. Naratiunea e dependentã cu totul de înclinatia funciarã a autorului spre poezie. S-a spus cã sunt, de fapt, poeme în prozã. (Petru Romosan). Ceea ce nu este departe de adevãr. Miza textului este, din pãcate, mult mai micã decât aceea cerutã de poezie (fie si în forma prozei). Tentatia ludicului minor ("e haios" - Marius Ianus) produce doar uneori umor, arareori chiar te tulburã! Calitatea sigurã a textelor este cã, împreunã, creeazã o lume cãreia îi poti gãsi corespondente relative în realitate. Este evident cã fictiunea nu este totalã, la originea "întâmplãrilor" aflându-se evenimente si personaje reale. Ceea ce nu creeazã semnificatie în sine, chiar dacã cititorul ar putea, la rigoare, localiza sau recunoaste. (Una dintre lansãrile cãrtii s-a fãcut la Spitalul de Psihiatrie Voila, tocmai pentru cã autorul lega, într-un fel, unele texte de acesta.) În cãutarea genului proxim, as trimite spre unele proze scurte din Visul de iarnã al Izabelei de Ioan Mihai Cochinescu, un optzecist sadea, distanta fiind totusi prea mare fatã de parabola acestuia din urmã. Ceea ce deranjeazã, în general, este senzatia cã cel care spune "gluma" râde primul. Jucãus prin definitie, Dan Mircea Cipariu dã impresia cã uneori se joacã de unul singur. Dar o face cu talent si cu stiintã, fãrã îndoialã! Dincolo de gratuitatea jocului, de absenta dimensiunii tragice, de manierismul care îl paste cu deosebire. Sã zicem, însã, cã avem de-a face cu o fazã incipientã de prozator, cu o "cãutare a tonului" propriu, cu repetarea (cam haoticã…) a unor experiente pentru a se locui, mai târziu, pe sine. Oricum, nu pe suprafete prea întinse, pentru care nu sunt semne de respiratie suficient de puternicã.
Spectacolul Cipariu este, deocamdatã, de week-end. Vor veni si zilele lucrãtoare? Asteptãm.

Florin Dochia