Lipsit
de complexe si prejudecãti, Stefan Mitroi ne
oferã un roman într-o solemnitate clasicã, amintindu-ne
de pãrintele capodoperei noastre de inspiratie tãrãneascã,
Liviu Rebreanu. Sã fi încercat Stefan Mitroi, la anii
deplinei sale maturitãti, restaurarea autoritãtii
romanului cu tãrani si despre tãrani?
Oricum, ca intentie, poetul si ziaristul s-au decantat în
ipostaza romancierului hotãrât sã se apropie de
lumea tãrãneascã atât de inepuizabilã
fictional. Aceasta pare sã fie convingerea ce se înrãdãcineazã
în constiinta cui strãbate paginile acestui
roman. Un aer de prospetime, de ceva asteptat parcã
de multã vreme, un sentiment straniu, clãdit pe senzatia
cã voci diverse, printr-o miraculoasã decantare într-una
singurã, ne spun ceva nou si ne transpun într-o lume
cu felurite fatete si actanti.
Cãderea în cer* se valideazã astfel printr-o structurã
solemnã, cu un fir epic ce se porneste în curgere
linã, melodioasã, ca apoi sã se preschimbe-n torent.
Captivant, romanul ne oferã în deschidere planul vast al
întinderilor de grâu din marea Câmpie a Bãrãganului
surprins la dimensiuni tolstoiene „O imensã gârlã
de grâu era câmpul. Abia când te apropiai de ea, auzeai
clipocitul valurilor. Din capul satului distingeai o apã galbenã
din care se ridicau brusc, vrând parcã sã se arunce
în cer, pâlcuri de pãsãri gãlãgioase.
Altminteri linistea era deplinã”.
Solemnã aceastã imagine care anticipeazã o întreagã
epopee tãrãneascã, distantatã
de universul lui Rebreanu, al lui Preda ori imagisticul poetic sorescian,
dar deopotrivã decantati cu rafinament si candoare
în paginile cãrtii. Si astfel, cadrul este pregãtit
pentru introducerea în scenã a sirului de actanti,
între care exceleazã Marin zis Mancioacã „asa
cum chiar mamã-sa, Tudora, îi zise, alintându-l de
mic…”.
În aceastã lume (în care „Ori încotro
oi fi pornit-o, îti iesea câmpul în cale.
Nu puteai fugi niciunde de el, peste tot era câmp, si câmpul
acesta trebuia muncit”), Mancioacã si prietenii sãi
se hotãrãsc sã-si schimbe viata. Aflati
în pragul vârstei, „când se dã dezlegare
la dragoste”, aleg ciobãnia, „Va avea fiecare turma
lui de oi si va fi tartor”.
Dar viata, cu asteptãrile împlinirilor ei, se
deschide prin jertfe plãtite dureros, iar pentru Mancioacã
începutul este dramatic marcat de moartea tatãlui, „În
miezul vietii, în miezul unei zile din miezul verii”.
Un animism universal stãpâneste lumea. Tatãl
cade secerat, pe când începuse sã-si secere
grâul, cu toate bucuriile amânate. Iar grandoarea momentului
împrumutã elemente din ordinea baladescului de facturã
eroicã. Ion Biolaru, tatãl lui Mancioacã „Începuse
secerisul grâului si el tãiase o postatã,
dupã care a adunat la mijloc o parte din spicele retezate. Era
primul snop din anul acela. Obosit, s-a asezat pe miriste
cu spinarea rezematã de snopul încropit. Asa l-a prins
moartea. Singur în mijlocul câmpului galben, vegheat de
soarele galben al miezului de varã”. În aceeasi
mãsurã, momentul primeste valori emblematice si
prin dramatica întâlnire a fiului cel mare cu disparitia
stâlpului casei, pe care va trebui, în ordinea firii, sã-l
înlocuiascã. El se descoperã de astã datã
în ipostaza întelegerii faptului cã toate câte
se petrec sunt din vointa divinã si, mai mult decât
atât, se vede incapabil de a schimba ceva din ordinea firii. Cât
priveste propriul eu, îsi constientizeazã
faptul cã „nu stãtuse niciodatã de vorbã
despre unele lucruri cu tatãl sãu”, dorind ca acum
„sã-i punã câteva întrebãri celui
rãmas fãrã viatã”. Dar toate
se dovedesc a fi tardive, iar de acum înainte Marin va descoperi
lumina în propriul univers, luminã a cãrei sursã
este câmpul întreg, crescând „din grâul
ce se învolbura în toate pãrtile, cât
vedeai cu ochii”, iar drama neputintei în fata
mortii ia proportii cosmice: „Marin se astepta
ca fie grâul, fie vãzduhul, fie pãsãrile
aflate în zbor sã se împotriveascã în
vreun fel plecãrii definitive de pe lumea lui Biolaru”.
Întelegând inutilitatea împotrivirii, fiul va
exploda într-un plâns dureros, trãdându-si
frãmântãrile în fata fratilor
mai mici, dar pe care-i va avertiza cu asprime: „Vã snopesc
în bãtaie dacã povestiti cuiva ce-ati
vãzut. N-am plâns, ati înteles? Ce vedeti
voi e de la soare. Dar Mancioacã mintea. Nu era de la soare”.
Era, în fapt, mândria sa, iscatã în solemnitatea
vârstei si se va manifesta întreaga viatã.
Dar nici autoritatea mamei nu-i de neluat în seamã, Tudora
va avea, de fapt, un cuvânt greu, întronându-si
fiul cu autoritatea supremã. Ea, „zgâltâindu-l
mai degrabã cu blândete decât cu asprime”,
îi va constientiza menirea ce-i revine în cadrul clanului,
dupã disparitia tatãlui. Gestul întelegerii
rostului ce i se impune, Mancioacã îl va concretiza tot
la seceris, când va lua secera fratelui cel mic, Ivan, si
va trudi alãturi de ceilalti doi frati ai sãu,
Dudicã si Vasile.
Clãdit dintr-un aluat aparte, Mancioacã, descoperindu-si
sentimentul mândriei, urmare a mortii tatãlui, va
reteza pentru totdeauna gestul umilintei, al slugãrniciei,
în plan social. Iar maicã-sa „i-a ghicit de la bun
început mândria”. Ne aflãm în fata
unui Ion în devenire? Aparent, pentru cã altele sunt configuratiile
vremurilor si, de-aici, ale oamenilor.
De altfel, se cere mentionat si faptul cã naratiunea
se desfãsoarã în tiparele clasicului, pe secvente,
în sir de cercuri ordonatã si-n acelasi
concentric epuizatã. Apoi, un nou motiv se încheagã,
din care se vor extrage alte si alte fapte, cu alti factori
iesiti în scenã, dar cu o exageratã focalizare
asupra personajului referential si-n detrimentul unor scene
ce-si cereau, cred, o mai amplã extindere.
Cu atentia îndreptatã înspre psihologia lumii
peste care traditia pluteste încã apãsãtor,
autorul îsi implicã personajele în stãri
sãrbãtoresti si evenimente de un dramatism ce
va stinge, pe alocuri, parametri apocaliptici. Cât priveste
aceastã fatetã a imaginarului epic, subliniem ca
stare interioarã obsesia unui univers în care Marin, precum
Ion al lui Rebreanu, îsi arde prefacerile. „Toatã
noaptea, Marin s-a gândit la oile pe care visa sã le cumpere
si la faptul cã însurãtoarea rãmânea
probabil singura cale prin care visul sãu avea sã se împlineascã
pânã la urmã”. Si, într-adevãr,
vãduva Stana devine pentru Mancioacã fiinta salvatoare,
oarecum similarã Anei, dar cu alte resurse sufletesti, plastic
conturate în interventia autorului: „…era fãcutã
din mai putin pãmânt decât altele. La pãmântul
din câmp, însã, le întrecea pe toate pretendentele
din Grosu. Si nu-i lipsea Stanei nici picurul acele de miere care
face sã tânjeascã dupã mângâiere
inima unui bãrbat”. Cãsãtoria îi dã
eroului posibilitatea devenirii, dar cu sacrificii, în care se
implicã în primul rând valul lumii, tulbure si
deloc ademenitor pentru o viatã în curgere linã.
Dar evenimentele se precipitã si-i muleazã, dupã
a lor devenire, firea lui Mancioacã. Exemplu, mobilizarea si
rãzboiul, evenimente apocaliptice pentru fratele sãu Dutã.
Pe Mancioacã îl menajeazã, peste tot, în surdinã,
prezenta Stanei. Apoi, lumea se afundã în absurd
si nebunie, dezastrul material si moral îsi aratã
adevãrata putere. Se naste discordia între oameni,
prin sat se preumblã „cãruta cu prosti”,
comunistii pun mâna pe lume, cârmuind-o dupã
bunul plac. Iar venirea rusilor, în calitate de eliberatori,
secãtuieste lumea româneascã. Pânã
si cãlutul bãlan al Stanei îsi pierde
urma, luat de un ofiter rus, si, culmea, la interventia
lui Stãnicã a lui Mâtu, vãrul Stancãi,
unealtã comunistã ce va sfârsi tot sub pumnul
comunist. Dramaticul proces al colectivizãrii, chiar dacã
Mancioacã încearcã sã-l evite, totusi,
îl va marca distructiv. Apoteotic pare gestul înmormântãrii
semãnãtorii de cãtre vecinii lui Tubi, cumnatul
lui Mancioacã, la care se refugiase zadarnic, pentru a scãpa
de colectivizare. Se va dovedi cã timpul îsi are coridoare
proprii de repetabilitate, dar greu de pãtruns.
Apoi, într-o altã ordine, Mancioacã, de astã
datã nu pentru sine, ci pentru Mieluta, fata lui, încearcã
sã evadeze din cosmarul unei existente desarte.
Îsi vinde oile si pleacã la Bucuresti. Dar
gestul este posibil abia dupã ce se epuizeazã atât
fizic, cât si moral. Si totusi, fãrã
finalitate. Înainte, însã, alte furtuni îl
încearcã, neiertãtor. Ciobãnia îi aduce
venituri precare, din refugiul sãu sufletesc, respectiv dragostea
cu Romita, se alege pulberea, apoi moartea Tudorei, urmatã
de moartea fratelui sãu, nefericitul Duditã, toate
la un loc devin repere ale unui drum de viatã deloc fericitã.
De-aici, plecarea la Bucuresti, gest ce-l împlinesc si
alte modele referentiale pentru literatura de inspiratie
tãrãneascã, îi amplificã acea
nefericire datã de timpi istoriei, dar si de conditia
socialã, de nimeni, cu adevãrat, luatã în
seamã si pretuitã.
Apoteoticã apare în roman preumblarea sa pe la frati,
veri si cumnati, cãlare pe mãgar, în
plinã iarnã, turnând în el, deopotrivã
vin si întelesurile lumii, urmatã de fuga la
Bucuresti, dupã cum s-a anticipat, deja, solutie vremelnic
salvatoare, dar niciodatã cu adevãrat împlinitã.
În aceeasi curgere limpede se împlineste si
ritualica trecerii în nefiintã a celor din lumea
sa, din care Mancioacã îsi va lua ca model pe bunicul
sãu, Badea Gina. Motivatia autorului limpezeste aparenta
derutã a lectorului: „Faptul cã întelegea
tot mai clar cã-i seamãnã, însemna cã
el ajunsese la vârsta celui din amintirile sale”. Iar ca
adaos, apoteotic, zborul lui Mancioacã cu avionul, ocazionat
de cãtre pilotul ce împrãstia îngrãsãminte,
îi prilejuieste eroului stãri de mãretie
si distractie, nicicând pânã atunci trãite.
El se extrage astfel dintr-o lume, întelegând-o sub
alte fatete decât cele initial stiute. De sus
în jos privind, eroul descoperã si se redescoperã.
„Se ducea drãcovenia pe cer cum se duce sania pe gheatã”.
Si astfel, el întelege resorturile lumii, sub vibratia
timpului, în trecerile sale tulburi si niciodatã aducãtor
de întelegeri pe mãsurã.
Si dacã, pe vremuri, privind sfintii, cu o altã
ocazie, îl înfiorase „cãderea în cer”,
ca stare ireversibilã pe curba timpului, acum întelege
totul. „despre oameni, despre trecerea timpului, despre viatã
si moarte”. Iar dacã desprinderea de zbor se petrece
greoi, fiindcã „refuzã sã coboare printre
oameni, pe pãmânt”, întelegem cã,
pe calea visului, eroul îsi recompune, deliberat si
iluminat, lumea dusã, de unde si sfârsitul sãu,
care vine, prin recompuneri si divizãri, poate chiar si
cu regrete, dar mai cu seamã sub vãlul nepãsãrii
din jur.
Ornatã cu sir de simboluri, cu incursiuni în universul
datinilor prelungite pe curba timpului, cartea scrisã cu degajare
si luciditate se înseamnã ca o reusitã
de exceptie.
Iar ca fin observator al lumii, autorul ne atentioneazã
etic despre starea individualã care nu mai persistã ca
ordonatoare a lumii si vietii, ci, dimpotrivã, în
societatea îmbolnãvitã si rostogolitã
în prãpastia comunismului, individul cade ucis. Cât
priveste suportii sãi salvatori, ei sunt doar prefigurati
prin optica celor ce-i supravietuiesc.
* Stefan Mitroi – Cãderea în cer, Fundatia Culturalã Libra, Editura Humanitas Montreal, Bucuresti, 2003
Gherasim RUSU TOGAN