Începutul de mileniu ne-a adus diferite surprize - nouã, românilor, pe alte meleaguri ele nu mai erau demult ceva nou - în viata cotidianã. Ceea ce numim “valorile postmodernitatii”, semnele de globalizare, cuprinderea în comunitatea “satului mondial” inundã meleagurile românitãtii. Pentru oricine umblã sã-si cumpere ceva de-ale gurii, nu se poate sã nu stiti cã aveti la dispozitie margarinã cu aromã de brânzã ori de suncã sau cu gust de unt, cascaval vegetal (în fond, si cel din lapte are la origine vegetatia de pe relieful patriei), bãutura rãcoritoare orange cu gust de mere, chips-uri (feliute de cartofi prãjite) cu miros de suncã, de brânzã, de pizza etc. Nu mai vorbesc de aromele cu care au fost “dotate” prezervativele pentru a le face mai atragãtoare...
ªi cum realitatea concretã nu se poate sã stea departe de realitate “fictionalã”, asemenea produse sunt puse si la dispozitia consumatorilor de artã. Indiferent de valoarea intrinsecã a creatiei, întâlnim prozã “cu aromã de poezie” (care nu se recunoaste drept prozã poeticã), poezie în care naratiunea ocupã locul central (dacã nu tot locul!), fãrã a se recunoaste drept poezie epicã, teatru-eseu, teatru-dans, teatru-gimnasticã, teatru-sport. Postmodernismul se nutreste, spunem, din re-evaluarea, de-constructia, re-constructia unor modele ale modernismului, uneori puse în derizoriu din (mai mult sau mai putin manifest) spirit ludic. De fapt, spiritul ludic mi se pare a fi dimensiunea esentialã a demersurilor artistice contemporane. Douãmiistii poeziei românesti vor sã recupereze banalul, viata cotidianã, cel mai adesea a grupurilor minoritare (nu neapãrat nationale) - strada mea, din cartierul meu, eventual periferic, cu angoasele sale, cu iconoclastiile, cu revoltele fatã de ceea ce pare greu sau deloc accesibil, într-o societate umanã tot mai polarizatã economic. O practicã a political corectness îmbrãcatã în hainele “sinceritãtii” artistului, dorintei de nu ascunde “adevãrul” (asa cum îl percepe el), refuzul categoriilor estetice traditionale - frumos, sublim etc -, a canonului prin lipsa de canon (de fapt, un alt canon constituit din “fracturarea” celor vechi). Pânã si textualismul “bãtrânilor” optzecisti este vestejit cu suspectã ardoare, mai cu seamã teoretic, de saizecisti ce sã mai vorbim !, ei sunt deja revoluti, abia de se mai poate recupera ceva... Cum? Pãi tot cu tehnica “veche” a jocului pastisei, citatului mascat, referintei ironice, commentariului á rebours. Ceea ce rezultã de aici pare a fi produs nou, original, dacã nu s-ar simti cã aromele (cunoscute) sunt de la alte produse. Doar aromele.
Desigur, dupã ce (de)gustãm o datã, de douã ori, începem sã ne dãm seama care este adevãrul. ªi, acolo unde emotia ramâne, supravietuieste, asa cum se cuvine în fata unei opere de artã, recunoastem valoarea noutãtii, surpriza descoperirii unui sertar ascuns al sensibilitãtii noastre. Cu orice risc, purcedem a respinge produsele “cu aromã de”, în favoarea celor originale (si, de ce nu, originare). Oricât ne-ar îndemna mediile publicitare de azi la aprecierea erzatului, unii dintre noi (as fi catalogat drept pesimist dacã as zice: prea putini?) nu se lasã dusi (cu presul) spre valori lipsite de perenitate (i-e. valoare intrisecã), spre ceea ce moare mâine pentru a nu mai renaste niciodatã.
O veste bunã ar fi aceea cã încep sã se aleagã apele si între cei care au izbucnit (uneori cu scandal bine concertat) pe piata literarã în anii din urmã. Debuturile fulminante nu au fost confirmate toate de ceea ce a urmat editorial. Putini - si este firesc asa - si-au delimitat un “loc de reflectie” cât mai îngust, cât mai personal, s-au asezat în raftul întâi al unei biblioteci ideale. Sã dea Cel de sus sã rãmânã cât mai mult acolo, fãrã “arome postmoderne”, ci îmbiindu-ne cu acelea originale, proaspete.

Florin DOCHIA