"Nimic nu dã, doar împrumutã firea
Si, darnicã, pe darnici îi sustine."
Shakespeare

A iesi sã lucreze în aer liber (si nu oriunde, ci într-un spatiu depãrtat de civilizatie) este pentru artistul de azi o plãcere dezinteresatã (Interesselose Wohlgefalen, cf. Immanuel Kant) de care nu beneficiazã prea des. Mai degrabã se închide în atelier (sau, pentru scriitor, în birou ori la mãnãstire!), urmând ideea lui Max J. Friedländer: "Soarele poate domni si în ateliere, iar plein-air-ul poate deveni conventie si "frumusete" consacratã, ca, pe vremuri, clarobscurul sau armonia caldã, potolitã". Aici poate lucra în liniste, netulburat de "senzatiile vizuale excitante si prea versatile" ale exteriorului. Aici poate picta si îngeri (spre mirarea lui Courbet…), adicã ceva ce nu are corespondent în realitatea fizicã. Cu toate acestea, în fond, a vedea înseamnã, în acelasi timp, a lua si a da, un comportament senzorial pasiv si o actiune spiritualã. Iar pictorul este, întâi, un receptor vizual, pentru a fi, apoi, un emitãtor de imagini

lucrare de Lidia Nicolae

Au trecut prin mintea-mi aceste gânduri-amintiri pe când mã aflam pentru un (prea putin) timp în preajma grupului de artisti din tabãra internationalã de creatie de la Valea Doftanei 2003. Naufragiati pentru zece zile într-o mare de verde, între culmile împãdurite ale muntilor Ciucas, lângã pâraie repezi, în vecinãtatea cãpitelor de fân din poienile ascunse de copaci - unii au trãit clipe de înstrãinare, de abandon, de frustrare în fata preaplinului naturii atotstãpânitoare. Apoi s-au lãsat vânati de larga si înspãimântãtoarea libertate ce li se oferea. Libertatea de a alege/decupa "felia" de peisaj care-ti place, care-ti spune ceva mai mult decât cea de alãturi. Pentru cã alege înseamnã a observa si a reprezenta ceea ce te astepti cu certitudine sã vezi. Cum ar spune Paul Valéry, ceea ce vede artistul este determinat de intentiile sale si de capacitatea de a-si concretiza viziunea, precum si de mijloacele pe care le are pentru a o realiza. Este o deosebire imensã între ceea ce vezi cu creionul în mânã si ceea ce vezi fãrã creion în mânã - precizeazã acelasi Valéry. Pictorii din tabãrã aveau din belsug ce vedea, aveau si mijloacele de a-si "concretiza viziunea", asadar ce pictau? Desigur, ceea ce le plãcea, dar ce anume le plãcea? Nietzsche crede cã pictorul alege din ceea ce este pe pãmânt, din lucrul în sine (Ding an Sich), un peisaj, un fenomen (Erscheinung) care îi place, pentru cã stie sã-l picteze; el îsi închipuie cã este "frumos" ceea ce vede, pentru cã vede ceea ce corespunde simtului sãu al frumosului. Expunerea, în final, a lucrãrilor, pe simezele improvizate pe gardul care împrejmuia curtea cabanei a dezvãluit o varietate uimitoare de abordãri! Senzatia dominantã era de happening, înainte de toate. Adierea nehotãrâtã a vântului fãcea sã fluture cartoanele prinse cu pioneze. Insecte de toate felurile umpleau aerul, asezându-se unde te asteptai mai putin. Norii obturau lumina soarelui pe neasteptate, schimbând umbrele si senzatiile. Între ramurile instalatiilor sculptorului Alfred Dumitriu îsi fãceau culcus si-si întindeau pânzele pãianjeni tineri. Lucian Bichigeanu îsi uitase trusa de picturã acasã si folosise ceea ce-i dãruiserã colegii. Folosite cu parcimonie, culorile acopereau suprafete mici din colile albe, astfel cã lucrãrile sale se desprindeau categoric prin lumina greu de gãsit în realitatea unei pãduri dominate de un verde greu, vâscos. O veche casã cu pridvor pe cale de a fi demolatã a fost exploatatã la maximum - soba, ferestrele, elementele decorative.
Asadar, revin: arareori au fost alese acelasi fragmente de naturã. Si când s-a întâmplat, lumina si umbra au fost altele, ochiul pictorului a fost altul, penelul din mânã a fost altul, sentimentele au fost altele… Poate cã fiecare si-ar fi revendicat o formã închegatã, fermã a "obiectivitãtii" (Sachlichkeit), dar stiau cã publicul a ajuns sã fie mai receptiv fatã de impresiile care pornesc de la natura “devenitã” (Die gewordene Natur), decât de la ornamentica geometricã sau arhitectonica inventatã. Simbolul vizual nu împlineste pe deplin cerinta formulei l'art pour l'art, el nu se adreseazã îndestul si lãuntricului, eliberatului de canonul gândirii abstracte, seci. O singurã artistã a marsat în aceastã directie, a rãmas, în mare mãsurã, imunã la influenta spatiului în care se afla fizic. Partial doar, pentru cã abstractul din tablourile sale era subminat de concretetea materiei pe care o puteai recunoaste.
Victime ale locului sãlbatic în care se aflau, artistii s-au lãsat sedusi de amploarea spatiului, de sunetul monoton al torentului, de aromele amestecate - turbã, flori, frunte strivite sub pasi, picãturile de apã de deasupra cascadelor, lemnul proaspãt tãiat, iarba proaspãt cositã, fânul din cãpite - si le-au abstras în culoare, în linia desenului, în memorarea pentru clipele târzii de izolare în atelier, pentru bucuria si delectarea artisticã (Kunstgenuß) a privitorului care nu a fost acolo, atunci.
Eu am fost.

Ana CONDA