Interviu cu scriitorul irlandez John McGahern
 În
cel de-al saselea roman, (That They May Face the Rising Sun -
Celor care vor fi cu fata la soarele ce rãsare) în
patruzeci de ani de carierã, John McGahern, 68 de ani,
parcurge un an din viata unui sat anonim din comitatul Leitrim,
în nord-vestul Irlandei. Câteva case rãspândite
pe malul unui lac, un mic oras cu o berãrie (pub) si conversatiile
între douã cupluri învecinate. E un loc în
care se trãieste în ritmul fânului tãiat,
al vacilor care fatã, al recoltei de miere, al târguielilor
de la piatã si al vizitelor fiului care locuieste la Dublin.
În traiul lor cotidian, strãbat dramele personale
si universale. O lume închisã, cu personaje fragile
si calde, descrise într-o prozã simplã si
densã. Iatã o întâlnire cu John McGahern,
cãruia îi place sã râdã la fel
de mult cât sã scrie. |
De
ce acest titlu?
E
o foarte veche practicã de înmormântare pãgânã
în Irlanda. Când cineva moare, e înhumat spre est,
pentru ca în ziua urmãtoare sã fie cu fata
la soarele care rãsare. Existã un vechi poem gal care
spune: «Bury me at Ros na ri and set me down that I may face the
rising sun» («Înmormânteazã-mã
la Ros na ri si aseazã-mã cu fata spre
soarele care rãsare»), Ros na ri fiind locul din Irlanda
unde erau înhumati regii. În secolul al XIX-lea, preotii
au încercat sã schimbe aceastã practicã si
sã facã în asa fel încât mortii
sã fie înhumati cu fata la Bisericã.
Dar oamenii s-au gândit cã soarele e mai important ca biserica.
Am ales, poate, acest titlu pentru ca toate personajele cãrtii
sã poatã avea o resurectie temporarã în
spiritul cititorilor. Ca sã fie cu fata la soarele care
rãsare.
Sunteti
religios?
Sunt
religios în sensul în care religiosul atinge tot ceea ce
atinge viata noastrã. Religia e relatia noastrã
cu misterul. Dar nu apartin nici unei biserici. Titlul face referire
la funeraliile lui Johnny, un fiu al tãrii care a pãrãsit-o
pentru Anglia la douãzeci de ani. Johnny e un simbol al vechii
generatii de irlandezi. Ei plecau pentru cã nu aveau de
ales, tara era atât de sãracã. Ei nu erau
englezi pe pãmântul britanic si nu mai erau cu adevãrat
irlandezi la întoarcerea în tarã. Erau ca o
generatie pierdutã. Într-un articol pentru Irish
Times, am descris aceastã generatie tãcutã,
care a dispãrut în tãcere. Si, într-un
fel, Johhny dispare în tãcere, nu? Bine, în afarã
de câstigul la darts în berãrie, cu câteva
ore înainte.
Actiunea
romanului se petrece în jurul unui lac. De ce?
Pentru
cã este un loc. Si cred cã tot ceea ce este important
începe cu o persoanã într-un loc dat. Si lacul
este o oglindã, desigur. A ceea ce se petrece în jur, curgerea
timpului, ritmul anotimpurilor si recoltelor.
Evocati în acest roman lucruri foarte obisnuite, cotidiene,
foarte ritmate. Ce ati vrut sã exprimati?
Cred cã este un roman despre fericire. Si fericirea vine
când nimic nu se întâmplã. Si lucrurile
cele mai pretioase în viatã sunt lucrurile
neimportante. Existã o asemenea abundentã în
jurul nostru. Dar este dificil de redat. Uneori, am rescris de douãzeci
de ori.
Ati
observat mult?
Nu.
Totul e în mintea mea. Imaginea este începutul scriiturii.
Luati o portocalã, o sticlã de Coca-Cola sau o verighetã:
aceastã cercetare a imaginii aduce cu sine lucrurile vietii.
Într-o scrisoare cãtre o femeie care îi trimisese
o poveste de dragoste, Cehov spunea: sigur, existã un bãrbat
si o femeie, si luna, si un arbore, si un râu.
Dar adãugati un fragment dintr-o sticlã ce trece
pe râu, care sã reflecte lumina lunii si aceastã
sticlã aduce mai multã viatã decât
îndrãgostitii.
Pe
malul lacului trãiesc Kate si Ruttledge. Ce rol le-ati
dat?
Nu
trebuie sã le dau mai multã viatã decât
aceea pe care o au. Pentru cã sunt precum corul în tragedia
greacã. Ei aproape nu participã la actiune. Ei comenteazã.
Dar sunt foarte importanti, pentru cã sunt constiinta
romanului. Nu sunt, însã, precum John Quinn, de exemplu.
Îl
iubiti pe John Quinn, un original al locului, un fel de obsedat
sexual care epuizeazã toate femeile cu care se cãsãtoreste.
A
fost o plãcere sã scriu pasajele despre Quinn. L-as
fi putut pune indiferent în ce situatie, as fi stiut
exact ce va face.Existã destui John Quinn si în Franta,
poate mai sofisticati… M-am amuzat mai cu seamã sã
scriu scena în care Jamesie îi povesteste lui Ruttledge
cum ultima sotie a lui John Quinn a spãlat repede putina.
În roman apare ca deznodãmântul cel mai fericit.
Nu
e cazul lui Bill Evans, un orfan angajat ca sclav într-o fermã
a satului. E o formã de denuntare?
În
Irlanda în care am crescut, orfelinatele erau închisori.
Se trãia într-un Stat teologic în care Biserica,
practic, controla totul, orfelinatele, scolile. La 14 ani, acesti
orfani erau în general trimisi la ferme sau în colegii,
pentru a servi drept sclavi. În roman, Bill Evans nu-si poate
aminti si nu se poate proteja. În scena în care Ruttledge
îl întreabã ce va deveni, singurul rãspuns
pe care îl are este: „Nu mã mai torturati!”
Nu existã imaginatie fãrã memorie. Nici verighete,
nici sticle.
E
un personaj trist, inversul lui John Quinn.
Nu
cred cã ceva este trist sau vesel. Asta este numai o viziune
asupra realitãtii. Presupun cã existã mereu
aceastã tensiune în scriiturã, între felul
în care sunt lucrurile si felul în care ar putea fi.
Se poate doar sugera.
N-ati publicat romane timp de doisprezece ani, vã ia mult
timp sã scrieti?
Dupã „Amongst Women” (1991) am scris o carte de nuvele,
o piesã de teatru pentru Abbey Theater din Dublin… A trebuit
sã scriu în mai multe feluri. Existã oameni care
pot scrie cãrti la doi-trei ani. Eu nu pot. Când
scriu un roman, lucrez douã ore pe zi. Mi-a luat cinci sau sase
ani sã scriu aceastã carte. Am cedat cel putin douãzeci
de manuscrise din „That They May Face the Rising Sun” la
University College din Galway. Scriu de mânã si îmi
place sã am totdeauna acelasi tip de creion. Cumpãr
cincizeci când încep un roman ca acesta, n-am nici o scuzã.
Vã
simtiti scriitor irlandez?
A
sti de unde venim n-are nici o importantã. Un bun
scriitor vorbeste de conditia umanã. Flaubert ar fi
fost un foarte bun scriitor irlandez… Irlanda e aceea pe care
o cunosc mai bine. Dar mã simt mai aproape de un autor englez
decât de un autor irlandez.
Al
doilea roman al dvs., „The Dark”, a fost cenzurat la aparitie,
în 1965.
Si
astãzi, „The Dark” se predã la universitate.
Si „Amongst Women” a fost în bibliografia de
bacalaureat.
E
o revansã?
Nu.
Este pericolul respectabilitãtii. Si un autor nu poate
fi respectabil. La Paris, în epoca interdictiei cãrtii
„The Dark”, un grup de prieteni a decis sã mã
sustinã. Au mers sã-l vadã pe Sammuel Beckett
si i-au cerut sã semneze o petitie. El a zis: „S-o
citesc mai întâi”. A gãsit cã e o lucrare
bunã, dar a spus: „Trebuie sã-l întrebãm
pe McGahern dacã vrea o petitie”. Am refuzat. Pentru
cã nu credeam cã era important sã protestez. Esentialul
este dacã o carte dãruieste plãcere sau dacã
scriitorul este bun sau rãu. Si asta n-are nimic de-a face
cu politica si morala.
Dar
autori irlandezi precum Beckett sau Joyce au ales pe drept exilul.
Era
o altã epocã. Tara era sãracã si
nu existau editori irlandezi. Eram foarte tânãr când
am publicat pentru prima datã. Prima mea carte a câstigat
un premiu si a doua a fost proscrisã. Si am fost întrebat
dacã nu mã gândeam cã trebuie sã plec
în strãinãtate pentru a fi scriitor irlandez. Am
rãspuns cã nimeni nu si-ar putea imagina un scriitor
englez sau francez constrâns sã plece în strãinãtate
pentru a fi scriitor englez sau francez. E foarte frumos sã cãlãtoresti,
dar nu se pleacã pentru a fi autor. Când Joyce era în
strãinãtate, nu vorbea despre nimic altceva decât
despre Irlanda. Scriitorii, ca pãsãrile, sunt cu totul
diferiti. Cred cã unul dintre cei mai buni autori în
Anglia era Philip Larkin si n-a plecat niciodatã. Spunea
cã voia sã plece în China, dar cu conditia
de a se întoarce în aceeasi zi. Dacã am fost
plecat din Irlanda, a fost pentru a-mi câstiga existenta.
Si nu puteam preda în Irlanda. Am lucrat la Londra, si
la Paris, si în Statele Unite. Si am revenit.
În
ce mãsurã s-a schimbat Irlanda?
Adesea,
îmi spun cã Irlanda a sãrit din secolul al XIX-lea
în secolul al XXIV-lea. Era o tarã foarte sãracã
si a devenit o tarã foarte bogatã. Biserica
avea puterea. Nu mai e cazul. Acum doi ani, un bãtrân preot
a venit sã-i dau un autograf. Era îmbrãcat în
maro si l-am întrebat de ce nu era în negru, asa
cum îi cerea functia. Si mi-a rãspuns cã
risca sã fie cotonogit în Dublin, dacã avea haine
negre.
Trãiti într-o fermã din Leitrim. Este o sursã
de inspiratie pentru dvs.?
Nu chiar. Sotia mea, o americancã, a vrut sã trãim
aici. Aproape de leagãnul familiei mele. Avem câteva vaci,
dar sunt mai mult animale de companie.
Convorbire realizatã de Frédérique
Roussel pentru Liberation, cu prilejul aparitiei romanului „That
They May Face the Rising Sun” (Pour qu’il soient face au
soleil levant) în limba francezã.
În limba românã de Florin DOCHIA