Risc, desigur, enorm, spunând cã omul contemporan e stupid. Risc, mai întâi, pentru cã eu însumi sunt “omul contemporan”; apoi, risc pentru cã cei tîfnosi, intelectualii cocheti si irezistibilii doctrinari ai valorilor în vigoare se vor nãpusti asupra omului contemporan, identificat deja, arãtându-se pe ei însisi drept oameni ai viitorului. Dar oricare timp a avut vizionarii sãi; asa cum fiecare urbe îsi are u/orbecii ei.
N-am aflat în mine însumi ceea ce vã voi spune mai departe. Sunt “omul contemporan”, dupã cum am declarat, si am destule complexe si retineri în privinta a ceea ce rostesc. Numai cã am fost îndemnat de Cineva sã spun întocmai ceea ce El îmi asazã pe buze; iar eu am fãcut-o, bineînteles, fãrã sã-mi dau seama cã devin o simplã unealtã; unealtã vorbitoare, desigur. Oricum, dacã vã va pãrea un “discurs dezechilibrat”, asa încât sã fie greu de crezut cã ar putea veni de la Cineva, socotiti cã omul contemporan poate vorbi si cu de la sine putere, mai ales atunci când e vorba despre propria-i viatã; sau de propria-i lume.

Te acuz, contemporanule, cã nu esti în stare sã aluneci în vis. Sau dacã aluneci, nu stii sã te despoi. Iar dacã, totusi, te despoi, nu ai putere sã strigi: Ecce homo! Esti stupid, contemporanule, ca istoria ce te trãieste. N-ai puterea de a repeta Calvarul; nu stii nici mãcar sã Cazi: cazi doar în picioare. Nici de Salvare n-ai auzit, cãci în cetatea ta faptele întemeietoare nu sunt primite. Pe unde calci, prezentatorule? Numai peste umerii lãsati ai veacului? În cetatea ta oamenii merg linistiti la culcare.
Agitatia vietii tale este o liniste nesângerândã, contemporanule. Se miscã istoria? Dar de când n-ai mai ametit datoritã miscãrilor ei? Si mai sustii cã nu esti stupid! Ai costumul curat si încãltãrile pietruite. Crezi cã cel de lângã tine este Rãul, dar numai pentru cã te-ai obisnuit sã privesti doar în afarã. Dacã ti-ai trage sufletul (o clipã!) ai recãpãta, poate, sansa de a te lupta cu tine, în tine însuti; ca la început; îti amintesti? Ce sã cauti în afarã, contemporanule? Cai înhãmati în piele de cai morti? Ascultã si te îngrijoreazã: armãsarii vointei tale nu mai galopeazã pe culoarul vietii din fiinta ta.
Însãsi ura ta, contemporanule, este micã asemenea staturii tale. Îti urãsti aproapele, dar te scapi din vedere pe tine. Si de ce iubire esti în stare, când te sleiesti la focul dragostei tale carnale ca sarmalele de porc neîncãlzite? Sã nu-mi spui cã plângi. Asta ar fi culmea! Cãci m-ai contrazice: n-ai fi stupid, ci nãtâng. Si-atunci, poate cã ai chiar ceea ce meriti: o soartã fãrã destin. Eu chiar am crezut, pentru o clipã, cã esti bãrbat, contemporanule, si-ti vei arãta bãrbãtia în piata publicã, acolo unde te simti tu cel mai bine. Dar tu plângi pe înfundate. Recunosc, maestre contemporan, arta dumitale este dramaticã. Ti-am vãzut piesele toate; de fapt, pe unele le-am scris chiar eu! Dar n-ai observat cã nu stii sã dansezi? Si ce contemporan e acela care nu stie sã danseze? Ai vrut sã mã pãcãlesti, cãlcând cu pasii tãi mãrunti în mijlocul dramei scrisã de tine însuti în registrul nevãtãmãrii sufletesti. Dar te-am prins: drama este însãsi partitura pe care esti dator s-o pui în scenã, pentru ca istoria sã te mai suporte un pic. De aceea îti spun: esti un hipocrites (actor).
Cautã-ti norocul clipei tale, domnule prezentator. Stiu, esti prea stupid pentru a purta o sansã norocoasã. De fapt, nimic nu pâlpâie în jurul oceanului tãu; si nici mãcar în mijlocul acestuia. Stiu, o, stiu si stii si tu cã e agitatie grozavã în provincia vietii tale, acolo unde locuiesti. Stiu cã e tâfnã în lume. Dar sã stii, contemporanule, e o tâfnã micã si neînsemnatã în lumea ta; e o tâfnã a amorului propriu, nu a puterii speciei (sau a istoriei!). De când n-ai mai avut puterea sã te obosesti cu o idee (sã mori pentru o idee)? Stiu – si o stii si tu – cã esti în stare sã te epuizezi (sã te sleiesti) pentru un principiu, pentru o valoare; pentru lucruri contextuale, care nu sunt nimic prin ele însele. Tu însuti nu esti decât un context gãsit potrivit pentru o clipã de odihnã a istoriei.
Contemporanule, nu te poti apropia de intrarea interzisã sau de cheia celei de-a noua porti fãrã sã stii sã dansezi. Asadar, învatã; învatã repede! Ce-ai spus? Esti abia la început? Te-nseli! Vremea ti-a trecut, iar vestile despre sfârsit sunt aproape. Am început sã-ti înteleg spusele. Te lauzi cu ceea ce ai fãcut tu: cultura ta, principiile tale, valorile tale etc. Dar ce sunt toate acestea? Vânare de vânt. Ti-ai pierdut cultul, ti-au pierit ideile si puterea de a hotãrâ tu însuti ce este Frumos, Adevãr, Bine.
Adio, contemporanule, prezentatorule!

Vã rog sã nu-mi luati în nume de rãu cuvintele, contemporanilor; am vorbit doar despre mine: n-am spus de la bun început cã eu sunt “omul contemporan”?
Aud voci: acuzati retorica mea plicticoasã! Pe bunã dreptate. Dar sã stiti cã am înteles: fãrã îndoialã, cel care m-a îndemnat sã vã spun toate astea este contemporan; cu mine, cu dumneavoastrã. L-ati recunoscut?
Dacã din întâmplare aceastã retoricã de doi bani, stupidã ca si “omul contemporan”, va plãcea cuiva, promit întelegãtorului sã-l astept, despuiat, într-un mare vis, pentru a spune împreunã: Ecce homo! Dacã chiar vom ajunge pânã aici, fiti sigur, dumneavoastrã, cel din visul meu, cã vom învãta împreunã sã dansãm si vom salva astfel contemporanul din noi. Ne vom ocupa împreunã, apoi, de noi însine. Muzica dansului ce va veni e pregãtitã. Ascultati!

ce-aproape-mi esti
cã te pãtrund cu mine
hotar ni-i visul
cântul

si cum mã-nvii în tine

calea o colinzi spre-amiaza tãcerii
în somn mã aleg cu tainice zvârcoliri
pãcate de-atunci si de-acum
danseazã-n trezire
cu mine cu tine

muzica tãcutã
cu mine cu tine muti
în clipa noastrã dezrobitã în dans
balans
a fi sau a nu fi
pieire

trezire?

Am picat în asteptare. Nu uitati!
Totusi, dacã veti uita, poate mã voi trezi din nou contemporan, cu multi contemporani lângã mine. Si, cine stie, poate cã ne vom pierde cu totii într-o luciditate amarã si vom redeveni doctrinari ai valorilor în vigoare.

Viorel CERNICA