lucrare de Milen Bonev

Când scriu, folosesc un editor de text aflat în memoria unui calculator cu mai multe componente electronice care ruleazã o serie de programe. Am în fatã o unealtã si mã folosesc de ea pentru a-mi usura sarcina pe care vreau sã o realizez. În acest moment, vreau sã scriu un material care sã ajungã în revista în care dumneavoastrã îl cititi acum. Si îmi este mult mai usor sã folosesc calculatorul cu editorul sãu de text decât sã folosesc clasica foaie de hârtie însotitã de la fel de clasicul stilou. Pot realiza modificãrile mai rapid, pot sã prezint textul sub o formã pe care scrisul meu partial ilizibil nu mi-ar permite-o si asa mai departe. Folosesc o unealtã. Dacã stau sã mã gândesc, înainte de era informaticã, unealta pe care as fi folosit-o pentru a scrie acest material ar fi fost stiloul. Care este, în fond, tot o unealtã. Iar înainte de aparitia stiloului as fi folosit o panã înmuiatã într-o cãlimarã. Primitivã, dar din nou o unealtã. Chiar si cele mai banale si mai comune activitãti pe care le desfãsurãm în fiecare zi sunt facilitate de existenta unei unelte specifice. Spãlatul pe dinti îsi are unealta sa: periuta de dinti. Masa de prânz e facilitatã de o varietate de unelte: de la furculitã, la tigaie sau cuptor. Fiecare meserie dispune de un set de unelte care permit ca ea sã fie practicatã. Nu avem scãpare. Peste tot, în jurul nostru, în lumea omului, se gãsesc mii, poate milioane, de unelte diferite, pe care le folosim, pe care le creãm, pe care le recunoastem sau pe care nu stim cum sã le utilizãm, care determinã, în mare mãsurã, modul în care noi, oamenii, abordãm natura si chiar viata.
Nimeni nu poate sã ia, pur si simplu, nisip de pe plajã si, bazându-se pe continutul sãu de silicon, sã construiascã un microprocesor pe bazã de siliciu. Crearea de unelte este, prin definitie, un proces iterativ si evolutiv istoric. Primele unelte au fost vârfurile de sulite din piatrã. Ele erau foarte nediferentiate ca utilizare. Ucideau animale pentru hrana, le rãpeau blana pentru vesminte, erau folosite pentru a tãia si pentru a face alte vârfuri de sulite. De-a lungul timpului s-a produs o diferentiere si multiplicare a numãrului de unelte, determinatã de nevoia de specializare, alãturi de evolutie calitativã a acestora. Am creat unelte primitive care au dus apoi la crearea de unelte mai evoluate care, la rândul lor, au putut produce unelte noi, mai bune. Acest proces continuã si astãzi si va continua atât timp cât va exista omul.
Noi suntem capabili sã distingem aceste unelte unele de altele si sã le folosim pentru a ne atinge scopurile specifice. Stim ce unelte sã folosim pentru o anumitã întreprindere. Stiloul pentru scris, cuptorul pentru pregãtirea bucatelor, calculatorul pentru rezolvarea unor probleme complexe. Stim când o unealtã este depãsitã. Calculatorul cu al sãu editor de text va înlocui treptat stiloul învechit. Omul are puterea de a concepe unelte, de a le crea, de a le recunoaste si de a le întrebuinta. Nu numai cã detine aceastã abilitate intrinsecã, ci este înclinat si foarte dornic sã dezvolte pe cât posibil, poate chiar pânã la consecinte ultime, aceastã abilitatea de a crea si folosi unelte specializate. Se poate vorbi astãzi, fãrã a exagera foarte mult, despre o tiranie a uneltelor.
Filosoful francez Henri Bergson sustinea cã omul se poate defini prin aceastã abilitate de a construi si de a folosi unelte. Ba, mai mult, acest filosof a sugerat cã diferenta specificã, atributul definitoriu care separã pe om de genul proxim al animalelor, este folosirea constantã a uneltelor. El a propus ca omul sã nu mai fie definit ca Homo Sapiens, pentru cã nu ratiunea este trãsãtura sa principalã, ci ca Homo Faber, om care creeazã, dar nu în câmpul spiritului, ci în câmpul material, în domeniul uneltei si mestesugului. Bergson voia spulberarea mitului rational pentru a-l înlocui cu mitul mestesugarului care poate sã cuprindã în puterea sa întreaga lume. Mai târziu, John Huizinga a reluat aceastã idee, arãtând înclinatia naturalã a omului spre dominarea universului material care îl înconjoarã, înclinatie care se reflectã sub forma producerii si uzitãrii de unelte. Iar scriitorul elvetian Max Frisch a creat un foarte interesant roman intitulat "Homo Faber", un roman care cautã sã prezinte un portret cât mai veridic al celui care îsi aseazã viata si destinul sub semnul "mestesugului" pe care îl practicã. Eroul lui Frisch este un inginer - devine arhetip al omului modern -înconjurat de mãrete realizãri de naturã tehnologicã, care treptat este orbit de acestea si pierde din vedere realitatea durã si transcendentã a vietii umane.
Mitul omului mestesugar, lucrãtor, creator si folositor-de-unelte, toti acesti termeni fiind traduceri acceptate ale termenului "faber", ascunde, ca orice alt mit propriu omului, un sâmbure tare de adevãr. Omul este singurul care reuseste sã domine natura din jurul sãu prin intermediul uneltelor pe care le imagineazã, initial, pentru ca, apoi, sã le transfere în realitate. Civilizatia noastrã, asa cum o cunoastem noi astãzi, nu s-ar fi putut crea fãrã abilitatea mestesugãreascã, lucrativã a individului uman. Si, fãrã conditiile materiale necesare, asigurate prin folosul unor unelte, probabil cã multe dintre creatiile spirituale ale omenirii ca întreg ar fi rãmas doar potentialitate. Nu existã, însã, aici o legãturã cauzalã absolutã. Antichitatea a beneficiat de putine unelte si a creat opere de o mare valoare spiritualã.
Pericolul care ne paste este orbirea în fata propriei noastre abilitãti de a stãpânii lumea prin intermediul obiectelor - unelte. Sã nu ne credem zei. Si sã nu ne închipuim cã materialul reprezintã tot ceea ce existenta noastrã ne poate oferi si singurul mediu în care putem sã ne afirmãm si sã ne dezvoltãm. Nu degetul mare opozabil, conditie necesarã pentru folosirea oricãrui tip de unealtã a omului, este cel care ne diferentiazã, în mod fundamental, de animale. Spiritul este cel putin la fel de important. Si acest spirit, care a înflorit adesea în conditii materiale minimale, este cel pe care avem tendinta sã îl neglijãm în prezentul nostru de Homo Faber. Încrezându-ne prea mult în mestesugurile pe care le stãpânim, trãind prea mult prin si de dragul realizãrilor noastre strict materiale riscãm sã ucidem spiritul uman. Sã ne transformãm pe noi însine în simple unelte care trebuie sã îndeplineascã sarcini precise. Sã se nascã, sã acumuleze cunostinte, sã producã, sã consume, sã se reproducã, sã moarã. Suntem în pericol sã transformãm sintagma Homo Faber dintr-o simplã descriere a unei abilitãti consideratã, pe nedrept, definitorie într-o descriere totalã a ceea ce omul este. Nu om care creeazã în toate domeniile, material si spiritual, care se bucurã, râde si plânge si simte, ci doar un simplu si automatizat mânuitor-de-unelte.
Scriu folosind editorul de text si calculatorul. Dar trebuie sã îmi amintesc cã ele sunt doar unelte, mijloace de care mã folosesc pentru a atinge un scop independent de ele. În acest caz, pentru a scrie aceastã rubricã. Mestesugarul nu trebuie sã lucreze de dragul uneltelor pe care le foloseste, ci pentru cã doreste sã ajungã la un produs final de care el sau un alt om are nevoie într-un anumit moment al vietii sale. Scopul este produsul, nu unealta. Unealta este dor un mijloc.
De aceea, trebuie sã devenim constienti de semnificatia mestesugului si uneltei. Ele sunt abilitãti si nu definiri ale noastre, ale omului. Suntem Homo Faber pentru a putea sã supravietuim si pentru a putea apoi sã ne împlinim ca Homo Creator, om creator.

Andrei DUMITRESCU