Lumea noastrã nu este una perfectã. Nimeni nu poate nega acest adevãr primar. E suficient sã privim în jur cu ochii deschisi si cu mintea eliberatã de prejudecãti pentru a întelege cã nu trãim în Paradis. Ci trãim într-o lume unde binele si rãul se împletesc ametitor, nelãsând pe nimeni sã scape din plasa lor. Iar una dintre manifestãrile rãului din fiinta noastrã este actul simplu, dar atât de nefast, pe care îl denumim trãdare. Nici unul dintre noi nu poate sã nege cã a trãdat si cã a fost trãdat. Iar dacã vreunul va nega vreodatã trãdarea, atunci acela nu spune adevãrul. Trãdãm. Atât de des si de usor încât, de multe ori, e necesar un efort constient al intelectului pentru a ne da seama cã sãvârsim o trãdare. Dar trãdãm în fiecare clipã a vietii noastre, fie cã ne dãm seama de asta, fie cã nu.
Trãdãm visele si idealurile. Fiecare viseazã si, apoi, crede în visele sale si sperã ca ele sã îi fie transformate în realitate. Dar, când visul si idealul sunt prea departe de noi, când ele par irealizabile, simple utopii ale sufletelor noastre bolnave, le abandonãm, ca sã nu suferim din cauza lor. Unii filosofi vor numi asta utilitarism sau pragmatism. Nu are rost sã pãstrãm un vis care nu aduce nici un beneficiu direct, concret, mãsurabil fiintei noastre. Eu o numesc trãdare.
Nu ezitãm nici o clipã sã îi trãdãm pe ceilalti. Pe semenii nostri, care ne sunt egali prin chiar umanitatea lor si care ar trebui întotdeauna sã fie tratati numai ca scopuri si niciodatã doar ca simple mijloace, cum recomanda Immanuel Kant. Dar noi uitãm asta. Si îi facem pe altii sã creadã în noi, sã împãrtãseascã viziunea noastrã asupra lumii, sã spere cã le putem oferii solutii pentru problemele care îi frãmântã. Dar nu le spunem întregul adevãr, le dezvãluim doar o pãrticicã din imaginea pe care noi o vedem, în loc sã le dezvelim întregul tablou al vietii. De ce? Pentru cã vrem sã îi folosim pentru a ne atinge propriile scopuri. Pentru a face viata mai bunã doar pentru noi, nu si pentru ei. Din nou utilitarism, din nou pragmatism, iar eu voi spune din nou trãdare. Trãdarea oamenilor din jurul nostru.
Ne trãdãm chiar si destinul. Cãci, incapabili sã umplem minutul necrutãtor cu saizeci de secunde de gânduri si trãiri adevãrate, care sã ne apartinã si cu care sã putem sã ne hrãnim spiritul, ne multumim cu surogate de viatã, cu simularea propriilor noastre feluri de a fi. Se pierd astfel destinele noastre, când clipele trec pe lângã noi nu ca niste prieteni dragi, ci ca niste strãini pe care nu vrem sã îi privim în ochi. Se pierd vietile noastre si ne trãdãm spunându-ne cã totul este bine si cã clipa urmãtoare ne va aduce mai mult.
S-ar putea spune cã trãdarea e o boalã a omului modern, cãci o cercetare atentã a istoriei aratã o crestere clarã a incidentei acestui eveniment în ultimele secole. Odatã cu decãderea standardelor morale si cu redefinirea normelor sociale, actul de trãdare nu mai este un pãcat capital, ci o infractiune moralã minorã, care nu mai suscitã un interes major. Dar, tot privind înapoi în negura istoriei, putem sã vedem cã, totusi, cea mai cunoscutã trãdare a umanitãtii nu este una a modernitãtii, ci una care apartine istoriei antice. Cine i-ar putea nega lui Iuda titlul de model al trãdãrii si de întruchipare a caracteristicilor ei negative? Cu 2 000 de ani în urmã, s-a sãvârsit o trãdare care a redefinit întregul destin al umanitãtii. Iar trãdãtorul, personaj principal al acestei întâmplãri, a fost Iuda.
Iuda nu este un personaj propriu-zis istoric, ci mai degrabã unul de naturã mitologicã. Nu avem prea multe relatãri cu adevãratã valoare istoricã, obiectivã, despre Iisus si despre întâmplãrile din timpul vietii sale. Dispunem, în schimb, de cele patru Evanghelii, care au consemnat, prin penelul lui Ioan, Luca, Matei si Marcu, viata lui Iisus si, indirect, o parte din vietile celor care au trãit alãturi de el. Din aceste scrieri ale Noului Testament, îmbogãtite de traditie, se desprinde mitul lui Iuda. Un mit care, la primã vedere, nu îi creeazã acestuia o imagine deloc favorabilã. Cãci nu veti gãsi nici un credincios crestin care sã spunã vreo vorbã de bine despre cel care, prin actul sãu, a deschis calea calvarului christic, vreo laudã despre cel care l-a trãdat pe Fiul Domnului pentru numai treizeci de arginti.
Iuda este ultimul dintre ucenici. Si figura lui este destul de stearsã. Nu are nici siguranta lui Petru, nici îndoiala ferventã a lui Toma, nici inocenta lui Andrei. Si totusi, lui îi este rezervat un rol foarte important în ultimele clipe ale Mântuitorului. El este cel care îi contacteazã pe mai marii evrei pentru a le propune sã li-l predea pe Iisus, acela care ameninta ordinea de drept din statul iudaic. Si tot el este cel care, pentru acest act, nu cere decât treizeci de piese de argint. Si se trãdeazã mai întâi pe sine si misiunea pe care trebuie sã o ducã la îndeplinire atunci când înmoaie, la Cina cea de Tainã, pâinea în vin dupã Iisus, desi acesta afirmase cã cel care va face acest lucru îl va trãda. Iar apoi, acelasi Iuda îsi trãdeazã Învãtãtorul prin intermediul unui sãrut dat în grãdina Ghetsemani. Si, pentru ca trãdarea sa sã fie completã, se trãdeazã apoi din nou pe sine, când, cu punga alãturi, dovadã a vinovãtiei sale, se spânzurã, nemaiputând sã îndure remuscãrile. Aceasta este, pe scurt, povestea trãdãrilor lui Iuda.
Ca de obicei, mitul ascunde mai mult decât este vizibil la prima vedere. Cert este cã Iuda sãvârseste cel mai mare pãcat, pentru cã Îl trãdeazã pe Mântuitor si apoi se trãdeazã pe sine prin sinucidere. Dar, oare, nu cumva existã o ordine superioarã care îi cere lui Iuda trãdarea sa si poate chiar sã o transforme într-o faptã moralã? Ce s-ar întâmpla dacã Iuda nu ar trãda, dacã nu ar înmuia pâinea dupã Iisus si nu l-ar da pe acesta pe mâna evreilor? S-ar pierde jertfa pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu. El ar rãmâne un simplu învãtãtor care a vorbit oamenilor despre moralitate si despre cum ar putea sã îsi trãiascã viata. Dar ar lipsi cea mai puternicã parte a învãtãturii sale. Exemplul crestinismului desãvârsit care face ca Iisus sã se sacrifice pe cruce pentru semenii sãi.
Iuda este cel ales sã trãdeze. Trebuie sã fie cel care Îl sãrutã pe Mântuitor. Trebuie sã fie cel care înmoaie pâinea dupã El. Cãci, fãrã el, nu ar exista crucificarea si moartea de pe cruce. Si, fãrã el, nu ar exista nici Învierea miraculoasã a Fiului lui Dumnezeu si nici religia care s-a nãscut din aceastã minune a Învierii. Crestinismul nu ar putea sã existe fãrã trãdarea lui Iuda. Rolul sãu este aproape la fel de important ca acela al lui Iisus. Faptele lui sunt fapte necesare, cerute de destin, de istorie, de credintã.
Si mai înspãimântãtor ar fi sã aflãm cã Iuda era constient de necesitatea faptelor sale. Sã fi stiut cã fapta sa este necesarã si cã trebuie sã o sãvârseascã ca si cum ar crede cu adevãrat în ea. Dacã Iuda ar fi stiut cã trãdarea sa e necesarã pentru izbãvirea unei lumi, nu ar fi lãsat sã se vadã aceastã constientizare. Dar dacã actul sãu a fost unul fãcut din datorie? Dacã a fost constient de importanta trãdãrii sale si si-a jucat rolul de trãdãtor la perfectie, punând la rãdãcina crestinismului trãdarea sa alãturi de iubirea si sacrificiul Mântuitorului? Iuda ar putea sã fie un erou, un om atât de constient de sine si de locul sãu în lume încât este gata sã se sacrifice pãrând un trãdãtor pentru a împlini ceea ce trebuie împlinit. Dar dacã Iuda ar fi elogiat, trãdarea sa nu ar mai avea valoare. Si crestinismul s-ar prãbusi ca un castel de cãrti de joc, ca o imensã piesã de teatru în care unul dintre actori si-a iesit din rol. Nu putem sti ce stia Iuda si ce simtea el despre propriile sale fapte. Dar poate cã trãdarea sa ascunde mai mult decât vedem noi acum.
Ce trebuie sã învãtãm din mitul lui Iuda? Cã rãul este adesea necesar pentru a putea aduce binele si cã lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par sã fie. Aparenta trãdare de semeni poate sã fie calea spre un mai mare adevãr. Nu judecati prea aspru decât pe trãdãtorul care nu stie cã trãdeazã. Cel care este constient de actul sãu trebuie privit altfel. Ca un Iuda care stie cã ceea ce face este necesar. Sau poate trebuie doar sã învãtãm sã privim putin altfel lumea care se joacã în fata ochilor nostri.

Andrei DUMITRESCU