Lumea modernã, sau mai bine spus lumea contemporanã, pe care fiecare dintre noi o trãieste astãzi si mâine este o lume în care supravietuirea nu mai este demult un subiect important. Darwin este acum depãsit. Pãrintele evolutiei a fost eliminat de chiar propriul sãu copil ideologic. Omul, singur în lumea organicã, a reusit sã depãseascã orizontul simplei existente. Preocuparea de cãpãtâi a devenit alta. Vina este a progresului. Progres care s-a materializat sub forma tehnologiilor ce au scopul declarat de a face viata individului mult mai usoarã. Mã refer în primul rând la apa curentã care ne faciliteazã igiena si alungã bolile, la energia electricã care alungã de lângã noi demonii atemporali ai întunericului si ne permite sã iesim din alternanta nocturn – diurn, la cãldura care ne fereste de amorteala anotimpului rece sau la tehnologia industrializãrii divertismentului, mergând de la literatura de duzinã pânã la televiziune si Internet, care ne oferã un nou optimism în abordarea fiecãrei zile. Tehnologii care au eliberat omul, gândit la nivel individual, de sub tirania simplã si directã a nevoii de a vâna sau de a fi vânat. Nu mai este acum cazul ca fiecare dintre noi sã se preocupe mai întâi de supravietuirea sa si apoi de modul în care va face specia sã supravietuiascã atunci când individul vã sfârsi dupã cum o cere legea naturii.
Preocuparea fundamentalã a omului modernitãtii, om eliberat de povara supravietuirii, este cãutarea fericirii. O valoare totusi abstractã, desi puternic personalizatã de fiecare dintre indivizii care se lanseazã în cursa nebuneascã ce vizeazã atingerea unei stãri care sã nu recunoascã nici o altã stare mai înaltã. Si societatea, ansamblul tuturor indivizilor care relationeazã între ei, ajutatã de câteva mii de ani de istorie a reusit sã lege visul, de multe ori himeric, al fericirii de ideea mult mai profanã, mai pãmânteanã, a succesului. Succesul sunã de multe ori asemenea împlinirii, iar împlinirea e o cale destul de sigurã spre fericire. Dar modernitatea e din ce în ce mai putin interesatã de individ în sine, de sufletul sãu nemuritor si de procesele sale interioare. Modernitatea a încheiat tocmai un secol denumit, pe bunã dreptate, al vitezei si a intrat, triumfãtoare, într-un secol de care eu l-as numi al succesului. Nu conteazã atât de mult gândurile tale, conteazã foarte mult ca munca ta, fie ea fizicã sau intelectualã, sã ofere rezultate satisfãcãtoare, pe care societatea sã poatã sã le foloseascã pentru a merge mai departe, mai repede, mai bine. Nu conteazã sentimentele tale atât timp cât oferi ceva ce se poate transforma în monedã convertibilã. Nu se intereseazã aproape nimeni de împlinirea ta dacã aparent obtii succesul. Succes care se traduce în bani, în pozitie socialã, în bunuri materiale, în aprecierea celor din jurul tãu sau în putere. Succes care însã este, dupã cum se poate vedea destul de usor din enumerarea de mai sus, legat de lucruri exterioare individului, care nu sunt cu nimic legate de sufletul sãu.
Si nevoia de succes, atent inoculatã, cere o competitie tot mai durã între indivizi. O competitie care se bazeazã pe specializare. Fiecare dintre noi stie tot mai multe lucruri despre domenii tot mai restrânse. Vom ajunge sã stim totul despre nimic, cum spunea un filosof englez. Economicul, relatiile de productie, banii cer acest lucru. Dar pierdem astfel imaginea generalã, de ansamblu, pe care orice om ar trebui sã o aibã despre lumea în care trãieste. Si specializarea nu e totul. E nevoie si de o culturã generalã cât mai largã, care ã te mentinã în cercul unei noi aristocratii, care se profileazã din rândul celor care au succes si vor sã se înconjoare de alti oameni plini de succes. Fiecare dintre noi e fortat sã acumuleze tot mai mult de la vârste tot mai fragede. Chiar si în ciclul primar sunt copii care nu pot suporta gândul cã au luat calificative nesatisfãcãtoare. Pãrintii nu acceptã ca odraslele lor sã nu strãluceascã, dacã nu la toate, mãcar la majoritatea materiilor care se predau. Asupra fiecãrui individ planeazã, parcã chiar mai puternicã decât vechea cerintã a supravietuirii, cerinta câstigãrii competitiei, cerinta dobândirii succesului. Societatea noastrã nu pare sã aloce spatii foarte largi si posibilitãti ample pentru cei care au pierdut, pentru cei care nu au fost suficient de buni. Succesul este totul. Sã câstigi este acum singura optiune.
Homer ne povesteste, în monumentala sa lucrare “Iliada”, care contine nu mai putin de 49 000 de versuri, rãzboiul dintre ahei si troieni, rãzboi iscat de infatuarea tânãrului Paris si purtat pentru frumusetea a trei zeite, Hera, Atena si Afrodita si pentru mâna pãmântencei Elena. Lumea era alta decât cea de astãzi. Dar competitia este un dat al naturii umane pe care secolele nu au fãcut decât sã îl amplifice. De partea aheilor sau grecilor sunt eroi cunoscuti si puternici. Agammemnon, „regele regilor”, are alãturi pe bãtrânul Nestor, pe înteleptul Ulise, pe aproape invincibilul Ahile, pe prietenul sãu devotat Patrocle sau pe neobisnuit de puternicul Ajax, în timp ce cetatea Troia se baza pe neînfricatul sãu rege Priam si pe bratul eroului Hector. Într-o bãtãlie de proportii legendare Hector, ajutat de zei, împinge pe ahei pânã la corãbiile din care debarcaserã. Ahile nu vrea sã intre în luptã ca sã-si ajute semenii, dar permite lui Patrocle sã îi ia armura si armele ca sã încurajeze pe ahei. Purtat de betie bãtãliei Patrocle, învesmântat în armura si ducând armele lui Ahile, ajunge pânã la zidurile trainice ale Troiei, unde este ucis de cãtre Hector. Ahile, dornic de rãzbunare, cu armele noi fãurite de însusi Hefaistos, luptã cu Hector si îl ucide, luând drept trofeu armele si armura acestuia, care devin obiect al dorintei tuturor luptãtorilor ahei. Cel mai aprig le revendicã Ajax, care spune cã aportul sãu la luptã este mai mare decât al lui Ahile. Zeii aruncã însã nebunia asupra mult prea trufasului Ajax, si îi oferã astfel lui Ahile trofeele lui Hector. Un mit în care Homer vorbeste despre competitie, despre succes si despre împlinire.
Ahile este protejatul zeilor care i-au permis mamei sale sã îl îmbãieze în Styx si sã îl facã astfel invulnerabil. Ahile este marele erou al rãzboiului din fata zidurilor de netrecut ale Troiei. El este cel care îl învinge pe Hector. Un erou care se bucurã de aprecierea semenilor sãi, de recompensele oferite de Agammemnon si de favorurile zeilor din înaltul Olimp. Un om de succes. Ajax este adesea un personaj trecut cu vederea, un ratat, în limbaj modern, care este perceput ca fiind cel care a încercat sã obtinã ceva ce nu i se cuvenea. Ajax este descris ca fiind cel care putea sã sfãrâme cu mâinile sale stâncile. Si totusi el nu se poate compara cu aproape invincibilul Ahile. Ajax este cel care pierde cursa, cel care rateazã câstigul, cel cãruia succesul nu îi este accesibil, cel pe care zei îl pedepsesc cu nebunia pentru îndrãznealã.
Dar poate cã, dintre cei doi eroi care doresc trofeele lui Hector, Ajax este cel împlinit. Cãci el îsi urmeazã soarta, destinul pe care si-l asumã, chiar stiind cã îl poate duce spre pieire. El stie cã împlinirea lui este în a încerca si nu neapãrat în a reusi. Poate cã exemplul lui este mai înãltãtor decât al lui Ahile pentru noi, cei de astãzi, care ne ferim sã concurãm atunci când stim cã sunt sanse mari sã pierdem. Meritul nu este niciodatã al celui care intrã în luptã stiind dinainte cã toate avantajele sunt de partea sa si cã nu are cum sã piardã. Meritul este al celui care stie cã poate sã piardã si stie sã accepte înfrângerea ca unul dintre rezultatele posibile ale oricãrei întreceri. Pentru noi, cei de astãzi, obsedati de succes si de nevoia de a fi mereu pe primul loc, este demn de a fi luat în considerare exemplul lui Ajax, cel care stie sã accepte înfrângerea si nu se sfiieste sã încerce ceea ce nu poate sã reuseascã. Existã, fãrã îndoialã, o valoare ascunsã adânc în experienta aparent negativã a unei înfrângeri. Depinde de fiecare dintre noi sã avem tãrie sufleteascã necesarã ca sã o descoperim.
Lumea si societatea noastrã ne învatã cã nu trebuie niciodatã sã pierdem, cã trebuie mereu sã iesim învingãtori. Dar poate cã lungul si complicatul drum care duce spre împlinirea fiecãruia trebuie sã treacã, cel putin o datã, printr-o înfrângere ca cea a lui Ajax.

Andrei DUMITRESCU