|
Întreaga mea viatã Traducere de Marin Sorescu si Mihaela Simion Constantinescu |
«Bãnuiesc cã scurgerea
timpului si timpul
constituie un singur mister si nu douã»
Jorge Luis Borges s-a nãscut la 24 august 1899,
la Buenos Aires, în Argentina. La vârsta de sapte ani,
a scris prima sa povestire, La Viscera fatal. În 1914, familia
sa pleacã în Europa si se instaleazã succesiv
la Geneva, în Italia si în Spania, unde Borges intrã
în contact cu diverse miscãri artistice, cum ar fi
dadaismul sau miscarea spaniolã de avangardã, ultraismul.
La întoarcerea în Argentina, în 1921, colaboreazã
la diverse periodice literare si filozofice. Începând
din 1938, scriitorul îsi pierde treptat vederea. Scrie Pierre
Ménard, autorul lui Quijote, prima sa povestire fantasticã.
Dupã cãderea dictatorului Juan Domingo Peron, în
1955, este numit director al Bibliotecii Nationale; devine, totodatã,
profesor de literaturã la Universitatea din Buenos Aires. Povestirile
sale sunt traduse în numeroase limbi. Ajunge un „autor cult“
si primeste numeroase premii, între care premiul Formentor,
în 1961, pe care îl împarte cu Samuel Beckett, iar,
în 1980, premiul Cervantes. Împreuna cu prietena sa, Maria
Kodama, decide, în 1985, sã se stabileascã la Geneva,
unde moare la 14 iunie 1986, la vârsta de 87 de ani.
Considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, Jorge
Luis Borges a fost un om de o uluitoare culturã si o prodigioasã
eruditie. Orb, nu a scris niciodatã romane, ci numai povestiri
si nuvele, genuri literare în care rãmâne maestrul
de necontestat. Este creatorul unora dintre marile mituri literare contemporane,
cum este cel al „bibliotecii Babel“. Prin intermediul unor
fantastice jocuri de oglinzi, al unor ametitoare enigme si
al unor cãlãtorii imaginare în obsedantele labirinturi
ale memoriei si timpului, fascinantele sale povestiri baleiazã
întregul câmp al speculatiei umane. Mare cãlãtor
în ciuda cecitãtii de care suferea, Borges a vizitat
de multe ori Parisul. Împreunã cu Maria Kodama, obisnuia
sã locuiascã la celebrul Hotel din strada Beux-Arts, loc
predilect al dadaistilor, unde discuta îndelung cu Pierre
Loti si Oscar Wilde, acesta din urmã murind aici singur
si ruinat...
Borges despre Borges (fragment dintr-un interviu)
De când v-ati gândit sã deveniti
scriitor?
Din totdeauna. Când am început sã scriu, aveam trei
sau patru ani. Tata, psiholog anarhist, este cel care mi-a dezvãluit
valoarea poeziei. Cuvintele, spunea el, nu sunt doar mijloace de comunicare,
ci sunete muzicale, magice si complexe. Aveam deja 24 de ani si el mã
sfãtuia sã continuu lecturile, sã nu scriu decât
când voi simti nevoia realã s-o fac. Si mai ales, sã
nu mã grãbesc sã public. El însusi scrisese
un roman, pe care nu l-a publicat niciodatã. În fond, eu
am devenit scriitor pentru cã aceasta era vocatia lui si pentru
cã el nu a reusit sã devinã. I-am urmat toate sfaturile.
O spun cu oarecare nostalgie, deoarece, din 1955, cecitatea mã
împiedicã sã citesc. În acel an, s-au produs
în viata mea douã lucruri capitale: am fost numit director
la Biblioteca Nationalã din Buenos Aires si, aproape simultan,
am orbit. Douã sute de mii de volume la îndemânã...
fãrã sã le pot citi. (...)
Credeti cã ati ajuns sã fiti BORGES,
acum când aveti o „operã“?
Este foarte emotionant ceea ce spuneti, dar vã rog sã
puneti opera între ghilimele. Nu am o „operã“,
ci fragmente. Nu stiu de ce sunt celebru. La început credeam cã
n-o sã public niciodatã; apoi, cã sunt o superstitie
argentinianã. Acum, trebuie sã mã resemnez si sã
accept cã nu sunt un impostor: am primit, în Franta, Legiunea
de onoare, iar mai multe universitãti m-au fãcut doctor
honoris causa... Dar Borges ar prefera sã fie lãudat mai
curând pentru ceea ce n-a scris, decât pentru ceea ce a
scris. Adicã pentru ceea ce a sters si se gãseste printre
rânduri. Se poate face acest lucru multumitã lui Cervantes
si literaturilor francezã si englezã, pentru cã,
în general, spaniola este foarte grandilocventã. Am mereu
în minte cuvintele lui Boileau: Am învãtat de la
Molière arta de a scrie greu versuri simple. Dupã pãrerea
mea, putini scriitori au atins perfectiunea, exceptându-l, poate,
pe Kipling în nuvelele sale. Nu are nici un cuvânt în
plus. Încerc, cu totalã modestie, sã învãt
de la el. Sã fiu în acelasi timp simplu si complex. Desigur,
anumite subiecte cer un roman, cum ar fi invadarea Rusiei de cãtre
Napoleon. Dar n-am de gând sã scriu romane. (…)