De curând, cineva se plângea cã nu mai suportã zgomotul propriei sale vieti; parcã ar fi un motor, viata aceasta, un motor zgomotos si neeconomic; si, pe deasupra, trândav, cãci niciodatã nu oferã ceea ce-i cerem. Si asa-i la toti, nu doar la mine, spuse el. Câtã agitatie în jurul nostru! se mirã unii. Sunt excedat de treburi si stresat, nu mai pot trãi astfel! spune cineva, alãturi. Altii se-ntrebã uimiti dacã agitatia din jur i-a cuprins pe toti sau mai existã încã, ici, colo, insule de liniste, oameni la locul lor. Ati întâlnit, dragi cititori, de curând, oameni altfel? Dacã da, înseamnã cã dumneavoastrã însivã nu sunteti ai zilei, adicã sunteti altfel. Bucurati-vã!
Sã fie însã vreo îndoialã în privinta cuvântului de ordine al vietii noastre actuale? Sã mai fie cineva care sã nu observe puterea administratorului si a actului de a administra? Am putea gãsi, acum, un alt motiv de a trãi în afara patosului administrãrii? Desigur, sunt multe motive pentru a îndrãzni sã nãdãjduiesti într-o viatã mai bunã, potrivit propriilor înclinatii. Dar suntem mult prea interesati de folosul cu care ne cheltuim energiile, uitând, se pare, de viata însãsi. Calculul a devenit singurul aliat împotriva acestei vieti în care niciodatã nu esti multumit, sau nu poti fi multumit. De aceea administrãm orice: bunuri si oameni, bani si proprietãti, echilibre si crize, fericire si libertate, credintã si adevãr chiar. Lumea noastrã este înclinatã sã-si concentreze viata într-un astfel de act, cu toate cã sunt semne cã el o trãdeazã.
Sã fie vorba, asadar, despre o depãsire a mãsurii? Oricum, cel ce mai poate constata excesul, îndemnat fiind sã-l cântãreascã, sã-l judece, ar putea crede cã administrarea lucrurilor nu-i decât un fel de manipulare a lor si cã interesul pentru un astfel de act, desi reprezintã o pãrticicã din firea noastrã, copleseste întreaga fire. Pentru cel care ajunge aici, îndepãrtarea gândului de o astfel de întelegere a omului ca administrator devine îndrãznealã nejustificatã, ce întunecã însãsi întelegerea lucrurilor si a situatiei noastre în lume. Pornitã de la constatarea unui exces, aceastã evaluare a rosturilor vietii noastre ajunge ea însãsi la supramãsurã.
Sã n-aibã îndreptãtire un fapt atât de grav înstãpânit în firea noastrã? Sã fie iesit din comun ceea ce e atât de obisnuit? Iatã, acolo, un învãtãtor care îsi îndeamnã discipolii sã nu-si iroseascã energia, sã n-o cheltuiascã în van, adicã fãrã sã obtinã un rezultat profitabil; iatã, dincolo, manuale pline de întelepciune "practicã", prezentând fel de fel de forme ale învãtãturii despre rostul actiunilor eficiente. S-ar putea crede cã suntem destinati sã fim administratori ai lucrurilor, muncitori ai eficientei programate, antreprenori ai faptelor profitabile. Prin urmare, cum sã nu aibã îndreptãtire ceea ce este atât de rãspândit în lumea noastrã? Credinta aceasta în destinul administrativ al omului apare si în medii spirituale selecte; si nu doar de-acum, ci dintotdeauna; si-aceasta dovedeste puterea coplesitoare a actului de a administra. Sunt filosofii care vorbesc despre suprematia omului fatã de celelalte existente, propunând imaginea omului cuceritor al naturii. Astfel de filosofii valorificã tocmai pornirile administrative ale omului, patosul calculului si al eficientei, gloria nimicului. Mai mult, ele vorbesc despre luarea în administratie a persoanei proprii, cãci aceasta nu se poate împlini decât într-o ordine administrativã. De unde, într-un astfel de context, gesturi gratuite, acte frumoase doar, reflexivitãti "utile"? Am inventat "frumosul-util" (sã îmbinãm frumosul cu utilul, ne îndeamnã administratorii de profesie), am conditionat privatul prin public (sã fim cineva, când iesim în lume, ne poruncesc aceeasi). Administratorul a invadat toate profesiile. Nu mai poti fi medic, profesor, economist, tehnician, arhitect sau politician, ziarist sau hamal, lucrãtor cu ziua sau angajat permanent, fãrã sã fii si administrator.
Pe ce se întemeiazã comportamentul administrativ al omului? Ce nãdãjduieste sã dobândeascã cel ce trãieste administrând? Am putea crede, întâi, cã tocmai firea cugetãtoare a omului îl îndeamnã spre acest comportament. Dar aceeasi fire îi îngãduie sã fie si altceva, sã se îndrepte cãtre ceea ce este opus acestui fel de a fi. De aceea trebuie sã ne gândim la un alt temei. Nu cumva temeiul este rãsplata, profitul pe care sperã omul sã si-l însuseascã? Sã observãm cã cel eficient este rãsplãtit: el câstigã onorabilitate, bunuri, laude; în mediul public, el este "privilegiatul". Priviti în jur si veti vedea. Eficienta directã, cea profitabilã, a devenit un fel de lege a vietii omului contemporan; ea este criteriul absolut al evaluãrii faptelor noastre si temeiul proiectelor pedagogice actuale.
Sã luãm seama însã la un fapt care, fãrã a fi prea atractiv pentru "ratiunea eficientã", administrativã, ne-ar putea deschide calea unei noi întelegeri a eficientei însesi si a calitãtii de administrator al lucrurilor care-l reprezintã pe omul actual. În poemul filosofic Asa grãit-a Zarathustra, Nietzsche vorbeste despre tipurile îmbunãtãtite de oameni. Iatã-le: Cersetorul benevol, Papa fãrã coroanã, Cei doi regi, Spiritul scrupulului stiintific, Ucigasul lui Dumnezeu (cel mai hidos dintre oameni), Umbra. Fiecare dintre ei are puterea de a nega o întreagã ordine socialã. Cersetorul benevol neagã ordinea bogãtiei, a acumulãrii, a avutiei strânsã cu orice pret, a eficientei profitabile, am putea spune. Papa fãrã coroanã neagã ordinea institutional-religioasã, a eficientei în administrarea ritualului religios. Cei doi regi ce si-au pãrãsit tronul neagã ordinea politicã, eficienta administrãrii "interesului general". Spiritul scrupulului stiintific neagã ordinea cunoasterii, a acelei cunoasteri care nu-si mai îngãduie sã fie, precum spunea Pitagora, suficientã siesi, avându-si scopul în sine, nu în aplicarea sa pentru a obtine vreun profit. Cel mai hidos dintre oameni neagã ordinea credintei avantajoase, a administrãrii lui Dumnezeu; Divinitatea este, pentru ratiunea administrativã, o afacere profitabilã: ea poate procura uzufructul supunerii Celuilalt si, precum observa Nietzsche, legitimitatea pedepsirii celor multi. Iar umbra, neagã aceastã existentã însãsi, cu toate fericirile si libertãtile ei.
Veti spune cã cei enumerati nu sunt dintre cei "buni", ci dintre cei "rãi". Si pe bunã dreptate. Nici chiar Nietzsche nu-i aratã ca fiind "buni"; el sugereazã doar cã ei sunt "dincolo de bine si de rãu", adicã sunt astfel încât nu mai pot fi judecati, cum procedãm de obicei, prin valorile morale. Dacã totusi le gãsim o oarecare îndreptãtire, ne-am putea întreba: ce putere mai avem noi în a nega? Nihilismul este deja o atitudine socotitã dintre cele mai "rele" cu putintã. Asa încât, chiar dacã am mai simti în noi puterea de a nega o ordine socialã, ne potolim, cãci provocãm astfel un rãu public (cu toate cã gestul nostru nu ar putea fi observat decât de foarte putini). Lipsa puterii de a atinge conditia tipurilor îmbunãtãtite (conditia celui ce neagã), împreunã cu interesul premiat pentru administrarea lucrurilor si nevoilor nu justificã, totusi, atitudinea de acceptare neconditionatã a nevoii si a comportamentului de administrator, atât de rãspândite astãzi. A ne lãsa coplesiti de interesul întru eficienta profitabilã a actiunii înseamnã a nu ne folosi puterea vointei decât într-un singur sens: acela al supunerii; înseamnã, cu vorbele aceluiasi Nietzsche, a consimti la supunere, a ne îngãdui ca sclavi.
Sã fie bunul administrator un sclav? Iatã întrebarea cu care ar trebui sã ne luptãm, cititorule, dar nu pentru a o alunga, a o aseza într-un nonsens, ci pentru a-i da o sansã. Cãci întrebându-ne, am putea vedea mai departe decât bãnuim.
Sã ne trãiti, bravi administratori! Voi ne arãtati cum putem sã nu fim, pentru ca abia astfel sã fim noi însine. În Chipul nostru omenesc nu avem numai conditia administratorului de lucruri si nevoi, ci si conditia omului liber. De ce sã nu o încercãm si pe aceasta? Poate cã aceastã din urmã conditie nu-i decât o pãrere. Dar nu se cuvine sã ne îngrijim si de ea? Suntem administratori prin voia firii. Am putea fi altfel prin voia proprie. Nu vedeti esecul administrãrii? Iatã-l pe Orfeu, întorcându-si privirea administrativã cãtre propria-i fericire; si iat-o pe aceasta dispãrând ca un abur. Iatã-i pe administratorii nevoii, tot nevoiasi, iar pe administratorii credintei, tot necredinciosi. În fond, ce a fãcut Reforma (aceea de la începutul veacului al XVI-lea)? S-a revoltat împotriva institutionalizãrii credintei, printr-o putere fãrã margini; dar ce a devenit? Administratoarea unei noi necredinte: ne lãmureste, în aceastã privintã un filosof danez din secolul al XIX-lea, Kierkegaard. De curând, filosofii au încercat sã administreze fiinta, adicã nimicul însusi; dar au devenit administratorii propriei lor nebunii.
Oare nu se vede, dragã cititorule, cã nu putem administra nimic cu folos împlinitor pentru viata noastrã? Ne fãlim cu rezultatele administrãrii lucrurilor si nevoilor; dar ce se întâmplã cu propria viatã? Îmi veti spune cã vã îndemn sã fiti neglijenti, sã nesocotiti nevoile si sã lãsati la o parte grijile vietii, încercând o cale pe care nu o cunoastem si care nu promite nici un profit. Nicidecum. Am observat doar cã eu însumi am început sã am rezultate notabile în administrarea lucrurilor mele si a nevoilor proprii. Si mi-a trecut prin minte, tocmai pentru cã m-am recunoscut în ceilalti din jurul meu, cã as putea sã mã pierd. Nu din prea-plinul luciditãtii vin vorbele mele si nici din criza constiintei care ar putea naste negatia. Am simtit cã nu pot administra nimic asa, ca lumea, desi rezultatele notabile au apãrut, si mi-a trecut prin minte, poate tocmai pentru a-mi justifica partiala ineficientã, cã si ceilalti sunt în aceeasi situatie, adicã nu pot administra nimic cu folos împlinitor pentru viata lor. Si tocmai datoritã aceastei nefericite îndoieli în privinta puterii administrative de a-mi oferi vreo împlinire adevãratã, nu pot întelege vocatia administrãrii, aceea care formeazã personalitãti utile. Dacã printre dumneavoastrã se aflã cineva care m-ar putea lãmuri în aceastã chestiune, atunci sã o facã; îl asigur cã-i voi pretui eficienta actiunii sale administrative.
Asadar, bunã administrare, cititorule!
Totusi, poate ne vom întâlni neadministrativ, gândind împreunã asupra unui vesnic neînteles: de ce atâta zgomot în vietile noastre?

Viorel CERNICA