Mai
mult sau mai putin surprinzãtor, COSTICÃ OANCÃ
a debutat cu o carte de aforisme si cugetãri (Inginerul din singurãtate,
Geneze, 2002), evident reflectii concentrate la maximum, pentru ca acum
sã dea la ivealã un poem de „largã respiratie”,
Elegie pentru o sutã de violoncele (Editura Scorpion, Galati,
2003). E drept cã densitatea din apoftegmele sale si inflexiunile
lirice îi anuntau deja pe poet. Si mai trebuie spus, de la bun,
început cã poemul în discutie e alcãtuit dintr-o
suitã de secvente migãlite cu aceeasi aplecare spre concizie.
Întregul se constituie într-o perfectã coerentã
a pãrtilor, ca segmentele bine corelate ale unui organism. Fireste,
Costicã Oancã, prin excelentã reflexiv, are o poeticã
articulatã, în care centrul de greutate constã în
asezare, în constructia de o intensitate linistitã. „Cuvintele
tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, decide aforistul.
Inspiratia tine de imaginatie / intentie artisticã, nu de cine
stie ce fantasmagorie; ea, inspiratia, corespunde unei acumulãri
volitive, sursa ei principalã rãmânând continutul
depozitat în diferitele straturi ale memoriei si reactivat unui
scop artistic: „Inspiratia este adevãrata memoriei”;
„Inspiratia este amintirea unui lucru pe care nu l-ai vãzut
niciodatã”. Cugetul scormoneste si în câmpul
altor dimensiuni ale faptului estetic: frumosul, bunul gust, cuvântul,
raportul spontaneitate-elaborare, kitsch-ul („jivinã care
atenteazã la cântecul unei pãsãri”),
muzica („înger zâmbind”), orizontul interior
(„linie de împreunare a înaltului cu adâncul”),
tãcerea, visul etc.
Întorcându-ne
la poemul Elegie pentru o sutã de violoncele, care, cum se vede,
oferã chiar din titlu douã coordonate: elegia si muzicalitatea,
sã vedem cã tema cea strãveche si eternã
este dragostea, Laitmotivul este al îngerului pãzitor,
ca într-un ritual în care visul stãpâneste
suveran: „Îngere, îngere, îngere, / îi
vorbeam în nestire, si mereu îl sorbeam / si-l trãgeam
cãtre mine / cum tragi / de ultimele clipe / ale celui mai frumos
/ dintre visuri”. Nu e nici visul romantic, nici onirismul mai
nou, ci mai degrabã idealul cavaleresc si erotic, amintind de
„dulcele stil nou”, de lirismul introspectiv al stãrilor
sufletesti contradictorii si mai cu seamã de celebrarea plenitudinii
erotice, sfâsierea elegiacã între senzualitate si
ratiune, între solitudine si împlinirea cuplului: „Lasã-mã
sã te caut / cãci tu m-ai scãpat / de cãutare.
/ Lasã-mã sã te astept / cãci eu te-am scãpat
/ de asteptare. / Lasã-mã sã îngenunchez
/ în fata despãrtirii / din ochii tãi”. Aceste
„elegii” se situeazã mai curând în descendenta
puritãtii din „Cântarea Cântãrilor”:
„Frumoase sunt picioarele tale / pe nisipul serii / mâinile
tale / când se ridicã odatã cu luna / peste acoperisuri
/ mijlocul tãu când freamãtã / în bãtaia
mâinilor mele / frumoasã este gura ta / cum se desparte
încet / de glasul care-o închipuie - / si ochii - / pãsãri
venite de departe - / sunt frumosi cu genele lor – care mã
mântuie / în aceastã vale a serii / de noianul de
departe”. Pare o atitudine desuetã într-o vreme a
libertãtii excesive în lumea lui Eros. Sentimentul este
asa de curat si sincer exprimat încât nu se întrevede
nici urmã de sensiblerii ori de retoricã sentimentalã
(„În preajma iubirii / întotdeauna se vorbeste / în
soaptã / ca lângã o candelã aprinsã”).
Starea elegiacã e provocatã de amânare / întârziere,
de persistenta dorului, care nu deviazã nicicând în
lamentatie, dar într-o linistitã tensiune împlinitã
în vis. Întâlnirea si despãrtirea, apropierea
si depãrtarea sunt corelative iubirii si scrierii poemului. Asteptarea,
„corabia” râvnitã, echivaleazã cu „cea
mai mare zi / a facerii poemului / celor / o mie de neîntelesuri”.
Salvarea poetului stã în faptul cã amândoi
îndrãgostitii trudesc, parcã fãrã
sã stie, la compunerea aceluiasi poem. Plecarea iubitei înseamnã
imposibilitatea de a mai scrie: „Eu si-am spus mereu: / nu pleca
pânã nu termin poemul / si nu te teme / cã eu nu-l
amân / îl scriu mereu / chiar sub ochii tãi / si
chiar cu riscul / de-a nu-l termina. / Usa inimii a rãmas rezematã
de / plecarea ta”. Poetul le scrie si îngerilor despre iubitã,
ai cãrei ochi corespund eternitãtii si se contopesc în
gândurile iubitului „ca apa unui fluviu de / apa mãrii”.
Grãdina (cu îngeri!) se întâlneste, prin imnul
poetului, cu „dealul din depãrtare”, marea se face
tãrm, tristetea e argumentatã cu o violã, moartea
nu se mai deosebeste de muzicã. Existã si o tristete a
singurãtãtii, nu deznãdejde, ci asteptare continuã,
vagã teamã cã ea va pleca si nu se va mai întoarce:
„Dacã tu ai sã pleci / eu am sã mã
închid într-un / turn de cuvinte / din care sã nu
mai pot iesi decât la / strigarea de apoi / când singurãtãtii
mele / i se va face dreptate cu / frumusetea ta nemuritoare”.
Dar realitatea e învinsã de însãsi fiinta
salvatã prin iubire, într-o permanentã pendulare
centrifugã-centripetã. E stare de fericire bine temperatã,
o euforie calmã, dacã se poate spune asa, oximoronic.
Ascultând cele o sutã de violoncele din Elegia lui Fauré,
poetul simte cum iubita creste din sufletul lui, cum imaginea ei se
întipãreste definitiv pe retinã si îi „sãrutã
adânc singurãtatea”: „Doamne Dumnezeule / câtã
nedreptate! / Am rãmas singur. / N-am mai apucat sã mã
împac / nici cu mine însumi / cãci deodatã
/ a venit sfârsitul / acestui poem / pe care atât de mult
/ l-am amânat / tot în speranta / cã nu voi ajunge
/ în singurãtatea / din care-am fost luat”.
De
mult n-am mai citit poezie de dragoste atât de simplã si
profundã, de o asemenea delicatã intensitate si cu o scriiturã
asa de expresivã, ca în aceastã Elegie pentru o
sutã de violoncele, care este o simfonie a iubirii si creatiei
sub patronajul îngerilor.
Constantin TRANDAFIR