15 mai 2003

...Cum se intamplã ca, unde se strâng doi români, au o divergentã? pare a se fi pierdut nu atât obisnuinta armoniei (am avut-o vreodatã?), cât dorinta dialogului, adicã a schimbului de pãreri si/sau de informatii. tendinta este de a clasifica orice felie de realitate dupã dihotomia bine/rãu, alb/negru. Si acesta n-ar fi cel mai periculos lucru, de vreme ce, din ce in ce mai mult, se extinde o atitudine ce frizeazã indiferenta, dacã nu chiar inconstienta. Valorile îsi pierd capacitatea de a ordona realitatea pentru cã îsi pierd sensul peren, murind, precum stirile de ziar, a doua zi. O atitudine excesiv negatoare si, adesea, încarcatã de gratuitate, care refuzã intelegerea oricãrei profunzimi. O plutire la suprafata lumii, indiferent dacã dedesubt este sterilul sau minereul aurifer. De fapt, din alergarea dupã clipa care "fuge ireparabil", nu se mai opreste nimeni sã adaste, sã priveascã spre sufletul sãu, în lãuntrul sãu. Ce-ar fi sã încerc eu sã fac asta, uneori?

16 mai 2003

...Înainte de evenimente care mã implicã, în care mi se cere responsabilitate fatã de mine însumi, când ridicolul cât de minor este aproape, se instaleazã o stare de tensiune asupra cãreia nici o încercare de atenuare nu are efect. Volumele mele de poezie se lanseaza azi, la orele 17. Va veni lume? Voi fi apt sã nu îndrug vorbe fãrã rost? Pânã ieri aveam o imagine despre mine. Azi aceasta s-a estompat pânã la instalarea unui mare semn de întrebare. Si mâine e o zi - îmi spun. Ei, si? - rãspunde cineva din interior... Da, si mâine e o zi?

19 mai 2003

...Evenimentul de care vorbeam mai sus a avut loc. Rãzboiul s-a terminat cu o victorie (a la Pyrrus? - comenteazã Celãlalt, sceptic). Acum începem un nou rãzboi. Mai greu. Se întampla cã, dupã ce ai ajuns la o cotã, ceea ce e deasupra, în drumul cãtre înaltimi, pare mai abrupt si mai îndepãrtat. Esti sigur ca ai rãspuns la niste întrebãri care ti se pãreau greu solubile, o clipã esti euforic, apoi te potopesc noi serii de întrebãri, noi îndoieli. Dupã o jumãtete de secol de hãlãduire prin lumea aceasta, încep sã am convingerea cã drumul este din ce în ce mai îngust, cu marginile tot mai pline de spini tot mai ascutiti. Arunc o provire scurtã înapoi si ceea ce se vede din trecut pare luminos. Ieri nu a murit si se prelungeste în mâine, azi nici nu se întrevede, concomitentza nu are substantã.

...Totusi, cu cine mã întrec, în afarã de mine însumi? În cine caut sã locuiesc si chiar reusesc sã o fac, într-un fel, dacã ar fi sã cred câteva mãrturisiri? Întâlnesc oameni care (îsi) pun întrebãri esentiale: ce e binele si ce e rãul? existã Dumnezeu? de ce Suntem? În unele momente mã strãbate sentimentul nimicniciei, inutilitãtii unor asemena intrebãri. As vrea sa încerc si eu raspunsuri, chiar încerc sã o fac, ceea ce iese ori e sec, rece, inert, ori este poezie. Si într-un caz, si în celãlalt, lumina este opacã, dincolo de geam se vãd doar niste umbre, ca intr-un spectacol chinezesc ori ca în pestera lui Socrate. Si totusi, realitatea existã, dar unde se ascunde semsurile ei? Existã asemena sensuri? Ori trebuie sã le inventez eu? Dacã da, rãspunde-mi, îngerule, si le voi inventa! Chiar de mâine!

4 iunie 2003

...Trec zilele în goanã si noptile în goanã trec, n-avem timp pentru noi, pentru sufletul nostru care, încet-încet, se împietreste, se îngroapã în carne, în sânge, în automatismul respiratiei. Unde sunt zilele când alergam prin pãduri, indiferent la griji, indiferent la clipã, oricât de ireparabil trecea? Acum lumea-i doar o împutitã latrinã, o colcãialã de viermi grosi si grasi, orbi si surzi, un purgatoriu parasit de infern si de purgatoriu. Undeva, în adânc, o licãrire slabã, speranta, o usã deschisã la care nu ajungi, pentru cã este atât de sus, atât de sus... Viitorul nu seamãnã cu nimic, asadar poate fi orice. Atâta doar, stiu ca binecuvintele vin în zori. Si zorii când vin? Astept: rãbdarea e un copac cu rãdãcini amare.