lucrare de Hristina Nicolaeva

Fiecare generatie trãieste în raza unui paradox în privinta felului în care este perceput timpul trãit si cel asteptat: "epoca viitoare" a început deja, sustin unii; o epocã viitoare nu este, încã, posibilã, clameazã altii. Astãzi, desigur, nu suntem ocoliti de efectele - uneori, culturale - ale acestui paradox. Sunt printre noi destui bãnuitori în privinta onestitãtii celor care sustin cã ne aflãm, deja, în "postmodernitate" (ba, mai mult, se suspecteazã pe ei însisi de slãbirea prizei la realitate); totusi, gândind prezentul, bãnuitorii au în vedere fel de fel de crize, schimbãri, reasezãri, reechilibrãri etc., adicã "fenomene sociale" care, paradoxal, închid peste mãsurã registrul existential omenesc, transportându-l, totodatã, cãtre alte temeiuri decât cele ale modului modern de a trãi; nu suntem în postmodernitate, par a spune ei, desi suntem dincolo de modern. Nu are sansã, în fata celor care vãd cã totul e în crizã, o pãrere opusã; acestia nu acordã nici cea mai vagã atentie unui discurs care nu are în vedere criza etc., atunci când este vorba despre timpul nostru. Nu se aflã, desigur, nimic nefiresc într-o astfel de atitudine; nefirescul apare însã atunci când se sustine unicitatea epocii în aceastã privintã, ca si cum timpurile anterioare nu au trãit astfel de evenimente, sau ca si cum ar exista foarte putine astfel de clipe în istorie, clipe care sã egaleze cuantumul de suferintã umanã provocat de "cãderea" actualã. Dar, de fapt, în orice clipã a istoriei a existat sentimentul unicitãtii întru suferintã al omului si în fiecare epocã a avut putere senzatia sacrificiului. De ce? Poate din cauza neîmplinirii omului; poate din cauza vederii noastre slabe; sau poate din cauze cosmice nestiute, învãluite în tainã! Evenimentele veritabile, cele care asazã umanitatea într-un destin nou, nu sunt peste tot în istorie. Dacã ele s-ar rãspândi peste tot, atunci omenirea nu s-ar afla atât de dezbinatã: evenimentul i-ar reface, dintr-o datã, unitatea, care, fãrã îndoialã, nu ar dispãrea imediat.
Asadar, postmodernitate ca timp istoric bine asezat, pe de o parte, crizã umanã endemicã, pe de alta; acest paradox pare a structura locul cultural contemporan. Ca si cum postmodernitatea ar fi imunã fatã de crizã, iar criza si-ar pierde puterea, odatã ce noi ne-am aseza în postmodernitate. Sã fie compatibile, totusi, criza si postmodernitatea? Dacã ar fi sã ne luãm dupã ceea ce s-a petrecut în istorie înaintea noastrã, atunci s-ar cuveni sã gândim cã nici un timp istoric nu este împlinit; de aceea el apare, din depãrtare, ca o fierbere a spiritului, ca o agitatie a existentei omenesti care prinde, totusi, anumite forme, concentrate în întâmplãri destinale, adicã în evenimente; întâmplãrile destinale, desi ipostaziazã timpul de fatã, îl deschid pe acesta cãtre un nou timp. Dacã acceptãm aceasta, atunci este limpede cã nu criza este rãspunzãtoare pentru schimbarea unui timp istoric, ci evenimentul. Tocmai evenimentul repune deodatã fiinta omeneascã într-un nou curs istoric, adicã într-un nou destin. Criza este peste tot în istorie. Ea este necesarã, întâi, pentru cã arhitectonica universului nu este niciodatã desãvârsitã, iar cãutarea desãvârsirii naste crizã, suferintã, apoi, pentru cã istoria însãsi trãieste din conflict. Dar si evenimentul este necesar, întrucât prin el criza, conflictul, suferinta capãtã sens: capãtã directie si loc în Istorie. Însãsi viata omului se justificã prin acceptarea mediului creat de eveniment. Umanitatea, printr-o bunã parte a sa, trãieste, de douã mii de ani, în raza evenimentului Întrupãrii si Învierii; cu toate cã spatiul acestei locuiri s-a degradat constant.
Unde este evenimentul care ne-ar putea constrânge sã vedem timpul nostru ca timp nou? Nu cumva am pierdut si ritmul vietuirii în mediul altor evenimente, care, odatã, au schimbat istoria? Mai trãim, cu adevãrat, în ritmul Întrupãrii si Învierii? Multi, poate, gândesc faptele istorice - cum ar fi revolutiile, rãzboaiele etc. - ca fiind evenimente (întâmplãri destinale). Dar cu ce au schimbat ele Istoria? Au schimbat, poate, istoria, curgerea aceasta nelãmuritã a omului cãtre moarte. Totusi, Istoria curge cãtre viatã; chiar cãtre o nouã viatã. Ce putem crede despre noi însine si despre timpul nostru istoric, dacã tinem seama de confuzia unora în privinta sensului unor fapte: de exemplu, punerea în fata unui Eveniment, cum este Holocaustul, a unui eveniment cum este rãzboiul? Holocaustul este Istorie; rãzboiul este istorie. A-l dizolva pe cel dintâi în cel de-al doilea este o blasfemie; sau, dacã este mai comod de acceptat pentru cei care nu valorizeazã diferenta dintre cele douã ordini de viatã omeneascã, este vorba aici despre o confuzie care aseazã însãsi existenta lor - cea individualã - în confuzie. Holocaustul este prins de destinul unui popor; si, prin aceasta, de conditia umanã însãsi. Dar nu este nevoie a-l generaliza, cãci el este universal prin sine. De fapt, a-l generaliza înseamnã a-i schimba ordinea în care el este semnificativ, înseamnã a-i pierde rostul. El s-a produs datoritã unei descumpãniri a istoriei, dar, odatã produs, nu mai poate fi confundat cu nimic altceva, cãci tine de Istorie, iar aici evenimentul este unic. Desigur, sunt multe momentele de descumpãnire a istoriei si de încercare de distrugere a unor oameni care au în comun o anumitã însusire, de regulã, una biologicã; dar holocaustul implicã o concentrare a constiintei celui devenit victimã si o proiectare a faptului ca atare în universal; victima se întreabã dacã, om fiind, poate fi distrusã de un alt om; nu este aici nici un fel de mecanicã politicã, atotprezentã în cazul unui rãzboi, al unei revolutii etc., în virtutea cãreia se confectioneazã justificãri si motivatii ale actelor diverse, ci un fapt omenesc - suferinta - de o concretete coplesitoare. Constiinta celui rupt de umanitate printr-un act ne-natural simte cã descumpãnirea istoriei nu este un fapt care tine de cineva anume, ci de omul însusi. Un astfel de eveniment nu poate fi generalizat tocmai pentru cã el este universal prin individualitatea lui. O comunitate trãieste un eveniment - un eveniment prins, pentru totdeauna, de existenta sa - deodatã într-un mod individual (e vorba despre trãirea unui singur "corp") si universal uman (e vorba de constiinta clarã a faptului cã omul se întoarce asupra omului). Tocmai de aceea, constiinta veritabilã a holocaustului este aceea smeritã si atotcuprinzãtoare, care stie cã suferinta unei comunitãti, constituitã într-un "corp" tocmai datoritã constiintei acute asupra situatiei sale în lume, este suferinta umanitãtii însesi.
Toate evenimentele semnificã nu doar în ordinea Istoriei, acolo unde se joacã destinul Omului, ci si în cea a istoriei, unde omul participã prin particularitãtile sale, prin determinãrile sale dobândite destinal dar si conjunctural. De aceea, privite prin istorie, evenimentele ne apar de-naturate. Întruparea si Învierea, de exemplu, nu mai sunt, aici, decât fapte miraculoase asemenea actelor paranormale.
Dacã sensibilitatea noastrã fatã de eveniment nu mai este în stare sã sesizeze "natura" acestuia, dacã evenimentul apare doar de-naturat, atunci putem spune cã suntem pierduti în istorie si cã Istoria ne lipseste, iar evenimentul trebuie salvat. Si poate cã numai prin salvarea evenimentului mai putem nãdãjdui sã trecem cu adevãrat dincolo de modernitate, în postmodernitate. Pentru aceasta ne trebuie lucrul cel mai greu de obtinut: revenirea la noi însine si, pe acest temei, refacerea omului universal. Salvarea evenimentului înseamnã redobândirea sensibilitãtii fatã de eveniment si recâstigarea Istoriei. Nu definitiv, desigur, ci doar pentru o clipã, atât cât sã ne împrospãtãm viata, pentru ca aceasta sã curgã, din nou, nu cãtre opusul sãu, ci cãtre sine; pentru ca viata sã rãmânã, cum gândea Nietzsche, acelasi-ul care revine la sine.
În absenta Evenimentului si a Istoriei destinale, istoria creeazã propriile sale evenimente: descumpãnirile umanitãtii din care rezultã nuantele "negre" de pe chipul sãu. Nesocotirea Evenimentului înseamnã rãtãcire de sine a omenescului. Din pãcate, sacrificiul Omului prin întâmplarea destinalã nu constrânge istoria sã iasã de sub determinarea timpului mortii. Si de aceea descumpãnirea umanitãtii provoacã, uneori, o cutremurare a Istoriei însesi. Constiinta lucidã a acestor evenimente face ca moartea sã fie transmutatã în viatã; iar ele, evenimentele, sã treacã în Istorie. Reevaluarea lor prin constiinta cru dã a celui care îsi asumã umanitatea - desi este doar unul dintre purtãtorii ei - si, totodatã, responsabilitatea pentru orice este omenesc, face ca istoria însãsi sã se limpezeascã, iar oamenii sã capete sansa de a ajunge la o vedere mai bunã asupra propriilor fapte si asupra vietii lor viitoare.