“Cultura
româneascã n-are viitor. […] Va dispãrea si
limba românã […] în patruzeci-cincizeci de
ani... “ (Alex Stefãnescu)
Afirmatiile
apocaliptice de mai sus, chiar rupte din contextul interviului acordat
de distinsul critic Iolandei Malamen, pot induce fiori reci pe sira
spinãrii unuia mai slab de înger. Din ce natie vor
fi atunci nepotii nostri si nepotii lor, dacã
nu doar limba românã, ci chiar cultura românã
va dispãrea? Ce neant se va pogorî asupra acestor meleaguri
despre care se zice cã sunt binecuvântate de Dumnezeu?
Sau chiar si Acesta din urmã sã ne fi abandonat?
Cum era de asteptat, prezicerea acestui alter ego al mamei (mamei)
Omida sau al Casandrei a fãcut destule valuri în cercurile
interesate - prin revistele de culturã, prin grupurile de discutii.
Nu s-au prea gãsit clienti de tovãrãsie
cu respectivul critic, dar un efect benefic tot a avut afirmatia
sa: a fost repusã pe tapet tema unei dezbateri reluate periodic
- care este conditia scriitorului român si a operei
sale în contextul literaturii universale? Descrierea acestei situatii
nu mai are, deja, nici o relevantã în aceste vremuri,
nimic semnificativ nu s-a întâmplat de multe decenii în
legãturã cu receptarea literaturii române pe alte
meridiane. Si nu din vina “administratorilor” - pe
care mai toatã lumea îi ia, din comoditate si suficientã,
drept tapi ispãsitori -, ci chiar din vina creatorilor,
a mizei mici pe care pariazã cu scrierile lor, fie si atunci
(sau mai cu seamã) când, ca intentie, vor sã
“rãspundã la toate marile probleme ale lumii”.
Ale lumii, dar nu ale omului. Semnalul de alarmã tras de Alex.
Stefãnescu nu constã în ceea ce putem întelege
la o lecturã superficialã, ci în comportamentul
de piatã (literarã) al scriitorului român.
Nu voi a intra în amãnunte ale creatiei si receptiei,
nici a posta interogatii de genul: cui se adreseazã scriitorul?
pentru cine scrie el? Mi se pare nerelevantã o asemenea abordare,
aici. Problema este cu totul alta, dupã opinia mea, si,
într-un fel, am întrevãzut-o în niste
coincidente. Printre câstigãtorii premiului
Nobel din ultimele decenii se aflã nigerianul Wole Soyinka (1986),
cu prezentã si activitate intensã în
Marea Britanie, rusul Joseph Brodsky (1987), exilat în Statele
Unite, chinezul Gao Xingjian (2000), stabilit, din 1987, în Franta,
V.S. Naipaul (2001), din Trinidad, stabilit în Marea Britanie,
dar cãlãtorind neobosit în Asia si Africa,
sudafricanul J.M. Coetzee (2003), stabilit la Adelaide, Australia. Toti
acestia (si multi alti scriitori cu faimã
mondialã, nominalizati la premii importante, între
care si Nobel) au ca teme predilecte ale scrierilor lor lumea în
care s-au nãscut, au copilãrit, s-au format, au creat,
chiar, o vreme. Asadar, nu trateazã “marile probleme
ale lumii”, ci micile probleme cotidiene ale omului obisnuit.
Cã acestea pot avea (si au) si semnificatii universale,
valabile în orice loc si în orice timp istoric, este
o chestiune care tine de talent si, uneori, de felul (strategia)
cum sunt comunicate ori de momentul în care se întâmplã
acest lucru. Interesant si semnificativ este cã, indiferent
unde se stabilesc, la un moment dat, autorii respectivi, ei sunt apreciati
(si) dupã locul de origine, dupã civilizatia
pe care o reprezintã, nu doar dupã limba în care
au devenit (mai mult) cunoscuti. Oriunde s-ar afla fizic, ei depind
(si asta s-a înteles peste tot, doar pe la noi nu prea…)
de spatiul de locuire spiritualã. (Aici as face trimitere,
ca si altãdatã, la opiniile despre “locuire”
si “ajunare” ale lui Viorel Cernica din dialogul publicat
în revista Axioma sub titlul “Despre cãile filosofãrii.)
Literatura chinezã nu l-a pierdut pe Gao Xingjian, atunci când
acesta a devenit cetãtean francez si scriitor francofon.
Literatura rusã nu l-a pierdut pe regretatul poet Joseph Brodsky,
atunci când acesta s-a stabilit în Statele Unite. Literaturile
sudamericane nu si-au pierdut scriitorii care s-au stabilit în
Europa ori în SUA. Aceasta este o fatã a monedei.
Cealaltã fatã ne oferã imaginea celor care
au rãmas în tãrile de origine, dar ale cãror
opere au circulat în mediile cu acoperire mondialã. Nu
are rost sã fac o nouã listã. Ar fi, mai degrabã,
cu folos sã întreb în ce fel ies scriitorii români
peste granite si în ce fel sunt receptati (tratati),
acasã, scriitorii români stabiliti (aflati),
din diferite motive, în strãinãtate. Sunt mai putin
scriitori români Bogdan Suceavã, Adina Dabija, Rodica Draghincescu,
Ioana Nicolaie, Adrian Rezus, Florentin Smarandache, Gelu Vlasin,
Costicã Brãdãtan, Florica Madritsch Marin
care, cu mijloacele de care dispun, participã din plin la afirmarea
literaturii române în lume? Ei nu se socotesc altfel decât
români, trãiesc viata literarã româneascã
intens, cu bucurie sau cu durere, o trãiesc încercând
sã o “mondializeze” prin ceea ce fac acolo unde se
aflã, prin ceea ce creeazã ei însisi,
în limba românã ori într-o limbã de
circulatie mondialã. Poate gresesc, dar sunt prea
multe mici orgolii si mari frustrãri provincialiste pe meleagurile
dâmbovitene (poate mai putine pe Somes ori pe
alte râuri… poate…) si prea putine argumente
artistice. Nu ai cum iesi din izolare când te închizi
în propria ogradã, în spatele gardului înalt
al suficientei si al sentimentului (atavic?) de vesnici
si neîntelesi perdanti.
Sintagma “Cultura româneascã n-are viitor”
a însemnat detonarea unei bombe care nu produce explozie, care
face (a fãcut) doar fâs. Cu un singur “s”.
Unii s-au speriat (înfuriat), altii au cãzut pe gânduri.
Cultura româneascã are viitor. Ceea ce rãmâne
sã aflãm, mâine, poimâine, este care va fi
acest viitor. “Când seaca un râu mai rãmân,
temporar, în albia lui, câteva bãlti, în
care se îngrãmãdesc pestii dornici sã
supravietuiascã. Noi, scriitorii români, ne înghesuim
într-o asemenea baltã. Va seca si ea, în patruzeci-cincizeci
de ani...” metaforizeazã deloc rãu Alex Stefãnescu.
Dincolo de frumusetea imaginii, se ascunde un avertisment. Numai
cã nu cred cã TOTI scriitorii români se înghesuie
în respectiva baltã. Iar cei care, totusi, vor rãmâne
acolo, nu fac parte din VIITORUL literaturii române. Nu literatura
românã va dispãrea, ei vor dispãrea din literatura
românã de atunci. Ceea ce ar putea sã le dea, cum
s-a si întâmplat cu unii, fiori reci pe sira spinãrii.
Dar suficient de reci ca sã-i trezeascã la realitate?
Rãmâne sã vedem.
Florin DOCHIA